Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 61 din 11 februarie 2003 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 392 din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 203 din 28 martie 2003
Nicolae Popa - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Florentina Balta - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Mircea Todericiu în Dosarul nr. 6.822/2002 al Tribunalului Cluj - Secţia civilã.
La apelul nominal se constata lipsa pãrţilor, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiatã, întrucât art. 392 din Codul de procedura civilã nu incalca, în nici un fel, dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie. Se arata, totodatã, ca, referitor la prevederile legale criticate, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 126/2000 şi prin Decizia nr. 297/2001. Prin aceste decizii s-a statuat, în principiu, ca stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi, de natura sa împiedice abuzul de drept, nu constituie o ingradire a liberului acces la justiţie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 26 iunie 2002, pronunţatã în Dosarul nr. 6.822/2002, Tribunalul Cluj - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Mircea Todericiu.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenta, ca textul de lege criticat incalca dispoziţiile art. 21 din Constituţie care consacra accesul liber la justiţie.
În argumentarea sustinerii, autorul exceptiei considera ca suma de 1.000.000.000 lei, stabilitã cu titlu de cauţiune prin încheierea pe care a atacat-o cu apel, impiedica accesul sau liber la instanta judecãtoreascã, întrucât are calitatea de pensionar. Se invoca, în susţinerea exceptiei, hotãrârea din 9 octombrie 1979 şi cea din 13 mai 1990 ale Curţii Europene a Dreptului Omului, care s-a pronunţat "în sensul ca articolul 6 paragraf 1 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului este încãlcat dacã cheltuielile de judecata impiedica accesul liber la justiţie" (Cazul Artico versus Italia).
Tribunalul Cluj - Secţia civilã considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. S-a reţinut ca "acest cuantum stabilit pentru cauţiune este în conformitate cu dispoziţiile legale, şi anume cu art. 392 Cod procedura civilã şi proporţional cu debitul datorat de cãtre contestator care consta în 111.419 USD şi 62.117.000 lei".
Potrivit prevederilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificãrile ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.
Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
În acest sens, invoca dispoziţiile art 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cãrora reglementarea competentei şi a procedurii de judecata se face "prin lege". Totodatã, apreciazã ca "normele conţinute de articolul 392 din Codul de procedura civilã, concepute de legiuitor ca o mãsura de evitare a abuzului procesual, constituie, asadar, în ansamblul lor, expresia aplicãrii dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus".
Guvernul susţine, de asemenea, ca "autorul exceptiei îşi exprima nemultumirea numai cu privire la cuantumul cauţiunii stabilite în speta, ceea ce, evident, nu reprezintã o problema de neconstituţionalitate, ci de aplicare a textului procedural criticat în funcţie de datele concrete ale cauzei". Pe de alta parte, Guvernul arata ca "textul art. 392 din Codul de procedura civilã nu se referã şi la cuantumul cauţiunii, acesta rãmânând de la caz la caz la aprecierea instanţei de judecata".
Avocatul Poporului apreciazã ca dispoziţiile legale criticate se referã, de fapt, la "aplicarea dispoziţiilor art. 392 din Codul de procedura civilã, fapt ce intra în competenta de soluţionare a instanţei de judecata". Totodatã, precizeazã, în concluzie, ca dispoziţiile legale invocate de autorul exceptiei "sunt constituţionale". În punctul de vedere al Avocatului Poporului se face referire şi la jurisprudenta Curţii Constituţionale, care a stabilit ca "este de competenta exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfãşurare a procesului în fata instanţelor judecãtoreşti" şi ca "judecãtorul spune dreptul pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege" (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, se precizeazã ca, în legatura cu constituţionalitatea mãsurii obligãrii la plata unei cauţiuni, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000, şi prin Decizia nr. 297 din 6 noiembrie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 17 ianuarie 2002. Prin aceste decizii s-a statuat ca stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi, de natura sa împiedice abuzul de drept, nu constituie o ingradire a liberului acces la justiţie.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 392 din Codul de procedura civilã, care au urmãtorul cuprins:
- Art. 392: "Hotãrârea care obliga pe o parte ca sa dea o cauţiune sau un garant va arata şi termenul când sa se aducã acea cauţiune sau sa se înfãţişeze acel garant."
Critica de neconstituţionalitate se bazeazã pe susţinerea încãlcãrii accesului liber la justiţie, prevãzut de art. 21 din Constituţie, text care are urmãtorul cuprins:
- Art. 21: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept."
Din examinarea actelor din dosarul cauzei, Curtea retine ca autorul exceptiei, invocand neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 392 din Codul de procedura civilã, se referã, în motivarea apelului sau adresat instanţei de judecata, atât la instituirea cauţiunii, cat şi la cuantumul acesteia, stabilit de instanta, iar nu prin lege. Autorul exceptiei are în vedere, în mod evident, modul în care instanta a aplicat legea, fixând cauţiunea la suma de 1.000.000.000, pe care o considera exagerata, deşi, în punctul sau de vedere, Tribunalul Cluj apreciazã ca aceasta este proporţionalã cu debitul datorat de contestator (111.419 USD şi 62.117.000 lei). Acest ultim aspect excede însã controlului de constitutionalitate.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiatã. Din examinarea comparativa a textului de lege criticat şi a textului constituţional invocat în motivarea exceptiei, nu rezulta existenta unor elemente de incompatibilitate. Textul de lege criticat nu incalca dispoziţiile constituţionale invocate de autorul exceptiei.
