Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 600 din 9 noiembrie 2005 cu privire la constitutionalitatea Legii pentru reglementarea situatiei juridice a unor bunuri care au apartinut fostului suveran al Romaniei, Mihai I
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005
Cu adresa nr. 2.098 din 30 iunie 2005 secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea privind controlul de constituţionalitate asupra "Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, formulatã, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al <>art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de cãtre un numãr de 28 de senatori, şi anume: Vadim Tudor Corneliu, Aurel Ardelean, Liviu Doru Bindea, Carol Dina, Valentin Dinescu, Viorel Senior Duca, Gheorghe Viorel Dumitrescu, Gheorghe Funar, Constantin Gãucan, Ilie Ilaşcu, Nicolae Iorga, Irina Loghin, Eugen Mihãescu, Viorica-Georgeta-Pompilia Moisuc, Ilie Petrescu, Petru Stan, Claudiu Tãnãsescu, Mihai Ungheanu, Verginia Vedinaş, Antonie Iorgovan, Doru Ioan Tãrãcilã, Lupoi Mihail, Aurel Gabriel Simionescu, Otilian Neagoe, Ion Florescu, Ion Toma, Traian Novolan, Ion Rãdoi.
Sesizarea a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 4.320 din 1 iulie 2005 şi formeazã obiectul Dosarului nr. 579A/2005.
Autorii sesizãrii solicitã Curţii Constituţionale exercitarea controlului de constituţionalitate asupra "Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I", susţinând cã "legea prezintã grave vicii de constituţionalitate" constând în încãlcarea prevederilor art. 1 alin. (2) şi (3), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 136 alin. (4) şi ale art. 137 alin. (2) din Constituţie.
În esenţã, motivele de neconstituţionalitate prevãzute în sesizare sunt:
1. În legãturã cu încãlcarea art. 1 alin. (3) şi art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie se aratã cã însuşi titlul legii, în urma admiterii unui amendament, face referire la "bunuri care au aparţinut fostului suveran" şi nu la "bunuri care au fost proprietatea fostului suveran", ceea ce atestã cã bunurile vizate de reglementare "au aparţinut domeniului coroanei, iar domeniul coroanei era proprietatea publicã a statului şi nu proprietatea privatã a fostului suveran". În consecinţã, se considerã cã fostul rege Mihai I nu este îndreptãţit la acordarea unor reparaţii, astfel cã legea încalcã dreptul de proprietate al statului, garantat de art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Cu referire la încãlcarea valorii constituţionale de dreptate, prevãzutã la art. 1 alin. (3), se aratã cã şi în ipoteza în care fostul rege Mihai I era îndreptãţit sã pretindã anumite bunuri, acestuia i se creeazã un regim special faţã de cel al altor cetãţeni ale cãror bunuri au fost confiscate sau expropriate şi sunt îndreptãţiţi la reparaţii.
2. Cu privire la încãlcarea art. 1 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie se aratã: potrivit art. 1 alin. (2), "forma de guvernãmânt în România este republica", iar într-un stat republican neexistând titluri nobiliare, acestea nu pot fi utilizate în cuprinsul unei legi. Aşadar, art. 4 lit. a) fraza a doua din legea criticatã, referitoare la "Principesa Margareta şi Principele Radu", sunt contrare art. 1 alin. (2) din Constituţie. Se mai aratã cã aceleaşi dispoziţii din lege încalcã şi alin. (3) al art. 1 din Constituţie, referitor la "dreptate" ca valoare supremã şi garantatã, prin aceea cã, deşi este de notorietate faptul cã fostul rege Mihai I are şi alţi moştenitori rezervatari, s-a recunoscut dreptul de moştenire doar fiicei sale Margareta şi soţului sãu. Se considerã cã legiuitorul nu era îndreptãţit sã confere anumite drepturi şi privilegii doar pentru unii dintre moştenitorii fostului suveran, fãcând o selecţie arbitrarã şi nelegitimã în favoarea unor persoane care nu au nici o calitate.
3. Cu privire la invocarea încãlcãrii prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) şi (2) se aratã cã legea creeazã un regim privilegiat pentru fostul suveran şi o parte a familiei sale.
4. Autorii sesizãrii apreciazã cã art. 3 din lege, potrivit cãruia Vila Cavaleri, care aparţine domeniul public al statului, trece în domeniul privat al statului şi este retrocedatã în naturã fostului rege Mihai I, încalcã dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Constituţie, potrivit cãrora proprietatea publicã a statului este inalienabilã. O astfel de reglementare poate determina ca statul sã piardã, treptat, proprietatea sa publicã.
5. În legãturã cu art. 4 din lege, "care conferã un drept de folosinţã gratuitã pentru fostul suveran şi o parte a familiei sale" asupra Palatului Elisabeta, Castelului Peleş, Castelului Pelişor şi Castelului Foişor, se susţine cã este contrar art. 136 alin. (4) teza finalã din Constituţie, care prevede cã "bunurile proprietate publicã pot fi date în folosinţã gratuitã doar instituţiilor de utilitate publicã"; or, fostul rege Mihai I şi o parte a familiei sale nu reprezintã o astfel de instituţie.
6. Art. 2 alin. (1) din Lege, prin care "se aprobã plata unor despãgubiri bãneşti în sumã de 30 milioane euro", contravine prevederilor constituţionale ale art. 137 alin. (2) referitoare la moneda naţionalã, care este leul. Autorii sesizãrii apreciazã cã legiuitorul avea obligaţia sã redea atât în expunerea de motive, cât şi în conţinutul legii modul de calcul al acestei sume.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, sesizarea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.
