Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 604 din 20 mai 2008 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 121 din Legea nr. 122/2006 privind azilul in Romania
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 469 din 25 iunie 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Ion Tiucã - procuror
Valentina Bãrbãţeanu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 121 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România. Excepţia a format obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.644 D/2007 şi a fost ridicatã de Ali Hashem Abd în Dosarul nr. 8.328/302/2007 al Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din 6 mai 2008, când, în urma deliberãrilor, Curtea a dispus amânarea pronunţãrii pentru data de 13 mai 2008, când pronunţarea a fost amânatã pentru data de 20 mai 2008.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 1 octombrie 2007, pronunţatã în Dosarul nr. 8.328/302/2007, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.121 din <>Legea nr. 122/2006 privind azilul în România. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã de Ali Hashem Abd într-o cauzã civilã având ca obiect plângerea împotriva hotãrârii Oficiului Român pentru Imigrãri prin care i-a fost respinsã cererea de acces la procedura de azil şi prin care s-a dispus transferul solicitantului în Bulgaria.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţã, cã prevederile <>art. 121 din Legea nr. 122/2006 nu acordã solicitantului de azil posibilitatea realã de a ataca hotãrârea Oficiului Român pentru Imigrãri prin care i s-a respins accesul la procedura de azil şi s-a dispus transferarea acestuia în statul membru responsabil. Prin conţinutul textelor de lege criticate se stabileşte cã solicitantul are la dispoziţie un termen de douã zile pentru a depune, personal, plângere împotriva acestei hotãrâri, iar introducerea plângerii în termenul menţionat nu suspendã executarea dispoziţiei de transfer. Prin urmare, solicitantul nu beneficiazã în mod efectiv de posibilitatea de a exercita calea de atac, în condiţiile în care legea permite ca dispoziţia de transfer sã fie executatã odatã cu comunicarea hotãrârii. Solicitantul este pus astfel în imposibilitatea de a exercita personal acest drept, precum şi de a contacta o persoanã pe care sã o împuterniceascã pentru a introduce plângerea. În consecinţã, autorul excepţiei susţine cã prevederile legale criticate nu oferã solicitantului un drept efectiv la apãrare şi îl împiedicã în acelaşi timp sã se adreseze instanţei pentru apãrarea drepturilor sale.
Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilã apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit prevederilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul considerã cã, în realitate, astfel cum rezultã din motivarea cererii prin care a fost ridicatã excepţia, autorul acesteia contestã numai constituţionalitatea alin. (1) şi (2) ale <>art. 121 din Legea nr. 122/2006 . Apreciazã cã textele de lege menţionate încalcã dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi, ca atare, excepţia de neconstituţionalitate este întemeiatã în raport cu aceste prevederi ale Legii fundamentale. În argumentarea acestui punct de vedere, aratã cã legiuitorul are competenţa, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, sã instituie norme speciale de procedurã, derogatorii de la dreptul comun, în considerarea unor situaţii deosebite, dar numai în mãsura în care demersul sãu este subordonat regulilor şi principiilor constituţionale, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile <>art. 121 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România sunt neconstituţionale, fiind contrare principiului liberului acces la justiţie, instituit de art. 21 din Legea fundamentalã, care presupune posibilitatea oricãrei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecatã pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a <>art. 121 alin. (1) şi alin. (4)-(6) din Legea nr. 122/2006 , apreciazã cã nu poate fi reţinutã, întrucât acestea reprezintã norme de procedurã a cãror reglementare este de competenţa exclusivã a legiuitorului.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 121 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006, care au urmãtorul conţinut:
"Art. 121 - Calea de atac
(1) Împotriva hotãrârii prevãzute la art. 120 alin. (3) se poate face plângere în termen de douã zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constatã cã solicitantul nu se mai aflã la ultima reşedinţã declaratã. Introducerea plângerii în termenul menţionat nu suspendã executarea dispoziţiei de transfer în statul membru responsabil.
(2) Plângerea se depune personal la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi va fi însoţitã de copia de pe hotãrârea de respingere a accesului la procedura de azil în România.
(3) Plângerea este înaintatã de îndatã judecãtoriei în a cãrei razã teritorialã se aflã structura competentã a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi care a emis hotãrârea.
(4) Instanţa de judecatã soluţioneazã plângerea în termen de 5 zile şi pronunţã o hotãrâre motivatã prin care:
a) respinge plângerea şi menţine hotãrârea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi;
b) admite plângerea, anuleazã dispoziţia de transfer în statul responsabil şi dispune acordarea accesului la procedura de azil în România;
(5) Hotãrârea instanţei este definitivã şi irevocabilã.
