Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 605 din 12 mai 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligatiilor de plata ale institutiilor publice, stabilite prin titluri executorii si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 566 din 9 august 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii şi ale Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, ridicatã de Alina Isabela Stãnescu, Aida Iolanda Slate, Alexandru Gârbã, Daniela Ivan, Florina Izabela Cîrstea, Erich Emilian Mãstãcan şi Angelica Vali Vamvu în Dosarul nr. 25.966/212/2008 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia civilã, minori şi familie, litigii de muncã şi asigurãri sociale.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi arãtând cã nu au intervenit elemente noi, care sã determine modificarea acestei practici.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 18 noiembrie 2009, pronunţatã în Dosarul nr. 25.966/212/2008, Curtea de Apel Constanţa - Secţia civilã, minori şi familie, litigii de muncã şi asigurãri sociale a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii şi ale Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã de Alina Isabela Stãnescu, Aida Iolanda Slate, Alexandru Gârbã, Daniela Ivan, Florina Izabela Cîrstea, Erich Emilian Mãstãcan şi Angelica Vali Vamvu într-un litigiu având ca obiect soluţionarea recursului declarat de cãtre recurenţii pârâţi Direcţia Generalã a Finanţelor Publice Constanţa, în calitate de terţ poprit, şi Tribunalul Constanţa, în calitate de debitor, împotriva Deciziei civile nr. 369 din data de 19 iunie 2009, pronunţatã de Tribunalul Constanţa într-un litigiu având ca obiect validarea popririi asupra conturilor debitorului pentru o diferenţã de 70% din cuantumul unei creanţe reprezentând drepturi salariale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã prevederile legale criticate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 44 alin. (1) şi (2) cu privire la dreptul de proprietate privatã, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, ale art. 115 privind delegarea legislativã, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Referitor la prevederile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, în motivarea pretinsei încãlcãri a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, autorii excepţiei aratã cã acestea creeazã un regim discriminatoriu, ce favorizeazã debitorii instituţii publice şi conferã o protecţie sporitã proprietãţii private a instituţiilor publice, în dauna altor subiecte de drept, titulare de creanţe certe, lichide şi exigibile.
Cu privire la încãlcarea prin aceeaşi normã legalã a prevederilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, autorii excepţiei susţin cã aceasta dã naştere unei stãri de imposibilitate de punere în executare a unei hotãrâri judecãtoreşti, care, potrivit art. 6 din convenţia anterior referitã, este parte integrantã din proces, neputând fi împiedicatã, anulatã sau întârziatã într-un mod excesiv.
În ceea ce priveşte încãlcarea prevederilor art. 44 din Constituţie, autorii excepţiei aratã cã dispoziţiile criticate creeazã un regim juridic ce favorizeazã instituţiile publice, în raporturile cu creditorii privaţi, în detrimentul acestora din urmã.
Referitor la încãlcarea art. 53 din Constituţie, autorii excepţiei susţin cã dispoziţiile criticate constituie o ingerinţã a statului în exercitarea drepturilor creditorilor, fãrã ca aceastã ingerinţã sã aibã un scop legitim sau sã rãspundã unei nevoi sociale proporţionale cu situaţia care a determinat ingerinţa.
Cu referire la Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009, autorii excepţiei îşi fundamenteazã criticile pe douã paliere, respectiv o criticã de neconstituţionalitate extrinsecã şi una intrinsecã.
În motivarea neconstituţionalitãţii intrinseci a Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009, se aratã cã art. 1 din aceasta încalcã prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât limiteazã aplicarea sa la creditorii unor drepturi de naturã salarialã care deţin titluri executorii emise pânã la data de 31 decembrie 2009, fiind excluşi de la aplicarea ordonanţei de urgenţã în cauzã creditorii care fac parte din acelaşi sistem, respectiv al justiţiei, care deţin titluri obţinute dupã aceastã datã.
În opinia autorilor excepţiei, prevederile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 încalcã şi dispoziţiile art. 21 din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece plata drepturilor salariale se prelungeşte nejustificat.
Referitor la încãlcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, se susţine cã prevederile legale criticate oferã statului, în calitate de debitor, posibilitatea de a amâna sine die executarea obligaţiilor stabilite prin titluri executorii.
