Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 601 din 14 noiembrie 2005 privind constitutionalitatea dispozitiilor art. 4 alin. (5), art. 12 alin. (1), art. 30 alin. (1) si (2), art. 31, art. 32 alin. (1), art. 38 alin. (1), art. 121 alin. (1) si ale art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotararea nr. 28 din 24 octombrie 2005
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 1.022 din 17 noiembrie 2005
Cu adresa nr. 3.170 din 26 octombrie 2005 secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulatã de 53 de senatori, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie, privind neconstituţionalitatea unor prevederi din Regulamentul Senatului, aprobat prin <>Hotãrârea Senatului nr. 28 din 24 octombrie 2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005.
Autorii sesizãrii sunt urmãtorii senatori: Ion Iliescu, Mircea Dan Geoanã, Nicolae Vãcãroiu, Ion Solcanu, Otilian Neagoe, Radu Cristian Georgescu, Viorel Arcaş, Alexandru Athanasiu, Ioan Chelaru, Octav Cozmâncã, Ovidiu Teodor Creţu, Corina Creţu, Petre Daea, Cristian Diaconescu, Vasile Dîncu, Teodor Filipescu, Ion Florescu, Vasile Ion, Antonie Iorgovan, George-Cristian Maior, Radu Cãtãlin Mardare, Petru Şerban Mihãilescu, Ion Moraru, Şerban Nicolae, Traian Novolan, Sorin Mircea Oprescu, Adrian Pãunescu, Mihail Popescu, Dan Mircea Popescu, Ion Rãdoi, Aristide Roibu, Ilie Sârbu, Doina Silistru, Aurel Gabriel Simionescu, Viorel Ştefan, Sever Şter, Doru Ioan Tãrãcilã, Emil Rãzvan Theodorescu, Angel Tîlvãr, Ion Toma, Silvia Adriana fiicãu, Vasile Ioan Dãnuţ Ungureanu, Ion Vãrgãu, Gheorghe Funar, Valentin Dinescu, Nicolae Iorga, Verginia Vedinaş, Gheorghe Viorel Dumitrescu, Mihai Ungheanu, Petru Stan, Viorica-Pompilia-Georgeta Moisuc, Liviu Doru Bindea, Aurel Ardelean.
Sesizarea a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 6.487 din 26 octombrie 2005, formând obiectul Dosarului nr. 799C/2005.
Obiectul sesizãrii îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (5), art. 12 alin. (1), art. 30 alin. (1) şi (2), art. 31, art. 32 alin. (1), art. 38 alin. (1), art. 121 alin. (1) şi ale <>art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotãrârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 , care au urmãtorul cuprins:
- Art. 4 alin. (5) - "Pânã la alegerea Biroului permanent pot avea loc numai dezbateri cu privire la validarea mandatelor de senator, a procedurilor necesare depunerii jurãmântului sau legate de constituirea noului Senat.";
- Art. 12 alin. (1) - "Senatul hotãrãşte prin vot asupra listei cuprinzând numele şi prenumele senatorilor propuşi pentru validarea alegerii, ordonaţi pe circumscripţii electorale.";
- Art. 30 alin. (1) - "Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusã la cererea a minimum o treime din numãrul total al senatorilor, în cel puţin una dintre urmãtoarele împrejurãri:
a) încalcã prevederile Constituţiei;
b) încalcã grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului ori ale Regulamentului şedinţelor comune.
(2) Revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusã şi de jumãtate plus unu din numãrul total al senatorilor.";
- Art. 31 alin. (1) - "Preşedintele Senatului cãruia i s-a cerut revocarea nu poate conduce şedinţa Biroului permanent sau pe cea de plen în care se discutã revocarea sa.
(2) La conducerea şedinţelor prevãzute la alin. (1), preşedintele Senatului va fi înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de Biroul permanent.";
- Art. 38 alin. (1) - "Biroul permanent lucreazã în prezenţa majoritãţii membrilor sãi şi adoptã hotãrârile cu votul deschis al majoritãţii membrilor prezenţi. Hotãrârile importante se publicã pe site-ul Senatului.";
- Art. 121 alin. (1) - "Senatul adoptã legi, hotãrâri, moţiuni şi alte acte cu caracter politic, în prezenţa majoritãţii senatorilor.";
- Art. 170 alin. (2) - "Autoritãţile publice sesizate au obligaţia sã informeze Senatul, în scris, în termen de cel mult 30 de zile, despre soluţia adoptatã."
Motivele sesizãrii de neconstituţionalitate:
1. Art. 4 alin. (5) este contrar principiilor constituţionale care stau la baza constituirii Parlamentului şi, în primul rând, principiului suveranitãţii, consacrat în art. 2 din Constituţia României, precum şi dispoziţiilor cuprinse în art. 36, privind dreptul la vot, art. 37, privind dreptul de a fi ales, şi în art. 69, privind mandatul reprezentativ, din Legea fundamentalã. În aplicarea principiilor consacrate de aceste texte constituţionale nu este permis sã se restrângã dreptul senatorilor aleşi de cetãţeni de a discuta aspecte politice importante şi de a-şi exprima opinii în legãturã cu acestea în şedinţa de constituire a Senatului, fiind firesc ca în aceastã şedinţã senatorii sã facã declaraţii politice sau sã reţinã atenţia asupra unor probleme esenţiale din judeţele în care au fost aleşi. De vreme ce textul atacat, din Regulamentul Senatului restricţioneazã dezbaterile parlamentare, pare a consacra un mandat imperativ.
2. Art. 12 alin. (1), prin formularea "Senatul hotãrãşte prin vot asupra listei", contravine dispoziţiilor art. 2 din Constituţie, care prevãd cã suveranitatea naţionalã aparţine poporului şi se exercitã prin organe reprezentative "constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte", dispoziţiilor art. 36 şi 37, potrivit cãrora dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales aparţin cetãţenilor, precum şi dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din Constituţie, care prevãd cã deputaţii şi senatorii intrã în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerelor din care fac parte, sub condiţia validãrii alegerilor şi a depunerii jurãmântului.
Faţã de textele constituţionale invocate, apare logic ca votul sã nu fie exprimat asupra listei, ci asupra fiecãrui senator în parte, pentru cã nu s-a ales o listã, ci un numãr de senatori.
3. Dispoziţiile art. 30, referitoare la revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului, sunt neconstituţionale pentru motive decurgând din corelarea dispoziţiilor art. 64 din Constituţie cu articolele consacrate drepturilor politice şi suveranitãţii naţionale şi pentru considerente desprinse din interpretarea sistematicã a textelor Constituţiei, referitoare la mãsura revocãrii. Astfel:
a) Soluţia revocãrii preşedintelui Senatului, prevãzutã de textul criticat, este contrarã principiului consacrat de art. 64 alin. (5), prin raportare la art. 2, art. 36 şi 37 din Constituţie. Prin art. 30 din Regulament s-a instituit o cale de revocare a preşedintelui Senatului, urmare a "jocurilor politice" fãcute dupã constituirea Senatului, încãlcându-se principiul constituţional al configuraţiei politice a fiecãrei Camere a Parlamentului. Dispoziţiile art. 64 alin. (2) teza a IV-a din Constituţie, pe care se întemeiazã prevederea din Regulament, se referã la revocarea celorlalţi membri ai birourilor permanente, înainte de expirarea mandatului, iar nu la revocarea preşedintelui Senatului. În caz contrar, textul ar fi trebuit redactat în consonanţã cu soluţiile de la teza a doua şi a treia ale art. 64 alin. (2) din Constituţie. Astfel, la teza a doua se reglementeazã expres alegerea preşedintelui Senatului, cu precizarea cã aceastã operaţie se face pe durata mandatului Senatului, iar la teza a treia se reglementeazã alegerea celorlalţi membri ai birourilor permanente, adicã a vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor, operaţie care se face numai pe durata unei sesiuni.