Curtea Constituţionalã a mai examinat constituţionalitatea unor dispoziţii legale (altele decât textul criticat în prezenta cauza), care reglementau cauţiunea, stabilind, de principiu, ca obligarea la plata unei cauţiuni nu este neconstitutionala (în acest sens sunt deciziile Curţii Constituţionale: nr. 126 din 4 iulie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000; nr. 297 din 6 noiembrie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 17 ianuarie 2002; nr. 235 din 5 iulie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 7 noiembrie 2001; nr. 236 din 5 iulie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 20 noiembrie 2001; nr. 231 din 10 septembrie 2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 25 noiembrie 2002). În aceste cazuri au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate întemeiate pe invocarea încãlcãrii dreptului de acces la justiţie prevãzut de art. 21 din Constituţie.
Prin aceste decizii s-a reţinut, pe de o parte, ca instituirea cauţiunii, ca o condiţie a sesizãrii instanţei judecãtoreşti, reprezintã o garanţie a exercitãrii cu bunacredinta a drepturilor subiective, iar pe de alta parte, ca specificul cauţiunii îl constituie restituirea ei reclamantului (contestatorului), cu excepţia cazului când cererea a fost respinsã.
În ceea ce priveşte hotãrârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocate de autorul exceptiei (Cazul Artico contra Italiei, 1980, şi Cazul Airey contra Irlandei, 1979), Curtea retine ca aceasta jurisprudenta nu este de natura sa conducã la reconsiderarea soluţiilor pronunţate de Curtea Constituţionalã cu privire la problema de principiu a instituirii unei cauţiuni. Hotãrârile Curţii Europene a Drepturilor Omului se referã la cu totul alte situaţii, care nu au legatura cu aceasta cauza. Astfel, în cazul Artico contra Italiei, 1980 (cauza penalã), Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reţinut, pe fondul cauzei, ca prevederile art. 6 paragraful 3.c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale au fost incalcate, întrucât, potrivit acestui text, care garanteazã o apãrare efectivã, "aceasta nu este asigurata prin simpla desemnare a unui avocat din oficiu, deoarece acesta poate sa moara, sa se imbolnaveasca grav, poate sa fie împiedicat o lungã perioada sa exerseze sau se poate sustrage de la îndatoririle sale. Dacã sunt avertizate, autoritãţile trebuie sa-l înlocuiascã sau sa-l facã sa se achite de sarcina. În speta, dl. Artico nu s-a bucurat de asistenta efectivã în fata Curţii de Casaţie". Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a mai reţinut, totodatã, ca "art. 6 paragraful 3.c) nu face obligatorie acordarea asistenţei judiciare decât atunci când interesele justiţiei o reclama", cerinta îndeplinitã în cazul dat. În acelaşi timp, în hotãrârea Curţii Europene a Drepturilor Omului se subliniaza ca "nu s-ar putea imputa unui stat orice deficienta a unui avocat din oficiu; în speta, Convenţia nu cerea mai putine mãsuri pozitive din partea autoritãţilor italiene care ar fi trebuit sa înlocuiascã avocatul desemnat sau sa-l aducã în situaţia de a-şi îndeplini sarcina". În baza acestor considerente, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat în cazul respectiv "existenta unei încãlcãri a art. 6 paragraful 3.c)" din Convenţie.
În cauza Airey contra Irlandei, 1979 (în materie civilã), Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a stabilit ca "Doamna Airey nu a beneficiat de un drept de acces efectiv la Inalta Curte pentru a cere o hotãrâre de separare de corp", ceea ce constituie o încãlcare a articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei. Curtea a mai reţinut, în esenta, ca, deşi Convenţia nu cuprinde nici o clauza cu privire la ajutorul judiciar pentru contestaţiile cu caracter civil, prevãzut de art. 6 paragraful 3.c) numai în materie penalã, totuşi "articolul 6 paragraful 1 poate uneori sa oblige statul sa asigure asistenta unui membru al baroului când ea este indispensabila pentru un acces efectiv în justiţie fie pentru ca legea prescrie reprezentarea de cãtre un avocat, cum legislaţia nationala a unor state contractante o face pentru diverse categorii de litigii, fie datoritã complexitatii procedurii sau a cauzei".
În concluzie, în primul caz s-a reţinut nu încãlcarea liberului acces la justiţie, ci a dreptului efectiv la apãrare în materie penalã [a prevederilor art. 6 paragraful 3.c) din Convenţie]. În cel de al doilea caz, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reţinut încãlcarea liberului acces la justiţie (a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie) doar datoritã neasigurarii posibilitatii de a se recurge la un avocat pentru ca reclamanta sa ceara, în condiţiile specifice prevãzute de legislaţia irlandeza, separarea de corp.
În consecinta, Curtea retine ca nici una dintre cele doua hotãrâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocate de autorul exceptiei, nu are relevanta în cauza de fata.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Mircea Todericiu în Dosarul nr. 6.822/2002 al Tribunalului Cluj - Secţia civilã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 11 februarie 2003.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