De asemenea, cu privire la art. 53 din Constituţie, se apreciazã cã îngrãdirea drepturilor creditorilor la executarea creanţelor nu este justificatã în condiţiile în care drepturi similare ale unor magistraţi care au obţinut titluri executorii pronunţate dupã data de 31 decembrie 2009 nu au fost îngrãdite.
Iar în ceea ce priveşte art. 1 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi a art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, se aratã cã neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreşti prin care s-a dispus plata de cãtre administraţie a unei sume stabilite de cãtre instanţele judecãtoreşti este de naturã a încãlca aceste prevederi.
Neconstituţionalitatea extrinsecã a Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009, în opinia autorilor excepţiei, rezultã din faptul cã emiterea acesteia nu a fost determinatã de o situaţie extraordinarã a cãrei reglementare nu putea fi amânatã.
Curtea de Apel Constanţa - Secţia civilã, minori şi familie, litigii de muncã şi asigurãri sociale apreciazã ca fiind neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002. În susţinerea acestei opinii, instanţa a arãtat cã limitele de executare impuse prin dispoziţiile legale criticate nu instituie o discriminare a creditorilor în favoarea statului şi nu încalcã principiul egalitãţii, prevãzut de art. 16 din Constituţie, ci constituie o normã de protecţie de interes general. Totodatã, instanţa a menţionat cã art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 nu încalcã nici accesul liber la justiţie sau dreptul de proprietate, întrucât restricţiile impuse sunt determinate de raţiuni evidente.
În ceea ce priveşte prevederile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009, instanţa considerã cã excepţia de neconstituţionalitatea este întemeiatã, atât în privinţa aspectelor de neconstituţionalitate intrinsecã, cât şi în privinţa aspectelor referitoare la neconstituţionalitatea extrinsecã.
Referitor la pretinsa încãlcare prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 a art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, instanţa apreciazã cã critica autorilor excepţiei este întemeiatã, întrucât prevederile acestei ordonanţe permit statului sã întârzie în mod excesiv executarea unor hotãrâri judecãtoreşti pronunţate împotriva sa, fãrã o rezonabilã justificare.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, şi ale art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009. Având în vedere faptul cã Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 conţine 3 articole, Curtea reţine cã, în realitate, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, precum şi prevederile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Textele de lege criticate au urmãtorul cuprins:
- Art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002: "(1) Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autoritãţilor publice se achitã din sumele aprobate cu aceastã destinaţie prin bugetele acestora sau, dupã caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadreazã obligaţia de platã respectivã.
(2) Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autoritãţilor publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuţiilor şi obiectivelor legale, pentru care au fost înfiinţate.";
- Art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009: "Art. 1. - (1) Plata sumelor prevãzute prin hotãrâri judecãtoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pânã la data de 31 decembrie 2009, se va realiza dupã o procedurã de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plãteşte 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plãteşte 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plãteşte 33% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevãzut la alin. (1) orice procedurã de executare silitã se suspendã de drept.
(3) Sumele prevãzute la alin. (1) plãtite în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţã se actualizeazã cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statisticã.
(4) În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţã, prin sectorul bugetar se înţelege autoritãţile şi instituţiile publice a cãror finanţare se asigurã astfel:
a) integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurãrilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, dupã caz;
b) din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurãrilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, dupã caz;
c) integral din venituri proprii.
Art. 2. - Prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilitã procedura de efectuare a plãţii titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevãzute la art. 1.
Art. 3. - Plãţile restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenţa prevederilor Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de mãsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, aprobatã cu modificãri prin Legea nr. 76/2009, şi a prevederilor Ordinului ministrului justiţiei, al ministrului economiei şi finanţelor, al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 1.859/C/2.484/26.650/131/3.774/C/2008 privind modalitatea de eşalonare a plãţii sumelor prevãzute în titlurile executorii emise pânã la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de mãsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei se executã cu respectarea prevederilor art. 1 şi 2."