De vreme ce, prin dispoziţiile ultimei teze a alin. (2) al art. 64, legiuitorul constituant reglementeazã generic posibilitatea revocãrii membrilor birourilor permanente, fãrã sã se refere expres şi la preşedinţii Camerelor - în condiţiile în care în tezele a doua şi a treia ale aceluiaşi articol, în care se reglementeazã alegerea birourilor permanente, se face distincţie între preşedinţii Camerelor şi ceilalţi membri ai birourilor permanente -, rezultã neîndoielnic cã ideea de revocare exprimatã în text îi priveşte numai pe ceilalţi membri ai birourilor permanente. Dacã prin modul de redactare a art. 64 alin. (2) din Constituţie s-ar fi urmãrit şi reglementarea posibilitãţii de revocare a preşedinţilor Camerelor, atunci textul ar fi avut un cuprins de genul: "Preşedintele şi ceilalţi membri ai biroului permanent pot fi revocaţi...". Or, Constituţia a reglementat generic revocarea membrilor birourilor permanente, iar nu şi revocarea preşedintelui Senatului, care este un subiect de drept constituţional distinct.
b) În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat cã soluţiile din Regulamentul Camerelor, de revocare a preşedintelui, ca de altfel a oricãrui membru, la diverse iniţiative parlamentare, sunt neconstituţionale. Astfel, prin <>Decizia nr. 46/1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Senatului, Curtea Constituţionalã a statuat cã "Posibilitatea oricãrui grup parlamentar de a face aceastã cerere, şi nu doar a celui al cãrui reprezentant este membrul, este contrarã dispoziţiilor art. 61 alin. (5) din Constituţie [devenit art. 64 alin. (5) din Constituţia republicatã, ca urmare a revizuirii], conform cãruia Biroul permanent se alcãtuieşte potrivit configuraţiei politice a Senatului, întrucât revocarea reprezintã o modalitate simetricã cu desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent. Deci, atât desemnarea, cât şi revocarea sunt supuse imperativelor art. 61 alin. (5) din Constituţie [devenit art. 64 alin. (5) din Constituţia republicatã, ca urmare a revizuirii]".
Autorii sesizãrii aratã cã sintagma utilizatã de art. 64 din Constituţie, şi anume "configuraţia politicã a fiecãrei Camere", vizeazã numai ipoteza pe care o are în vedere art. 63 alin. (3), adicã a convocãrii Parlamentului nou ales de cãtre Preşedintele României în cel mult 20 de zile de la alegeri, iar nu şi situaţiile ce s-ar crea în timpul legislaturii prin desfacerea unor alianţe politice şi constituirea altora.
c) Pe de altã parte, noţiunea de configuraţie politicã utilizatã în art. 64 alin. (5) din Constituţie nu poate fi înţeleasã decât prin raportare la data alegerilor, când, prin exercitarea drepturilor fundamentale prevãzute de art. 36 şi 37 din Constituţie, se exprimã voinţa cetãţenilor, se concretizeazã exercitarea suveranitãţii naţionale. Aceastã voinţã a cetãţenilor contureazã configuraţia politicã a Camerelor, şi nu acorduri ulterioare intervenite în exercitarea mandatelor parlamentarilor aleşi. Pe cale de consecinţã, revocarea preşedintelui Senatului, ca şi a preşedintelui Camerei Deputaţilor, înainte de expirarea mandatului Senatului, respectiv al Camerei Deputaţilor, nu poate fi reglementatã prin regulamentele acestora, decât la iniţiativa exclusivã a grupului parlamentar care a susţinut candidatura şi numai pentru abateri grave în exercitarea funcţiei. Schimbarea ulterioarã a configuraţiei politice nu poate constitui un temei constituţional al revocãrii preşedintelui unei Camere parlamentare, deoarece o asemenea configuraţie politicã nu rezultã din alegeri în condiţiile art. 64 alin. (5), în consonanţã cu art. 63 alin. (3) şi cu art. 36 şi 37 din Constituţie, raportate la art. 2 şi 8 din Legea fundamentalã, ci constituie o majoritate parlamentarã creatã în afara criteriilor politice rezultate din vot.
d) Partidele politice prezente în campania electoralã îşi exercitã rolul prevãzut de art. 8 din Constituţie, prezentând liste proprii sau liste comune cu alte partide, în cazul în care fac parte din alianţe electorale sau alianţe politice. Voturile exprimate în alegeri, pe baza ofertelor electorale, se contabilizeazã în numãrul de mandate care, la rândul lor, dau configuraţia politicã a Senatului. Aceastã realitate juridicã are semnificaţia unui fapt juridic care dã naştere la mandate de reprezentare, pe de o parte, şi la dreptul unor partide, alianţe electorale sau, dupã caz, alianţe politice de a susţine un candidat pentru funcţia de preşedinte al Senatului, respectiv unul sau mai mulţi candidaţi pentru celelalte funcţii din Biroul permanent, pe de altã parte. A nesocoti aceste exigenţe ale Constituţiei echivaleazã cu a nesocoti principiile cardinale ale democraţiei constituţionale.
e) Finalizarea procesului electoral conduce la constituirea Camerelor Parlamentului, la organizarea lor internã, alegerea preşedinţilor fiind un element esenţial. Legiuitorul constituant a stabilit pentru preşedinţii Camerelor Parlamentului un mandat identic cu mandatul Camerelor, pentru a asigura stabilitatea şi continuitatea în exercitarea funcţiei de preşedinte şi pentru asigurarea funcţionãrii instituţiei.
În consecinţã, reglementarea prin Regulament a motivelor pentru revocarea Preşedintelui Senatului nu poate fi realizatã în afara unor soluţii constituţionale, cum ar fi aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 95 privind suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
f) Din coroborarea art. 85 alin. (2) şi (3) cu art. 106, art. 107 alin. (2) şi art. 140 alin. (6) din Constituţie rezultã cã noţiunea de revocare are mai multe accepţiuni, iar sensul concret trebuie stabilit în funcţie de situaţiile la care se referã. Astfel, revocarea membrilor Guvernului poate consta fie în "operaţiunea tehnicã de schimbare a unui membru al Guvernului" sau ca urmare a jocurilor politice, fie poate avea semnificaţia unei demiteri, a unei destituiri, tocmai pentru a scoate în evidenţã "ideea de tragere la rãspundere".
În cazul membrilor Curţii de Conturi, care sunt numiţi pentru un mandat de 9 ani, revocarea are semnificaţia unei sancţiuni, deoarece se poate observa cã înainte de dispoziţiile alin. (6) al art. 140 din Constituţie, referitor la revocarea membrilor Curţii de Conturi, dispoziţiile alin. (4) precizeazã cã aceştia sunt independenţi în exercitarea mandatului şi inamovibili pe toatã durata exercitãrii acestuia. Aşadar, soluţia revocãrii nu poate fi conceputã decât ca o mãsurã "de tragere la rãspundere".
În aceeaşi ordine de idei se impune sã fie privitã, sub aspectul naturii juridice, şi revocarea membrilor birourilor permanente ale Camerelor Parlamentului, reglementatã de art. 64 alin. (2) teza finalã din Constituţie, cu precizarea însã cã este legatã de comportamentul politic al acestora.
Rezultã, aşadar, cã revocarea membrilor biroului permanent al unei Camere, între care şi preşedintele Camerei respective, înainte de îndeplinirea mandatului nu poate avea loc decât cu titlu de sancţiune, iar procedura nu poate fi declanşatã fãrã acordul grupului parlamentar care i-a propus.
4. Art. 31 alin. (1) este neconstituţional pentru aceleaşi argumente de principiu dezvoltate în privinţa art. 30 din Regulament şi pentru cã încalcã principiul prezumţiei de nevinovãţie consacrat în art. 23 alin. (11) din Constituţie. De vreme ce în Constituţie se reglementeazã prezumţia de nevinovãţie în cazul rãspunderii penale, este de la sine înţeles cã prezumţia de nevinovãţie opereazã cu atât mai mult în cazul rãspunderii disciplinare, fiind vorba de rãspunderea administrativ-disciplinarã sau, altfel spus, de rãspunderea politicã.
5. Art. 38 alin. (1) încalcã principiul democraţiei constituţionale, prevãzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentalã, care presupune, în mod logic, adoptarea de hotãrâri cu votul majoritãţii membrilor autoritãţii respective. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţionalã prin deciziile nr. 4/1994 şi nr. 46/1994.
6. Art. 121 alin. (1) este neconstituţional deoarece, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţionalã prin <>Decizia nr. 46/1994 , nu se pot reglementa prin regulamentele Camerelor acte cu caracter politic. Formularea "şi alte acte cu caracter politic" este contrarã Constituţiei pentru cã art. 67 din Constituţie admite numai legi, hotãrâri şi moţiuni ca acte juridice ale Camerelor Parlamentului.
7. Art. 170 alin. (2) este neconstituţional pentru cã reglementezã aspecte care exced sfera Regulmentului, stabilind obligaţii ce incumbã altor autoritãţi publice care nu se aflã în raporturi constituţionale cu Senatul.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, sesizarea a fost trimisã preşedintelui Senatului, pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului.