(6) În cazul în care prin hotãrârea instanţei de judecatã se admite plângerea şi se dispune acordarea accesului la procedura de azil naţionalã, iar solicitantul de azil a fost deja transferat în statul membru responsabil, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi va întreprinde demersurile necesare în vederea readmiterii solicitantului pe teritoriul României."
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile supuse controlului de constituţionalitate contravin urmãtoarelor dispoziţii din Legea fundamentalã: art. 18 - "Cetãţenii strãini şi apatrizii", 20 - "Tratatele internaţionale privind drepturile omului", 21 - "Accesul liber la justiţie", 24 - "Dreptul la apãrare", 44 - "Dreptul de proprietate privatã" şi 53 - "Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine cã textele de lege criticate cuprind norme care reglementeazã exercitarea cãii de atac împotriva hotãrârii prin care Oficiului Român pentru Imigrãri respinge accesul la procedura de azil în România şi dispune transferul strãinului în statul membru al Uniunii Europene responsabil cu examinarea cererii de azil depuse de un cetãţean al unei ţãri terţe sau, dimpotrivã, acordã accesul la procedura de azil în România.
Curtea observã cã, în conformitate cu dispoziţiile art. 121 alin. (1), se prevede, pe de o parte, dreptul de a face plângere împotriva hotãrârii Oficiului Român pentru Imigrãri de respingere a accesului la procedura de azil în România şi de dispunere a transferului strãinului în statul responsabil cu examinarea cererii, iar pe de altã parte, potrivit alin. (2) al art. 121, se stabileşte obligaţia de a depune plângerea personal, în condiţiile în care introducerea acesteia în termenul prevãzut nu suspendã executarea dispoziţiei de transfer în statul membru responsabil.
Cum dispoziţia de transfer devine executorie din momentul primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constatã cã solicitantul de azil nu se mai aflã la ultima reşedinţã declaratã, acesta este în imposibilitate obiectivã de a depune plângerea, fiind imediat transferabil în statul membru responsabil. Aşadar, este anulatã posibilitatea concretã şi efectivã a acestuia de a-şi valorifica dreptul de acces liber la justiţie. Textul impune obligaţia depunerii personale a plângerii, or, acest lucru este imposibil ca urmare a caracterului imediat executoriu al dispoziţiei de transfer.
De altfel, stabilirea termenului în care poate fi depusã plângerea nici nu îşi mai gãseşte utilitatea, câtã vreme cel care ar fi dorit sã conteste hotãrârea poate fi transferat în alt stat din chiar clipa în care acest termen ar începe sã curgã, iar textul impune obligaţia depunerii plângerii exclusiv personal de cãtre solicitant. Din aceastã perspectivã, imposibilitatea desemnãrii unui reprezentant care sã poatã depune plângerea în locul solicitantului echivaleazã cu privarea de dreptul de a sesiza instanţa de judecatã, iar dreptul de a contesta hotãrârea Oficiului Român pentru Imigrãri apare ca un drept pur formal, care, în realitate, nu poate fi exercitat efectiv.
S-ar putea susţine cã executarea nu este suspendatã în considerarea faptului cã interesul strãinului este acela de a avea acces cât mai rapid la procedura de acordare a dreptului de azil. Dar, în ipoteza în care, dupã transferarea strãinului în statul membru a cãrui responsabilitate a fost stabilitã de funcţionarii Oficiului Român pentru Imigrãri, instanţa românã admite plângerea solicitantului şi constatã cã, în realitate, statul român este cel care trebuie sã analizeze cererea de acordare a dreptului de azil, acest imperativ de celeritate nu se mai respectã, iar transferul este în defavoarea strãinului, a cãrui posibilitate de a-i fi examinatã cererea de azil de cãtre statul realmente responsabil este întârziatã.
Este adevãrat cã Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 343/2003, publicat în Jurnalul Oficial al Comunitãţilor Europene L 199, 31/07/2007, p. 0023-0029, stabilind criteriile şi mecanismele pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse în unul dintre statele membre de un cetãţean al unei ţãri terţe, prevede, la art. 19 paragraful 2, cã implementarea transferului nu se suspendã în cazul introducerii unei cãi de atac, în speţã, plângerea. Dar aceasta nu e o regulã imperativã, ci permite fie legislaţiei interne, fie instanţelor naţionale sã aprecieze, de la caz la caz, asupra necesitãţii suspendãrii executãrii dispoziţiei de transfer în alt stat.