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textele criticate încalcã dispoziţiile din Constituţie ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 44 alin. (1) şi (2) cu privire la dreptul de proprietate privatã, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi şi ale art. 115 privind delegarea legislativã, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
I. Referitor la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, Curtea reţine cã aceastã ordonanţã, atât în ansamblul sãu, cât şi pe articole, a mai fost supusã controlului de constituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 21 şi 44 din Legea fundamentalã, invocate şi în prezenta cauzã, şi cu motivãri similare. Prin numeroase decizii, ca, de exemplu, Decizia nr. 552 din 6 iulie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 29 august 2006, Decizia nr. 529 din 11 octombrie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.025 din 18 noiembrie 2005, Curtea a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate invocatã, arãtând cã "ordonanţa a cãrei constituţionalitate este contestatã are o evidentã finalitate de protecţie a patrimoniului instituţiilor publice, ca o premisã indispensabilã a derulãrii în condiţii optime a activitãţii acestora şi, prin aceasta, a îndeplinirii atribuţiilor ce le revin ca parte integrantã a mecanismului statului". Totodatã, Curtea a reţinut cã "ar fi disproporţionat şi inechitabil a recunoaşte creditorilor instituţiilor publice dreptul de a-şi valorifica creanţele împotriva acestora în condiţiile dreptului comun, cu consecinţa perturbãrii grave a activitãţii care constituie însãşi raţiunea de a fi a unor asemenea instituţii". De asemenea, Curtea a mai reţinut cã "ordonanţa instituie anumite limite ale executãrii, în sensul cã aceasta nu se poate face asupra oricãror resurse bãneşti ale instituţiilor publice, ci numai asupra acelora alocate special de la buget în acest scop. Aceastã limitare nu este însã contrarã Legii fundamentale, ci, aşa cum s-a arãtat, este în concordanţã cu principiile consacrate de aceasta şi nu înfrânge regula accesului liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil". "Atâta vreme cât prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie, prin care se garanteazã creanţele asupra statului, nu precizeazã cã aceasta presupune executarea lor de îndatã, condiţiile instituite în aceastã materie prin ordonanţã, chiar dacã afecteazã celeritatea procedurii, nu contravin Constituţiei, ci, urmãrind gãsirea resurselor necesare pentru executarea obligaţiilor, cu respectarea exigenţelor impuse de constituirea şi executarea bugetului, nu fac decât sã dea expresie obligaţiei constituţionale a garantãrii obligaţiilor asupra statului."
Întrucât criticile de neconstituţionalitate privesc, în esenţã, aceleaşi aspecte deja examinate de Curte şi având în vedere cã nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele deciziilor menţionate îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţã.
Referitor la încãlcarea prin dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 a prevederilor art. 44 alin. (1) din Constituţie, prin care se garanteazã creanţele asupra statului, Curtea Constituţionalã, în Decizia nr. 213 din 4 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 10 mai 2010, a arãtat: "condiţiile instituite în aceastã materie prin ordonanţã, chiar dacã afecteazã celeritatea procedurii, nu contravin Constituţiei, ci urmãresc gãsirea resurselor necesare pentru executarea obligaţiilor."
Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut cã "prin actul normativ criticat este protejat atât dreptul de proprietate al instituţiilor publice, cât şi cel al creditorilor acestora, în egalã mãsurã, de vreme ce instituţia debitoare este obligatã sã facã demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de platã. În consecinţã, nu poate fi primitã critica privind încãlcarea prevederilor art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie şi ale art. 1 privind protecţia proprietãţii din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale".
Pentru motivele arãtate, Curtea a reţinut cã prin dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 nu se aduce atingere nici prevederilor art. 53 din Constituţie referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi.
Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai constatat cã este neîntemeiatã şi susţinerea potrivit cãreia actul normativ criticat contravine dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece permite statului sã împiedice, sã anuleze sau sã întârzie în mod excesiv executarea unei hotãrâri judecãtoreşti pronunţate împotriva sa. Astfel, este adevãrat cã prin instituirea unui termen de 6 luni în care instituţia debitoare este obligatã sã facã demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de platã (dacã executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuã din cauza lipsei de fonduri) se prelungeşte durata procedurii de executare a titlului. Însã Curtea observã cã în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, în Hotãrârea pronunţatã în Cauza Burdov contra Rusiei (2002), paragraful 35, s-a statuat cã, deşi o autoritate statalã nu ar putea sã invoce lipsa de lichiditãţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepţional, se admite cã o întârziere în executare ar putea fi justificatã de circumstanţe speciale, chiar dacã regula este aceea a executãrii într-un termen rezonabil. Aceastã întârziere nu trebuie sã se eternizeze, astfel încât sã aducã atingere substanţei înseşi a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. În final, Curtea a observat cã procedura de executare a obligaţiilor de platã aparţinând instituţiilor publice, aşa cum e reglementatã prin Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, cu modificãrile şi completãrile aduse prin Legea nr. 110/2007, se desfãşoarã într-un termen rezonabil.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţiile deciziei menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezenta cauzã.