Preşedintele Senatului a comunicat Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I/593 din 3 noiembrie 2005, cã Biroul permanent al Senatului nu a reuşit sã formuleze un punct de vedere unitar cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile criticate din Regulamentul Senatului, raportate la prevederile Constituţiei României, şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine urmãtoarele:
Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept, realitate politicã şi juridicã ce implicã supremaţia Constituţiei - principiu consacrat prin alin. (5) al aceluiaşi articol - şi ierarhia actelor juridice cu caracter normativ, care trebuie sã se subordoneze Legii fundamentale, adicã sã fie conforme cu prevederile ei.
Regulamentele Camerelor Parlamentului, adoptate în baza art. 64 alin. (1) din Constituţie, reglementeazã autonomia parlamentarã în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea lor. Acte normative cu forţã juridicã inferioarã Constituţiei, regulamentele Camerelor Parlamentului nu pot contraveni normelor şi principiilor constituţionale şi nici limitelor de reglementare stabilite prin Constituţie. Astfel, prevederile regulamentelor Camerelor Parlamentului sunt constituţionale în mãsura în care respectã principiile constituţionale, îşi însuşesc cu fidelitate normele de organizare şi funcţionare stabilite expres în Constituţie şi, aşa cum Curtea Constituţionalã a statuat prin deciziile nr. 45/1994 şi nr. 46/1994, privesc numai organizarea internã şi funcţionarea acestora.
1. În lumina acestor principii Curtea constatã cã prevederile art. 4 alin. (5), art. 12 alin. (1), art. 31, art. 38 alin. (1) şi ale art. 121 alin. (1) din Regulamentul Senatului, criticate prin sesizarea grupului de senatori, sunt constituţionale.
1.1. În ceea ce priveşte art. 4 alin. (5) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care pânã la alegerea Biroului permanent pot avea loc numai dezbateri cu privire la validarea mandatelor de senator, a procedurilor necesare depunerii jurãmântului sau legate de constituirea noului Senat, Curtea constatã cã nu se poate reţine încãlcarea vreunuia dintre textele constituţionale menţionate în sesizare.
Art. 4. alin. (5) din Regulamentul Senatului cuprinde dispoziţii de procedurã parlamentarã, pe care Senatul este liber sã le adopte, în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (1) din Constituţia României.
Nu se pot primi susţinerile din sesizare privind încãlcarea principiului suveranitãţii naţionale, a dreptului de vot şi a dreptului de a fi ales, în condiţiile în care textul criticat reglementeazã chiar dezbaterile prin care se valideazã mandatele senatorilor aleşi, desãvârşindu-se astfel procesul constituţional de exercitare a dreptului de vot şi de a fi ales, iar pe de altã parte, se stabilesc procedurile de constituire a noului Senat, prin care, potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, poporul român îşi exercitã suveranitatea.
Prevederea din Regulamentul Senatului are drept scop sã împiedice prelungirea nejustificatã a intervalului de timp dintre convocarea de cãtre Preşedintele României şi constituirea legalã şi funcţionalã a Senatului prin orice fel de alte dezbateri decât acelea strict necesare pentru intrarea în funcţiune a Senatului nou ales.
Nu pot fi primite nici susţinerile privind instituirea unui mandat imperativ, dat fiind cã din textul atacat nu rezultã vreo limitare a libertãţii senatorilor de a se exprima cu privire la temele de dezbatere enumerate în textul atacat.
1.2. Nu se pot admite nici susţinerile privind neconstituţionalitatea art. 12 alin. (1), în conformitate cu care "Senatul hotãrãşte prin vot asupra listei cuprinzând numele şi prenumele senatorilor propuşi pentru validarea alegerii, ordonaţi pe cricumscripţii electorale", textul nefiind contrar dispoziţiilor constituţionale privind suveranitatea naţionalã, dreptul de vot şi de a fi ales sau celor privind mandatul deputaţilor şi al senatorilor, invocate în motivarea sesizãrii.
Constituţia instituie, prin art. 70 alin. (1), condiţia validãrii mandatelor, fãrã sã prevadã însã şi regulile de desfãşurare a acesteia. Opţiunea Senatului de a reglementa validarea mandatelor prin vot asupra listei cuprinzând numele şi prenumele senatorilor propuşi pentru validarea alegerii şi prin vot uninominal propunerile de invalidare [art. 12 alin. (2) din Regulamentul Senatului] nu este limitatã nici de textul constituţional menţionat şi nici de vreo altã dispoziţie a Legii fundamentale. Astfel, în virtutea autonomiei sale de reglementare, consacratã prin art. 64 alin. (1), Senatul are libertatea deplinã de a reglementa în acest domeniu.
1.3. Nu se poate reţine încãlcarea Constituţiei nici în cazul art. 31 din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care preşedintele Senatului cãruia i s-a cerut revocarea nu poate conduce şedinţa Biroului permanent sau pe cea de plen în care se discutã revocarea sa.
Şi în acest caz este vorba de o dispoziţie de procedurã neprevãzutã şi neinterzisã de Constituţie.
Argumentul adus în motivarea sesizãrii, în sensul cã se încalcã prezumţia de nevinovãţie consacratã prin art. 23 din Constituţie, nu poate fi primit, deoarece mãsura prevãzutã de art. 31 din Regulamentul Senatului nu este o sancţiune juridicã. Este evident cã preşedintele unei adunãri, imparţial prin statutul sãu, nu se aflã la adãpost de orice suspiciune privind imparţialitatea sa în situaţia în care ar prezida propria revocare din funcţie.
1.4. Nu poate fi primitã nici critica formulatã pentru declararea neconstituţionalitãţii art. 38 alin. (1) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care Biroul permanent lucreazã în prezenţa majoritãţii membrilor sãi şi adoptã hotãrârile cu votul deschis al majoritãţii membrilor prezenţi, fiind şi în acest caz vorba de o dispoziţie proceduralã, la libera opţiune a Senatului.
Referirea, în motivele sesizãrii, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu este relevantã, dat fiind cã <>Decizia nr. 46/1994 a Curţii nu rezolvã problema pusã în discuţie în acest caz, ci învedereazã confuzia fãcutã prin art. 110 din Regulamentul Senatului, în vigoare la acea datã, între cvorumul care asigura prezenţa minimã a senatorilor la lucrãrile Senatului şi majoritatea necesarã pentru adoptarea unei mãsuri sau a unui act.
1.5. În sfârşit, sunt neîntemeiate susţinerile privind neconstituţionalitatea art. 121 alin. (1) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care Senatul adoptã legi, hotãrâri, moţiuni şi alte acte cu caracter politic, în prezenţa majoritãţii senatorilor. În opinia autorilor sesizãrii, este neconstituţionalã sintagma "şi alte acte cu caracter politic".
În motivarea sesizãrii privind neconstituţionalitatea acestui text din Regulamentul Senatului sunt invocate dispoziţiile art. 67 din Constituţie, în conformitate cu care Camera Deputaţilor şi Senatul adoptã legi, hotãrâri şi moţiuni.
Art. 67 din Constituţie invocat în susţinerea sesizãrii este intitulat Actele juridice şi cvorumul legal, de unde rezultã cã limitarea constituţionalã priveşte numai actele cu caracter juridic ale Parlamentului, care nu pot îmbrãca decât forma legilor, a hotãrârilor sau a moţiunilor. Constituţia nu interzice însã Parlamentului sã adopte şi acte cu caracter exclusiv politic, cum sunt declaraţiile, apelurile, mesajele, rezoluţiile, moţiunile cu caracter exclusiv politic. Parlamentul poate adopta orice fel de asemenea acte, ca expresie a libertãţii politice ce implicã şi pe cea a formelor sale de exprimare.
2. Curtea constatã cã sunt contrare Constituţiei dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (1) şi ale art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului, în sensul celor ce se vor arãta în continuare:
2.1. Art. 30 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Senatului au urmãtorul cuprins:
"(1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusã la cererea a minimum o treime din numãrul total al senatorilor, în cel puţin una dintre urmãtoarele împrejurãri:
a) încalcã prevederile Constituţiei;
b) încalcã grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului ori ale Regulamentului şedinţelor comune.
(2) Revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusã şi de jumãtate plus unu din numãrul total al senatorilor."