Aşadar, dispoziţia cuprinsã în art. 121 alin. (1) fraza a doua nu asigurã un drept de acces efectiv la o instanţã de judecatã.
Mai mult, în ceea ce priveşte prevederea cuprinsã în art. 121 alin. (1) potrivit cãruia plângerea se depune în termen de douã zile de la data primirii dovezii de comunicare a hotãrârii, Curtea constatã cã textul de lege este imprecis, întrucât momentul de la care curge acest termen nu poate fi cunoscut de solicitantul dreptului de acces la procedura de azil, care nu are posibilitatea de a şti când ajunge la Oficiul Român pentru Imigrãri aceastã dovadã. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa cã "o normã este «previzibilã» numai atunci când este redactatã cu suficientã precizie, în aşa fel încât sã permitã oricãrei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţã de specialitate - sã îşi corecteze conduita" (cazul Rotaru împotriva României, 2000), iar în cazul Sunday Times contra Regatului Unit, 1979, a decis cã "[...] cetãţeanul trebuie sã dispunã de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi sã fie capabil sã prevadã, într-o mãsurã rezonabilã, consecinţele care pot apãrea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie sã fie, în acelaşi timp, accesibilã şi previzibilã".
În ceea ce priveşte dispoziţiile <>art. 121 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 122/2006 , Curtea reţine cã acestea instituie obligaţia depunerii plângerii la Oficiul Român pentru Imigrãri, care o va înainta judecãtoriei în a cãrei razã teritorialã se aflã structura competentã a Oficiului Român pentru Imigrãri care a emis hotãrârea, fãrã sã prevadã şi posibilitatea depunerii acesteia şi direct la instanţã.
Curtea observã cã aceasta reprezintã o modalitate proceduralã de sesizare a instanţei similarã celor a cãror neconstituţionalitate a fost constatatã de instanţa de contencios constituţional prin <>deciziile nr. 347 din 3 aprilie 2007 (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 9 mai 2007) şi nr. 953 din 19 decembrie 2006 (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007). În acele cazuri Curtea a statuat cã "existenţa oricãrui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivã sau raţionalã şi care ar putea pânã la urmã sã nege liberul acces la justiţie al persoanei, încalcã în mod flagrant prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie. (...) Mai mult decât atât, o asemenea soluţie legislativã ar putea da naştere la abuzuri sãvârşite de cãtre agenţii organelor administrative, ceea ce, în final, chiar dacã ar duce la tragerea la rãspundere penalã sau disciplinarã a acestora, ar îngreuna sau chiar nega dreptul contestatorului la accesul liber la justiţie".
În ipotezele avute în vedere în deciziile menţionate, s-a constatat cã "obligaţia depunerii plângerii la organul din care face parte agentul constatator, ca o condiţie de acces la justiţie, nu poate fi justificatã în mod obiectiv şi rezonabil nici prin faptul cã, primind plângerea, organele administrative ar avea cunoştinţã de ea şi nu ar porni la executarea amenzii aplicate". În speţa de faţã se observã cã nici mãcar o asemenea justificare nu poate fi luatã în considerare, întrucât depunerea plângerii la Oficiul Român pentru Imigrãri de cãtre solicitantul dreptului de azil cãruia i s-a refuzat accesul la procedura de azil în România nu are ca efect suspendarea executãrii dispoziţiei de transfer în statul membru responsabil.
Pentru identitate de raţiune, Curtea constatã cã dispoziţiile <>art. 121 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 122/2006 sunt neconstituţionale, întrucât îngrãdeşte accesul direct la justiţie, atât timp cât nu prevede, ca alternativã, şi posibilitatea ca plângerea sã poatã fi depusã şi direct la instanţa de judecatã.
În fine, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 121 alin. (4), (5) şi (6), Curtea constatã cã acestea nu contravin niciunui text sau principiu din Legea fundamentalã.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
I. Admite excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 121 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicatã de Ali Hashem Abd în Dosarul nr. 8.328/302/2007 al Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilã.
II. Admite excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 121 alin. (2) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, ridicatã de acelaşi autor în acelaşi dosar, şi constatã cã acestea sunt neconstituţionale în mãsura în care nu prevãd şi posibilitatea ca plângerea sã poatã fi depusã şi direct la instanţa de judecatã şi nici posibilitatea depunerii plângerii şi prin reprezentant.
III. Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 121 alin. (4), (5) şi (6) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 20 mai 2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Valentina Bãrbãţeanu
________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