II. 1. Susţinerea potrivit cãreia Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 încalcã prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie este neîntemeiatã. Curtea, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a reţinut cã situaţia de crizã financiarã mondialã ar putea afecta, în lipsa unor mãsuri adecvate, stabilitatea economicã a ţãrii şi, implicit, securitatea naţionalã. Aceasta este premisa de la care Curtea a analizat prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, relevanţa motivelor invocate de Guvern în adoptarea ordonanţei de urgenţã criticate.
Primul motiv pentru justificarea situaţiei extraordinare este cel ce vizeazã dificultãţile întâmpinate cu privire la executarea hotãrârilor judecãtoreşti având ca obiect drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. Un atare motiv privit ut singuli nu justifica existenţa unei situaţii extraordinare, de aceea Curtea a procedat şi la analizarea urmãtoarelor douã motive invocate de Guvern, respectiv influenţa negativã pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat şi creşterea deficitului bugetar. Aceste ultime douã motive sunt susţinute de faptul cã valoarea titlurilor executorii având ca obiect drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar este foarte mare din moment ce nu este vorba despre titluri executorii singulare sau care afecteazã un anume domeniu de activitate, ci despre o chestiune sistemicã, la nivel statal. Nici aceste motive privite ut singuli nu justificau existenţa unei situaţii extraordinare, însã, privind toate cele 3 motive în mod cumulat şi plecând de la premisa constatatã de cãtre Curte prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, Curtea Constituţionalã a ajuns la concluzia cã, în cauza de faţã, existã un grad mare de abatere de la obişnuit, şi anume de la condiţiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedurã civilã, respectiv a Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002, dupã caz, astfel încât a considerat cã existã o situaţie extraordinarã în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, Curtea a constatat cã existã o stare de fapt obiectivã, cuantificabilã şi independentã de voinţa Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economicã a statului român.
De asemenea, Curtea a arãtat cã ordonanţa de urgenţã a fost adoptatã în vederea atenuãrii efectelor unei stãri de crizã economicã generalizatã. O atare finalitate economicã implica, în mod necesar şi neechivoc, o reglementare juridicã primarã, rapidã, unitarã şi energicã. În consecinţã, adoptarea mãsurii criticate reclama, în mod indubitabil, urgenţã; or, reglementarea urgentã a situaţiei rezultate în condiţiile de crizã economicã nu putea fi fãcutã în mod rapid şi rezonabil nici prin asumarea rãspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului asupra unui proiect de lege şi nici prin adoptarea unui proiect de lege cu procedura de urgenţã. În aceste condiţii, pentru conservarea stabilitãţii economice a statului, singurul instrument rãmas la îndemâna Guvernului a fost adoptarea unei ordonanţe de urgenţã.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat cã reglementarea criticatã îndeplineşte exigenţele urgenţei prevãzute în art. 115 alin. (4) din Constituţie.