În aprecierea constituţionalitãţii acestui text al Regulamentului Senatului se impune a fi analizate urmãtoarele elemente: a) principiile constituţionale pe care se întemeiazã activitatea Parlamentului, în general, şi compunerea organelor sale de lucru, în special; b) statutul juridic al Biroului permanent al Senatului şi al membrilor acestui organ; c) condiţiile de revocare a membrilor Biroului permanent al Senatului.
a) Un prim principiu ce se impune a fi analizat este cel al autonomiei parlamentare, consacrat în art. 64 din Constituţia României. În virtutea acestui principiu, Parlamentul are libertatea de a-şi stabili singur, prin regulamentele celor douã Camere, regulile de organizare şi funcţionare. Ca orice principiu şi normã juridicã, principiul autonomiei parlamentare se realizeazã însã numai cu respectarea Constituţiei şi a legilor, aşa cum, în mod imperativ, se dispune prin art. 1 alin. (5) din Legea fundamentalã. Astfel, autonomia parlamentarã nu legitimeazã instituirea, prin regulamentele Parlamentului, a unor reguli care încalcã normele şi principiile Constituţiei.
Alt principiu de analizat este cel al deciziei majoritare, care rezultã din caracterul pluralist şi democratic al statului român, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, şi din natura electivã şi reprezentativã a mandatului de parlamentar, consacratã în art. 2 şi 62 din Constituţie.
Pe baza acestui principiu, atât în organizarea, cât şi în activitatea Parlamentului funcţioneazã regula cã majoritatea decide, iar minoritatea se exprimã.
Constituţia nu defineşte însã nici noţiunea de majoritate şi nici pe cea de minoritate, noţiunea de majoritate putând însemna fie majoritatea rezultatã din alegeri pe baza unui program politic, fie majoritatea conjuncturalã necesarã adoptãrii unor acte juridice, iar noţiunea de minoritate având înţelesul de opoziţie sau de minoritate de voturi, insuficientã adoptãrii ori respingerii de acte juridice.
În ceea ce priveşte alegerea preşedinţilor Camerelor, birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare, Constituţia instituie principiul configuraţiei politice, prin care se înţelege compunerea politicã a fiecãrei Camere, rezultatã din alegeri.
b) Biroul permanent al Senatului este un organ de lucru al acestei Camere a Parlamentului, ales pentru îndeplinirea unui mandat constând în realizarea atribuţiilor ce îi revin potrivit regulamentului.
Organizarea şi funcţionarea birourilor permanente ale Camerelor sunt stabilite prin regulamentele acestora. Constituţia enunţã, în art. 64 alin. (2) şi alin. (5), modul de alcãtuire a birourilor permanente ale Camerelor şi durata mandatului membrilor lor în termenii urmãtori:
"(2) Fiecare Camerã îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecãrei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.
(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcãtuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecãrei Camere."
Din aceste prevederi constituţionale rezultã cã preşedintele Senatului este membru al Biroului permanent al Senatului şi cã la alcãtuirea Biroului permanent, adicã la alegerea membrilor sãi, inclusiv a preşedintelui Senatului, precum şi la revocarea acestora înainte de expirarea mandatului se ţine seama de criteriul configuraţiei politice a acestei Camere.
Din textele constituţionale rezultã cã preşedintele Senatului are un statut juridic distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent.
Preşedintele Senatului este membru de drept al Biroului permanent al Senatului, ceea ce rezultã în mod limpede din textul Constituţiei, iar una dintre consecinţe este alegerea lui înainte de constituirea Biroului permanent prin alegerea celorlalţi membri.
Spre deosebire de ceilalţi membri ai Biroului permanent, care sunt aleşi la începutul fiecãrei sesiuni, preşedintele Senatului este ales la începutul legislaturii, pe durata mandatului acestei Camere.
Preşedintele Senatului, în exercitarea funcţiei, este neutru din punct de vedere politic, întrucât nu reprezintã poziţia politicã şi interesele unui partid politic, ci reprezintã Senatul în integralitatea sa. Potrivit art. 39 alin. (1) din Regulamentul Senatului, preşedintele Senatului are, între alte atribuţii ce decurg din calitatea sa de membru al Biroului permanent, urmãtoarele: convoacã Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare; conduce lucrãrile Senatului şi asigurã respectarea programului orar şi a ordinii de zi; acordã cuvântul, modereazã discuţiile, sintetizeazã problemele supuse dezbaterii, stabileşte ordinea votãrii, explicã semnificaţia votului şi anunţã rezultatul votului; asigurã menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Constituţiei şi a Regulamentului Senatului; reprezintã Senatul în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul României, Curtea Constituţionalã, precum şi cu alte autoritãţi şi instituţii interne ori internaţionale.
Deosebit de aceste atribuţii, preşedintele Senatului îndeplineşte unele competenţe de ordin constituţional şi legal, dintre care, în soluţionarea prezentei cauze, Curtea le menţioneazã pe urmãtoarele: în conformitate cu art. 89 alin. (1) din Constituţie, preşedintele Senatului, împreunã cu preşedintele Camerei Deputaţilor şi liderii grupurilor parlamentare, este consultat de Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului; potrivit art. 98 alin. (1) din Constituţie, asigurã interimatul funcţiei de Preşedinte al României; potrivit art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţie sesizeazã Curtea Constituţionalã în vederea exercitãrii controlului constituţionalitãţii legilor înainte de promulgare, al tratatelor sau altor acorduri internaţionale şi al Regulamentului Senatului, precum şi pentru soluţionarea unor conflicte juridice de naturã constituţionalã dintre autoritãţile publice.
Statutul preşedintelui Senatului, distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent, implicã un plus de exigenţã în reglementarea revocãrii acestuia înainte de expirarea mandatului. Curtea Constituţionalã reţine în acest sens cã orice reglementare care ar face posibilã revocarea preşedintelui Senatului ori de câte ori s-ar realiza majoritatea de voturi suficientã adoptãrii unei asemenea mãsuri, ar fi de naturã sã creeze o instabilitate instituţionalã perpetuã, contrarã voinţei electoratului care a definit configuraţia politicã a Camerelor Parlamentului pentru întregul ciclu electoral şi interesele cetãţenilor pe care Parlamentul îi reprezintã.
c) Statuând, prin dispoziţiile art. 64 alin. (2) teza a patra, posibilitatea revocãrii membrilor birourilor permanente înainte de expirarea mandatului, Constituţia lasã Parlamentului libertatea de a reglementa condiţiile şi procedurile în care poate avea loc revocarea, cu respectarea celorlalte principii constituţionale şi legale.
Având în vedere cã textul constituţional nu stabileşte alte distincţii decât cele cuprinse în art. 64, revocarea unui membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului se poate hotãrî fie ca sancţiune juridicã pentru încãlcãri grave ale ordinii de drept, fie pentru considerente independente de vinovãţia acestuia în exercitarea atribuţiilor, cum ar fi pierderea sprijinului politic al grupului parlamentar care l-a propus.
Revocarea membrilor Biroului permanent, inclusiv a preşedintelui Senatului pentru încãlcarea Constituţiei şi a regulamentelor Parlamentului, se sprijinã, în sens substanţial, pe dispoziţiile art. 64 alin. (2) teza ultimã din Constituţie, coroborate cu celelalte norme şi principii care, stabilind obligativitatea respectãrii ordinii normative, instituie şi rãspunderea juridicã pentru încãlcarea Constituţiei şi a regulamentelor parlamentare.
Luând în considerare normele şi principiile constituţionale care fundamenteazã tragerea la rãspundere juridicã, Curtea Constituţionalã reţine cã şi în cazul revocãrii unui membru al Biroului permanent al Senatului, cu titlu de sancţiune juridicã, pentru încãlcarea Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, este obligatorie respectarea normelor şi principiilor inerente rãspunderii juridice, prin instituirea cadrului procedural corespunzãtor de cercetare a faptelor imputate şi a vinovãţiei membrului Biroului permanent a cãrui revocare se propune şi asigurarea exercitãrii dreptului acestuia de a dovedi netemeinicia acuzaţiilor care i se aduc, adicã de a se apãra.
De asemenea, Curtea Constituţionalã reţine cã reglementarea revocãrii preşedintelui Senatului nu poate contraveni principiului configuraţiei politice, care, potrivit art. 64 alin. (5) din Constituţie, stã la baza alcãtuirii Biroului permanent. Din textul constituţional menţionat rezultã, fãrã echivoc, cã prin configuraţia politicã a fiecãrei Camere se înţelege compunerea acesteia rezultatã din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o deţin în totalul membrilor Camerei respective. În virtutea configuraţiei politice izvorâte din voinţa corpului electoral se desemneazã şi preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Votul acordat preşedintelui unei Camere este un vot politic care nu poate fi anulat decât în cazul în care grupul care l-a propus cere revocarea politicã a acestuia sau, în cazul unei revocãri ca sancţiune, când acest grup sau o altã componentã a Camerei solicitã înlocuirea din funcţie a preşedintelui pentru sãvârşirea unor fapte care atrag rãspunderea sa juridicã. Aceastã înlocuire se poate face numai cu o persoanã din acelaşi grup parlamentar, care nu-şi poate pierde dreptul la funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, respectându-se principiul configuraţiei politice. În acelaşi sens, Curtea Constituţionalã reţine cã revocarea din funcţie înainte de expirarea mandatului produce întotdeauna efecte numai asupra mandatului celui revocat, iar nu şi asupra dreptului grupului parlamentar care a propus numirea lui, de a fi reprezentat în Biroul permanent şi, în consecinţã, de a propune alegerea unui alt senator în locul devenit vacant. Neobservarea principiului menţionat şi instituirea posibilitãţii alegerii unui nou preşedinte dintr-un alt grup parlamentar ar avea drept consecinţã ca sancţiunea aplicatã preşedintelui Senatului, revocat din funcţie, sã se extindã asupra grupului parlamentar care a propus alegerea lui. Or, Constituţia României nu permite aplicarea unei asemenea sancţiuni cu caracter colectiv.
2.2. Ţinând seama de considerentele expuse mai sus, Curtea Constituţionalã constatã cã art. 30 alin. (1) din Regulamentul Senatului care prevede revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului, pentru încãlcarea Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, este neconstituţional, întrucât contravine dispoziţiilor constituţionale privind dreptul fundamental la apãrare şi principiul configuraţiei politice în alcãtuirea Biroului permanent.
Astfel, contrar prevederilor constituţionale evocate, art. 30 alin. (1) din Regulamentul Senatului nu asigurã cercetarea faptelor imputate membrului Biroului permanent a cãrui revocare se propune şi nici posibilitatea acestuia de a se apãra de acuzaţiile care i se aduc.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea constatã cã textul din regulament atacat nu defineşte noţiunile de încãlcare în mod grav şi încãlcare în mod repetat a Regulamentului Senatului sau a Regulamentului şedinţelor comune, ceea ce face imposibilã exercitarea dreptului la apãrare de cãtre membrul Biroului permanent a cãrui revocare se propune şi creeazã posibilitatea aplicãrii abuzive a acestui text.
2.3. Curtea Constituţionalã constatã, de asemenea, cã dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusã şi de jumãtate plus unu din numãrul total al senatorilor, sunt neconstituţionale pentru cã, în pofida prevederilor art. 64 alin. (5) din Constituţie care instituie criteriul configuraţiei politice la alcãtuirea Biroului permanent, cu consecinţa aplicãrii aceluiaşi criteriu la revocarea membrilor acestui organ, s-a condiţionat revocarea de criteriul majoritãţii, în înţelesul cantitativ, de majoritate a senatorilor îndrituitã sã facã propunerea de revocare.
Instituirea unui asemenea criteriu, care exclude configuraţia politicã a Parlamentului, stabilitã prin voinţa cetãţenilor cu ocazia alegerilor pentru organul reprezentativ suprem şi îi substituie o majoritate conjuncturalã, rezultatã din dinamica compunerii şi recompunerii forţelor politice în Parlament în funcţie de factori neavuţi în vedere de electorat, încalcã litera şi spiritul Constituţiei şi deschide calea instabilitãţii activitãţii parlamentare.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale stabilitã prin deciziile nr. 46/1994 şi nr. 62/2005, citate mai sus. Astfel, prin <>Decizia nr. 46 din 17 mai 1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Senatului (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994), Curtea Constituţionalã a statuat urmãtoarele:
"Potrivit art. 22 din regulament, cererea pentru revocarea unui membru al Biroului permanent poate fi fãcutã de un grup parlamentar. Posibilitatea oricãrui grup parlamentar de a face aceastã cerere, şi nu doar a celui al cãrui reprezentant este membrul, este contrarã art. 61 alin. (5) din Constituţie, conform cãruia Biroul permanent se alcãtuieşte potrivit configuraţiei politice a Senatului, întrucât revocarea reprezintã o modalitate simetricã cu desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent. Deci, atât desemnarea cât şi revocarea sunt supuse imperativelor art. 61 alin. (5) din Constituţie."
În acelaşi sens, prin <>Decizia nr. 62 din 1 februarie 2005 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 25 din Regulamentul Camerei Deputaţilor (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005), Curtea Constituţionalã a statuat urmãtoarele:
"Analizând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea reţine cã, potrivit art. 25 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cererea pentru revocarea unui membru al Biroului permanent poate fi fãcutã de grupul parlamentar care l-a propus sau de cel puţin o treime din numãrul deputaţilor provenind din minimum trei grupuri parlamentare.
Dispoziţiile art. 25 din Regulamentul Camerei Deputaţilor reprezintã o modalitate inexactã de transpunere pe plan regulamentar a prevederilor constituţionale ale art. 64 alin. (2) potrivit cãrora membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului. Aceste dispoziţii constituţionale se cer a fi coroborate cu prevederile art. 64 alin. (5) din Constituţie, care stabilesc cã birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcãtuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecãrei Camere. Ca atare, nici revocarea unui membru al Biroului permanent nu poate afecta aceastã configuraţie politicã. Pentru aceste motive, propunerea de revocare, care poate duce la încetarea mandatului unui membru al Biroului permanent, nu poate aparţine decât grupului care l-a propus. Curtea constatã cã posibilitatea recunoscutã oricãrui grup parlamentar de a face o astfel de cerere contravine imperativelor şi exigenţelor prevederilor constituţionale ale art. 64 alin. (2) coroborate cu cele ale alin. (5) al aceluiaşi articol, care stabilesc cã «birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcãtuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecãrei Camere»."
Curtea Constituţionalã constatã cã nu existã temeiuri care sã justifice revenirea asupra acestei jurisprudenţe.
2.4. Curtea Constituţionalã constatã cã sunt contrare Constituţiei şi dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Regulamentul Senatului, care sunt indisolubil legate de prevederile art. 30 din Regulament şi au urmãtorul cuprins:
"Propunerea de revocare se prezintã în plenul Senatului. Dacã propunerea de revocare este aprobatã prin votul secret al majoritãţii senatorilor, funcţia de preşedinte devine vacantã şi, imediat se organizeazã alegeri, în conformitate cu prevederile art. 24."
Aceste prevederi încalcã dispoziţiile art. 64 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu fac trimitere şi la art. 23 alin. (3) din Regulament, în conformitate cu care, "Apartenenţa politicã a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, trebuie sã reflecte configuraţia politicã rezultatã din alegeri, cu observarea principiului consacrat de art. 16 alin. (3) teza a doua din Constituţia României, republicatã". Aşa cum s-a arãtat mai sus şi cum, de altfel, rezultã din textul citat al art. 23 alin. (3) din Regulament, configuraţia politicã rezultatã din alegeri constituie principiul esenţial al alcãtuirii Biroului permanent, fãrã distincţie dacã aceastã alcãtuire se produce la începutul legislaturii sau în condiţiile rezultate dupã revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului înainte de expirarea mandatului.
2.5. Dispoziţiile art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care "Autoritãţile publice sesizate au obligaţia sã informeze Senatul, în scris, în termen de cel mult 30 de zile, despre soluţia adoptatã", sunt contrare prevederilor art. 64 alin. (1) din Constituţie care, consacrând principiul autonomiei parlamentare, stabileşte cã regulamentele Parlamentului au ca obiect de reglementare organizarea şi funcţionarea fiecãrei camere.
În ierarhia actelor juridice normative, regulamentele Parlamentului sunt acte normative cu aplicare limitatã, subordonate Constituţiei şi legilor, obligatorii fiecare numai pentru sfera de activitate a Camerei care le-a adoptat.
În consecinţã, prin regulamentele Camerelor nu se pot reglementa obligaţii pentru alte subiecte de drept, acestea urmând sã fie reglementate prin lege.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin <>Decizia nr. 45 din 17 mai 1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994), a constatat, între altele, cã:
"Prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sunt constituţionale în mãsura în care privesc numai organizarea internã şi funcţionarea Camerei Deputaţilor.