În consecinţã, Curtea a stabilit cã, în anumite situaţii extreme, precum în cea de faţã, implicaţiile financiare legate de punerea în executare a hotãrârilor judecãtoreşti se pot constitui într-o situaţie extraordinarã în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, în mãsura în care asemenea mãsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apãrarea stabilitãţii economice a statului român. O atare situaţie extraordinarã, în mod evident, are un caracter temporar, regula în aceastã materie fiind executarea hotãrârilor judecãtoreşti în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv Codul de procedurã civilã sau Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, dupã caz, chiar dacã debitor este statul. Altfel, Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor; este sarcina statului sã gãseascã soluţii pentru executarea conformã a hotãrârilor judecãtoreşti, potrivit dreptului comun. În caz contrar, nu ar mai exista o situaţie extraordinarã în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, ci, mai degrabã, s-ar pune în evidenţã elemente de oportunitate legislativã.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
2. Cu privire la pretinsa încãlcare prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 a prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţionalã a arãtat în Decizia nr. 713 din 25 mai 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 28 iunie 2010, cã nu se poate reţine existenţa niciunei discriminãri între debitori, în sensul cã statul ca debitor şi-ar aroga mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce priveşte executarea hotãrârilor judecãtoreşti. Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificatã în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând cã nu urmãreşte un scop legitim sau nu pãstreazã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (în acest sens, a se vedea hotãrârile pronunţate în cauzele "Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, 1979, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, paragraful 35, 38, 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, 1999, paragraful 29, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, 2004, paragraful 24). Totodatã, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiazã de o anumitã marjã de apreciere în a decide dacã şi în ce mãsurã diferenţele dintre diversele situaţii similare justificã un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variazã în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context (în acest sens, a se vedea hotãrârile pronunţate în cauzele "Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, paragraful 10, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, paragraful 42, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, 2004, paragraful 24). Or, în cauza de faţã, astfel cum s-a arãtat şi mai sus, mãsura contestatã urmãreşte un scop legitim - asigurarea stabilitãţii economice a ţãrii - şi pãstreazã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalonatã a hotãrârilor judecãtoreşti în cauzã. Astfel, situaţia particularã ivitã şi motivatã prin existenţa unei situaţii extraordinare este una care reclamã o diferenţã evidentã de tratament juridic.
În ceea ce priveşte pretinsa încãlcare prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 a dispoziţiilor art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea Constituţionalã a reţinut, printr-o jurisprudenţã constantã, cã procesul civil parcurge douã faze: judecata şi executarea silitã, aceasta din urmã intervenind în cazul hotãrârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în mãsura în care debitorul nu îşi executã de bunãvoie obligaţia. Însã actul normativ criticat este o mãsurã de naturã sã întãreascã finalitatea procesului judiciar, în sensul cã reprezintã un prim pas important al debitorului de a-şi executa creanţa. Faptul cã acesta îşi executã creanţa într-o perioadã de 3 ani nu reprezintã o duratã excesivã a executãrii unei hotãrâri judecãtoreşti, datoritã caracterului sistemic al problemelor apãrute în legãturã cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar. De altfel, chiar şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, soluţionând Cererea nr. 60.858/00 şi pronunţând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în Cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat cã un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotãrâri judecãtoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vãditã de fonduri a unitãţii militare debitoare. Totodatã, în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, paragraful 35, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a apreciat cã o autoritate statalã nu ar putea sã invoce lipsa de lichiditãţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare. Or, în cauza de faţã, Guvernul român nu numai cã nu refuzã executarea hotãrârilor judecãtoreşti, ci se obligã la plata eşalonatã a sumelor prevãzute prin acestea. Executarea eşalonatã a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bãneşti nu este interzisã în niciun mod de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale; executarea uno icto constituie doar o altã modalitate de executare, fãrã ca acest lucru sã însemne cã este singura şi unica modalitate posibilã de executare pe care Guvernul o poate aplica.
În ceea ce priveşte pretinsa încãlcare prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 a prevederilor constituţionale de la art. 44, Curtea Constituţionalã a reţinut în Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, precum şi Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010: Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã despãgubirea recunoscutã printr-o decizie definitivã şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; neexecutarea plãţii într-un termen rezonabil constituie deci o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul cã lipsa de lichiditãţi nu poate justifica un asemenea comportament (Ambruosi împotriva Italiei, 2000, paragraful 28-34, Burdov împotriva Rusiei, 2002, paragraful 41). Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţã criticate, nu neagã existenţa şi întinderea despãgubirilor constatate prin hotãrâri judecãtoreşti şi nu refuzã punerea în aplicare a acestora. Mãsura criticatã este mai degrabã una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile unei crize financiare accentuate.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a reţinut în Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, cã nu poate fi reţinutã nici încãlcarea prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 a prevederilor constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii şi ale Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, excepţie ridicatã de Alina Isabela Stãnescu, Aida Iolanda Slate, Alexandru Gârbã, Daniela Ivan, Florina Izabela Cîrstea, Erich Emilian Mãstãcan şi Angelica Vali Vamvu în Dosarul nr. 25.966/212/2008 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia civilã, minori şi familie, litigii de muncã şi asigurãri sociale.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 12 mai 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