...........................................................................
Din moment ce Regulamentul Camerei Deputaţilor este o hotãrâre care reglementeazã organizarea internã şi proprie a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autoritãţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera. Ca atare, prin Regulamentul Camerei Deputaţilor nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor, subiecte de drept care nu se încadreazã în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului."
Curtea Constituţionalã îşi menţine aceastã jurisprudenţã, neexistând motive sã revinã asupra ei.
Având în vedere aceste considerente, cu unanimitate de voturi în privinţa art. 4 alin. (5), art. 12 alin. (1), art. 31, art. 38 alin. (1) şi art. 121 alin. (1) şi cu majoritate de voturi în privinţa dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (1) şi <>art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotãrârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
I. Constatã cã prevederile art. 4 alin. (5), art. 12 alin. (1), art. 31, art. 38 alin. (1) şi art. 121 alin. (1) din Regulamentul Senatului sunt constituţionale.
II. Constatã cã sunt neconstituţionale urmãtoarele prevederi din Regulamentul Senatului:
1. Art. 30 alin. (1) din Regulamentul Senatului contravine art. 24 şi art. 64 alin. (5) din Constituţia României, întrucât încalcã dreptul la apãrare şi instituie posibilitatea ca în locul preşedintelui Senatului, ales la propunerea unui grup parlamentar şi revocat cu titlu de sancţiune juridicã, sã fie ales un nou preşedinte al Senatului din alt grup parlamentar decât cel care l-a propus, prin încãlcarea principiului configuraţiei politice;
2. Art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului contravine art. 64 alin. (5) din Constituţia României deoarece, cu ignorarea principiului configuraţiei politice, instituie revocarea preşedintelui Senatului prin retragerea sprijinului politic, la cererea altui sau altor grupuri parlamentare decât grupul parlamentar care a propus alegerea lui;
3. Art. 32 alin. (1) din Regulamentul Senatului este contrar art. 64 alin. (5) din Constituţie, deoarece omite sã facã trimitere la dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Regulament, în virtutea cãrora apartenenţa politicã a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, trebuie sã reflecte configuraţia politicã rezultatã din alegeri;
4. Art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului contravine dispoziţiilor art. 64 alin. (1) din Constituţia României, întrucât stabileşte obligaţii pentru alte subiecte de drept decât cele la care se referã organizarea şi funcţionarea acestei Camere a Parlamentului.
Definitivã şi obligatorie.
Decizia se comunicã preşedintelui Senatului şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 14 noiembrie 2005 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokâr Gâbor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stãnoiu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof.univ.dr.IOAN VIDA
Prim-magistrat-asistent,
Claudia Miu
OPINIE SEPARATĂ
Prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, Curtea Constituţionalã a constatat, cu unanimitate de voturi, cã dispoziţiile art. 4 alin. (5), art. 12 alin. (1), art. 31, art. 38 alin. (1) şi art. 121 alin. (1) din Regulamentul Senatului, aprobat prin <>Hotãrârea acestei Camere a Parlamentului nr. 28 din 24 octombrie 2005 , sunt constituţionale.
Prin aceeaşi decizie Curtea Constituţionalã, cu majoritate de voturi, a decis cã dispoziţiile art. 30 alin. (1), ale art. 30 alin. (2), ale art. 32 alin. (1) şi ale art. 170 alin. (2) din acelaşi regulament sunt neconstituţionale.
Cu privire la aceastã a doua soluţie adoptatã de Curtea Constituţionalã, nu împãrtãşim pãrerea majoritãţii membrilor Curţii Constituţionale, pentru urmãtoarele considerente:
Dispoziţiile art. 30 alin. (1), ale art. 30 alin. (2) şi ale art. 32 alin. (1) din Regulamentul Senatului reglementeazã posibilitatea revocãrii din funcţie a preşedintelui Senatului, în cazul încãlcãrii prevederilor Constituţiei, în cel al încãlcãrii grave sau în mod repetat a prevederilor Regulamentului Senatului ori ale Regulamentului şedinţelor comune, la propunerea unei treimi din numãrul total al senatorilor, precum şi posibilitatea revocãrii din funcţia de preşedinte al Senatului, la propunerea a jumãtate plus unu din numãrul total al senatorilor.
Considerãm cã aceste prevederi cuprinse în Regulamentul Senatului nu încalcã prevederile Constituţiei, ci, dimpotrivã, sunt conforme cu dispoziţiile de principiu ale art. 64 din Constituţie privind organizarea internã a Camerelor Parlamentului.
Textul art. 64 din Constituţie consacrã principiul autonomiei regulamentare a fiecãrei Camere, prevãzând cã "organizarea şi funcţionarea fiecãrei Camere se stabilesc prin regulament propriu".
De asemenea, la alin. (2) al art. 64 se prevede: "Fiecare Camerã îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecãrei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului."
Este de observat cã dispoziţiile constituţionale nu stabilesc motivele şi condiţiile în care membrii birourilor permanente, inclusiv preşedinţii acestora, care sunt preşedinţii Camerelor respective, pot fi revocaţi. În aceste condiţii este evident credem, aşa cum subliniam şi în opinia separatã la <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 1 februarie 2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005, cã intenţia legiuitorului constituant a fost aceea de a lãsa la latitudinea fiecãrei Camere reglementarea motivelor şi a condiţiilor în care se poate proceda la revocarea membrilor birourilor permanente în care sunt incluşi şi preşedinţii Camerelor, ceea ce, dupã pãrerea noastrã, Senatul a şi fãcut prin Regulamentul aprobat prin <>Hotãrârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 .
Nu împãrtãşim pãrerea cã dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 32 alin. (1) ar contraveni prevederilor art. 64 alin. (5) din Constituţie, care stabilesc cã "Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcãtuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecãrei Camere", întrucât textul constituţional citat nu se referã la revocare, ci la alcãtuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare. Prin urmare, în cazul în care intervine revocarea, obligaţia constituţionalã devine operantã la desemnarea celor care vor lua locul celor revocaţi, prilej cu care, într-adevãr, trebuie sã se respecte în compunerea birourilor situaţia reprezentãrii în Parlament a partidelor politice, astfel cum aceasta a rezultat din alegeri. Or, aceastã cerinţã credem cã este respectatã, art. 32 alin. (3) din Regulament prevãzând cã dupã alegerea unui nou preşedinte al Senatului se renegociazã, dacã este cazul, de îndatã repartizarea celorlalte funcţii din Biroul permanent, procedându-se potrivit dispoziţiilor Regulamentului, astfel încât noul birou permanent sã reflecte configuraţia politicã rezultatã din alegeri.
În consecinţã, nu credem cã se poate considera cã respectarea configuraţiei politice a Camerelor poate constitui un impediment în calea revocãrii preşedintelui Senatului, întemeiatã pe motivele de revocare înscrise la art. 30 alin. (1) lit. a) şi b) din Regulament, care au la bazã încãlcarea Constituţiei sau a Regulamentului Senatului. De altfel, aceste motive, "mutatis mutandis", sunt asemãnãtoare celor care, potrivit art. 95 din Constituţie, pot duce la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
Nu suntem de acord nici cu susţinerea cã propunerea de revocare a preşedintelui Senatului ar trebui sã provinã numai de la grupul parlamentar care l-a propus, întrucât în acest fel s-ar putea ajunge, practic, la situaţia ca, din raţiuni care ţin de interesul partidului politic al cãrui membru este persoana respectivã, chiar dacã preşedintele Senatului încalcã Constituţia sau Regulamentul Senatului, sã nu poatã fi revocat, ceea ce apreciem cã nu este de admis.
În ceea ce priveşte situaţia reglementatã de art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului, care se referã la posibilitatea revocãrii din funcţia de preşedinte al Senatului şi la propunerea a jumãtate plus unu din numãrul senatorilor, fãrã sã se indice în mod explicit motivul pentru care s-ar putea invoca revocarea, deşi credem cã sunt justificate unele rezerve cu privire la aceastã prevedere, care nu are la bazã ideea de culpã în exercitarea funcţiei de preşedinte, considerãm cã nici acest text regulamentar nu încalcã Constituţia, având în vedere autonomia regulamentarã a Camerelor şi inexistenţa unui text constituţional care sã limiteze motivele de revocare a preşedinţilor Camerelor sau a celorlaţi membri ai birourilor permanente ale acestora ori, cel puţin, sã precizeze natura acestor motive.
Rezervele care se pot formula în legãturã cu textul art. 30 alin. (2) din Regulament au la bazã faptul cã acesta pare a presupune fie posibilitatea unei majoritãţi parlamentare variabile pe durata unei legislaturi, fie posibilitatea ca majoritatea, în mod arbitrar, abuziv, sã revoce preşedintele ales al Senatului, ceea ce ar putea determina o anumitã instabilitate în conducerea Camerei, care nu ar fi de dorit în lipsa unor motive întemeiate care sã determine revocarea.
Considerãm, de asemenea, cã textele regulamentare privind revocarea preşedintelui Senatului, constatate ca fiind neconstituţionale, nu încalcã dreptul fundamental la apãrare prevãzut de art. 24 din Constituţie, care, dupã cum este cunoscut, se referã la sfera activitãţii judiciare, iar nu a celei parlamentare, politice.
Dispoziţiile în cauzã se referã la revocarea, în cadrul parlamentar, a unei persoane alese, stabilind cã propunerea de revocare fãcutã în scris, sub semnãtura iniţiatorilor, o singurã datã într-o sesiune, se analizeazã în prima şedinţã a Biroului permanent sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevãzute la alin. (1) şi (2) ale art. 30, birou care decide prin vot introducerea ei în proiectul ordinii de zi a urmãtoarei şedinţe de plen. De asemenea, potrivit art. 32 alin. (1) din Regulament, propunerea de revocare se prezintã în plenul Senatului, care se pronunţã prin vot secret. Credem cã aceastã procedurã, care respectã democraţia parlamentarã, este de naturã sã garanteze cã mãsura revocãrii nu poate fi luatã cu uşurinţã, în mod abuziv.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului, care prevede cã autoritãţile publice sesizate au obligaţia sã informeze Senatul în scris, în termen de cel mult 30 de zile, despre soluţia adoptatã, nu împãrtãşim soluţia datã de Curte, în sensul cã acest text ar fi neconstituţional, întrucât stabileşte obligaţii pentru alte subiecte de drept decât cele la care se referã organizarea şi funcţionarea Senatului. Textul respectiv, de fapt, nu face decât sã reproducã obligaţii care sunt cuprinse în Constituţie şi în lege.
În acest sens, considerãm esenţial faptul cã textul art. 170 alin. (2) face parte din secţiunea a 5-a "Petiţii" a Regulamentului Senatului şi se referã la petiţiile primite de Senat, care sunt de competenţa altor autoritãţi publice. Or, obligaţia autoritãţilor publice de a rãspunde la petiţii în termenele stabilite potrivit legii este de naturã constituţionalã, fiind înscrisã în alin. (4) al art. 51 din Constituţie privind dreptul de petiţionare. În ceea ce priveşte fixarea termenului de 30 de zile din cuprinsul textului regulamentar, menţionãm cã acesta este identic cu cel prevãzut de <>art. 8 al Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activitãţii de soluţionare a petiţiilor, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 233/2002 .
Judecãtor,
Constantin Doldur
OPINIE SEPARATĂ
Adoptarea şi susţinerea prezentei opinii separate au fost determinate de dezacordul nostru parţial faţã de soluţia adoptatã prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, respectiv de pãrerea noastrã divergentã faţã de cea a majoritãţii membrilor Curţii Constituţionale în privinţa constituţionalitãţii prevederilor art. 30 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (1) şi ale art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului.
Suntem întru totul de acord cã nici autonomia regulamentarã a Camerelor Parlamentului, consacratã în art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie, nu poate fi absolutizatã, întrucât supremaţia Constituţiei reprezintã un principiu general a cãrui respectare este obligatorie, inclusiv pentru autoritatea legiuitoare, care nu poate adopta legi, hotãrâri şi orice alte acte juridice contrare dispoziţiilor sau principiilor Constituţiei. Aşadar, şi reglementãrile cuprinse în regulamentele Camerelor Parlamentului trebuie sã fie în concordanţã cu prevederile constituţionale. Dincolo de aceste obligaţii, în problemele legate de organizarea şi funcţionarea Camerelor, în privinţa cãrora Constituţia nu dispune, Camerele au libertatea sã decidã în mod autonom, autonomie care se exercitã prin voinţa majoritãţii membrilor Camerelor, manifestatã prin vot.
Majoritatea parlamentarã sau majoritatea politicã în cadrul uneia ori alteia dintre Camerele Parlamentului nu este o categorie ce poate fi definitã în termeni general valabili şi, cu atât mai mult, nu este datã pentru întreaga duratã a unei legislaturi. Existenţa unei majoritãţi nu se poate reţine concret doar din natura voturilor exprimate în legãturã cu reglementarea ori rezolvarea unor probleme. Practic, majoritatea este, în general, conjuncturalã. Voinţa unei asemenea majoritãţi se manifestã şi prin susţinerea ori revocarea susţinerii unor parlamentari aleşi în organele de lucru ale Camerelor Parlamentului.
Rar se întâmplã ca majoritatea parlamentarã sã se formeze direct şi imediat în urma alegerilor generale. Aceasta ar presupune ca un partid politic, o coaliţie ori o alianţã sã obţinã un numãr de mandate care îi asigurã majoritatea locurilor în Camerã. În alte, şi cele mai frecvente situaţii, majoritatea în fiecare Camerã se formeazã în urma negocierilor dintre diferitele forţe politice, majoritate care ulterior se poate schimba, la modul general sau doar în legãturã cu reglementarea ori soluţionarea unor probleme concrete. Importantã este însã funcţionarea principiului potrivit cãruia majoritatea decide, iar minoritatea se exprimã, drepturi care trebuie asigurate necondiţionat. Constituţia dispune la art. 64 alin. (2) teza întâi cã "fiecare Camerã îşi alege un birou permanent". Deci, alcãtuirea Biroului permanent prin alegere este obligatorie, iar prin rezultatele alegerii se manifestã voinţa majoritãţii existente la acel moment şi în acel scop.
Constituţia nu stabileşte numãrul membrilor Biroului permanent şi nici funcţiile în cadrul biroului, acestea urmând a fi stabilite prin Regulamentul Camerei, conform voinţei majoritãţii. Din art. 64 alin. (2) teza a doua şi a treia din Constituţie rezultã cã din Biroul permanent fac parte preşedintele Camerei, ales pe durata mandatului Camerei, şi alţi membri aleşi la începutul fiecãrei sesiuni.
Teza a patra din alin. (2) al aceluiaşi articol prevede posibilitatea revocãrii oricãrui membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului, fãrã a stabili motivele, condiţiile şi procedura revocãrii, lãsând reglementarea acestor chestiuni în competenţa exclusivã a Camerei. În acest sens a înţeles Regulamentul Senatului sã reglementeze în art. 30 şi urmãtoarele.
Prevederile Regulamentului, având în vedere posibilitatea constituţionalã de a revoca orice membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului, urmãreşte crerea condiţiilor pentru ca majoritatea membrilor Camerei sã se exprime în acest sens. Majoritatea poate fi aceeaşi care l-a susţinut pe preşedinte la alegerea sa, care poate sã îl susţinã şi ulterior ori sã nu îl mai susţinã în totalitate, dar poate fi şi o majoritate nou-formatã ori modificatã datoritã schimbãrii opţiunilor unui numãr de parlamentari. Pentru a cunoaşte voinţa majoritãţii sunt necesare declanşarea şi desfãşurarea procedurii de vot. Primul moment al declanşãrii procedurii îl reprezintã propunerea formulatã de parlamentari care, dupã pãrerea noastrã, nu ar trebui condiţionatã de cerinţe exagerat de restrictive. Observãm cã art. 30 din Regulament nu reglementeazã propriu-zis revocarea preşedintelui Senatului, ci propunerea formulatã în acest sens, în privinţa cãreia, pentru a preveni folosirea ei abuzivã, s-au stabilit exigenţe deosebite: propunerea poate fi fãcutã, într-un caz, de jumãtate plus unu din numãrul total al senatorilor sau, în celãlalt caz, de minimum o treime din numãrul total al senatorilor.
Motivele propunerii de revocare sunt prevãzute în alin. (1) şi (2) ale art. 30 din Regulament, care constau, în primul caz, în încãlcarea prevederilor Constituţiei ori încãlcarea în mod grav sau repetat a prevederilor Regulamentului, iar în cel de al doilea caz, în voinţa a mai mult de jumãtate din numãrul total al senatorilor de a nu îl mai susţine pe preşedintele în funcţie. Încãlcarea Constituţiei ori a Regulamentului se realizeazã prin fapte, acţiuni sau inacţiuni, care nu pot fi dinainte prevãzute şi nu pot fi exhaustiv stabilite. Existenţa unor fapte de încãlcare a prevederilor Constituţiei sau ale Regulamentului va fi arãtatã în cuprinsul propunerii de revocare, care trebuie fãcutã în scris, iar acestea vor fi dezbãtute în plenul Senatului, urmând ca majoritatea senatorilor sã hotãrascã dacã existã sau nu încãlcãrile arãtate în propunere şi dacã ele justificã sau nu revocarea. Manifestarea voinţei majoritãţii senatorilor de a propune revocarea preşedintelui nu poate fi îngrãditã, urmând a se vedea dupã dezbateri şi vot dacã aceeaşi majoritate care a iniţiat procedura ori o altã majoritate vrea sau nu vrea revocarea.
Suntem de pãrere cã nu are nici un temei constituţional condiţionarea declanşãrii procedurii de revocare a preşedintelui Senatului, prin înscrierea pe ordinea de zi a şedinţei Senatului a propunerii de revocare, de voinţa grupului parlamentar sau a grupurilor parlamentare care l-au propus iniţial pe senatorul respectiv pentru a fi ales ca preşedinte. Nu vedem un asemenea temei nici în obligaţia incontestabilã şi fireascã a Camerelor Parlamentului de a respecta, prin componenţa organelor lor de lucru, configuraţia politicã a Camerelor, prevãzutã la art. 64 alin. (5) din Constituţie.
Textul constituţional invocat impune alcãtuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare potrivit configuraţiei politice a fiecãrei Camere. Reţinem însã cã revocarea preşedintelui sau a unui alt membru al Biroului permanent nu constituie o operaţiune de alcãtuire. Alcãtuirea biroului cuprinde operaţiunile de propunere a condiţiilor şi alegerea membrilor. Este adevãrat cã revocarea determinã vacanţa unei funcţii, care trebuie completatã prin alegeri, deci printr-o operaţiune de alcãtuire parţialã. Începând din acest moment Camera, indiferent dacã a prevãzut sau nu în regulament proceduri concrete, are obligaţia de a asigura respectarea configuraţiei politice a Camerei prin compunerea în ansamblu a Biroului permanent. Omisiunea reglementãrii complete a acestei proceduri nu constituie o problemã ce poate fi rezolvatã de Curtea Constituţionalã în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat.
În legãturã cu alegerea şi revocarea preşedintelui uneia dintre Camere, respectarea prevederilor art. 64 alin. (5) din Constituţie prezintã particularitãţi importante. Biroul permanent se alcãtuieşte în douã faze: întâi se alege preşedintele Camerei, iar apoi ceilalţi membri ai Biroului permanent. În funcţia de preşedinte fiind aleasã o singurã persoanã, aceasta nu are cum sã reflecte configuraţia politicã a Camerei respective. A transpune norma constituţionalã şi la desfãşurarea acestei prime faze ar însemna cã preşedintele va trebui în mod obligatoriu sã reprezinte majoritatea politicã rezultatã din alegeri ori formatã ulterior prin negocieri, sens în care numai aceastã majoritate ar putea desemna un singur candidat. În asemenea condiţii nu s-ar mai putea vorbi de alegeri, or Constituţia prevede alegerea Biroului permanent.
Constituţia nu stabileşte cine poate face propuneri şi cine poate fi propus pentru a fi ales ca preşedinte al Camerei. Astfel, Regulamentul prevede cã fiecare grup parlamentar poate propune un singur candidat, care poate face parte din acel grup ori poate fi o personalitate din alt grup parlamentar sau chiar independent. De asemenea, mai multe grupuri parlamentare pot propune un candidat comun. Apartenenţa la o anumitã formaţiune politicã, dintre cele care au intrat în Camerã, a celui care poate fi propus şi ales în funcţia de preşedinte al Camerei nu este datã de rezultatele alegerilor generale, ci de voinţa majoritãţii membrilor Camerei respective. Va fi ales preşedinte candidatul care obţine votul majoritãţii membrilor Camerei. Abia dupã alegerea preşedintelui, cunoscând grupul sau grupãrile politice pe care le reprezintã, se pot face calcule şi algoritmi în vederea repartizãrii pe grupuri parlamentare a locurilor din Biroul permanent, propunerile de candidaţi şi alegerile putându-se face numai cu respectarea repartizãrii locurilor, pentru ca Biroul permanent, în totalitatea sa, sã aibã o componenţã corespunzãtoare configuraţiei politice a Camerei.
Îndreptãţirea doar a anumitor grupuri parlamentare pentru a propune revocarea preşedintelui Camerei sau a unui alt membru al Biroului permanent, pe lângã faptul cã este contrarã spiritului Constituţiei şi principiilor democraţiei parlamentare, potrivit cãrora trebuie asiguratã posibilitatea majoritãţii de a decide, prezintã şi numeroase alte impedimente de ordin practic, legate de organizarea şi buna funcţionare a Camerelor Parlamentului. Este suficient, credem, ca pentru demonstrarea parţialã a posibilitãţii ivirii unor asemenea dificultãţi sã formulãm câteva întrebãri: ce se întâmplã dacã pe parcursul timpului grupul parlamentar care l-a propus pe preşedinte dispare, se dizolvã indiferent din ce motive?; ce se întâmplã în situaţia în care preşedintele a fost candidatul comun al mai multor grupuri parlamentare, iar, când apar motive temeinice pentru revocarea sa, unul din grupurile parlamentare refuzã asocierea la propunerea de revocare? Este nefiresc ca, datoritã inexistenţei propunerii, procedura sã nu poatã fi declanşatã, iar majoritatea sã nu îşi poatã exprima voinţa.
Apreciem cã prevederile art. 30 din Regulamentul Senatului nu pot fi considerate ca fiind neconstituţionale nici pentru nerespectarea principiului simetriei faptelor juridice, pe baza cãruia s-ar ajunge la concluzia cã numai cel care a fãcut propunerea pentru alegere poate propune revocarea. Singurul element comun al celor douã fapte juridice este votul, voinţa majoritãţii membrilor Camerei de a alege pe un anumit candidat, respectiv de a revoca din funcţie o persoanã. Acest element este prevãzut în condiţii identice pentru ambele faze, dar pentru manifestarea lui este indispensabilã propunerea pentru declanşarea procedurii.
Statutul diferit al preşedintelui Camerei faţã de ceilalţi membri ai Biroului permanent nu justificã ideea imposibilitãţii revocãrii sale. Nici statutul preşedintelui nu este de neutralitate, el prin opiniile şi voturile exprimate fiind în continuare legat de formaţiunea politicã de care aparţine. Doar în cazurile când se exprimã ca reprezentant şi în numele Camerei trebuie sã respecte pãrerea majoritãţii membrilor Camerei.
Invocarea neprecizãrii în Regulament în ce constã încãlcarea prevederilor regulamentului, a neinstituirii unui cadru corespunzãtor pentru cercetarea faptelor imputate preşedintelui, a nestabilirii detaliate a procedurii de urmat înseamnã critica textelor din Regulament nu pentru ceea ce conţin, ci pentru ceea ce lipseşte din ele. O asemenea criticã nu poate justifica declararea ca fiind neconstituţionale a textelor existente, completarea acestora intrând în competenţa exclusivã a Camerei care a adoptat Regulamentul.
Considerãm cã nici dispoziţiile art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului nu sunt neconstituţionale şi nu sunt contrare principiului potrivit cãruia regulamentele Camerelor Parlamentului, fiind acte normative cu forţã juridicã inferioarã legilor, nu pot prevedea obligaţii pentru alte subiecte de drept, cum ar fi alte autoritãţi publice. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în regulamentele Parlamentului pot fi prevãzute drepturi şi obligaţii pentru autoritãţi, demnitari şi funcţionari publici, în mãsura în care aceştia au raporturi constituţionale cu Camerele Parlamentului. Textul regulamentar menţionat face parte din reglementãrile referitoare la soluţionarea petiţiilor adresate Senatului. În acest context este firesc şi constituţional ca în Regulament sã se prevadã obligaţia autoritãţii publice, cãreia Senatul i-a trimis spre soluţionare o petiţie, sã comunice într-un termen limitat modul de soluţionare.
Judecãtor,
Kozsokar Gabor
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