Guvernul României a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/216/C.P.T. din 12 iulie 2005, punctul sãu de vedere în sensul cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, pentru urmãtoarele motive:
1. Cu referire la încãlcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
Legea criticatã, în forma trimisã spre promulgare, "se referã la reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, astfel încât critica referitoare la nepreluarea amendamentului care a propus acest titlu este neîntemeiatã".
Este neîntemeiatã şi susţinerea potrivit cãreia sintagma "bunuri care au aparţinut fostului suveran" este de naturã sã inducã ideea cã din sfera bunurilor ce cad sub incidenţa legii pot face parte şi alte bunuri decât cele asupra cãrora fostul rege Mihai I a avut drept de proprietate, întrucât apartenenţa implicã existenţa dreptului de proprietate.
În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încãlcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, de asemenea, se aratã cã este nefondatã, deoarece obiectul de reglementare al legii îl formeazã stabilirea mãsurilor reparatorii pentru imobilele cu privire la care nu va opera restituirea în naturã. Celelalte notificãri depuse de fostul rege Mihai I vor fi soluţionate potrivit procedurii prevãzute de <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
2. Cu privire la critica ce vizeazã încãlcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 1 alin. (3) şi art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
Referirea la titlurile nobiliare nu impieteazã asupra formei de guvernãmânt, pentru cã acestea nu conferã atribuţii specifice unor autoritãţi publice, prevãzute de Constituţie.
Prevederile art. 4 lit. a) din lege nu încalcã dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, deoarece ele nu au semnificaţia exheredãrii, ci au în vedere conferirea unui drept de folosinţã gratuitã asupra unor imobile, în temeiul <>art. 4 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român.
3. Referitor la critica potrivit cãreia legea criticatã contravine dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi art. 16 din Constituţie.
Se invocã jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut în mod constant cã "principiul egalitãţii nu înseamnã uniformitate, numai similitudinea de situaţii impunând un tratament juridic similar, situaţiile diferite fãcând necesar un tratament juridic diferit".
Astfel, legea generalã în materia restituirii unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989 o constituie <>Legea nr. 10/2001 , aplicabilã cetãţenilor care au fost proprietari ai imobilelor la data preluãrii abuzive de cãtre stat.
Totodatã, în scopul reparãrii unor injustiţii şi abuzuri sãvârşite în regimul trecut, legiuitorul a adoptat acte normative cu caracter special, aplicabile anumitor categorii de persoane, şi anume: <>Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despãgubiri sau compensaţii cetãţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rãmase în Basarabia, Bucovina de Nord şi fiinutul Herţa, ca urmare a stãrii de rãzboi şi a aplicãrii Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 14 iulie 2003), <>Legea nr. 9/1998 privind compensaţiile cetãţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicãrii tratatului dintre România şi Bulgaria (republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2002).
4. Privitor la încãlcarea dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie.
Regimul juridic al proprietãţii publice este stabilit prin <>Legea nr. 213/1998 care în art. 10 alin. (2) prevede cã trecerea unui imobil din domeniul public în domeniul privat se face prin hotãrâre a Guvernului sau, dupã caz, a consiliului judeţean sau a consiliului local. Trecerea unui bun în domeniul privat este una dintre modalitãţile de stingere a proprietãţii publice prevãzute la art. 10 alin. (1) din Legea menţionatã.
Dispoziţiile art. 136 alin. (4) teza a doua din Constituţie nu prevãd "în mod limitativ instituţiile de utilitate publicã în calitate de beneficiare ale dreptului de folosinţã gratuitã, ci cã aceste bunuri pot fi date în folosinţã gratuitã instituţiilor de utilitate publicã. Prin urmare, nimic nu împiedicã acordarea unor imobile în folosinţa gratuitã a altor persoane fizice sau juridice, în cazul de faţã, de altfel, aceastã posibilitate fiind recunoscutã şi prin <>art. 2 lit. a) din Legea nr. 406/2001 ".
5. Cu referire la încãlcarea dispoziţiilor art. 137 alin. (2) din Constituţie.
Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din legea criticatã nu prevãd cã plata despãgubirilor se va face în euro, ci suma la care se ridicã despãgubirea, modalitate neinterzisã de lege şi care este utilizatã în reglementãrile în vigoare.
Valoarea despãgubirilor se estimeazã tot în monedã euro şi în cazul hotãrârilor pronunţate de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, împotriva României, în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de satisfacţie echitabilã. Aceastã curte hotãrãşte ca suma de bani, stabilitã în valutã, cu titlu de despãgubire pentru prejudiciul moral şi material suferit de aceştia, sã fie plãtitã în lei, conform ratei de schimb aplicabile în momentul plãţii.
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi cel al Senatului nu au comunicat punctele lor de vedere.
Fostul suveran al României, Mihai I, prin avocat, a depus la Curtea Constituţionalã un "memoriu-întâmpinare" înregistrat sub nr. 4.505 din 8 iulie 2005 referitor la sesizarea de neconstituţionalitate ce formeazã obiectul dosarului, iar la data de 13 octombrie 2005 a trimis note scrise înregistrate sub nr. 6.170 din 13 octombrie 2005; cu privire la aceeaşi sesizare de neconstituţionalitate, "Prinţul Paul al României" a depus trei memorii înregistrate sub nr. 4.462 din 7 iulie 2005, nr. 5.446 din 1 septembrie 2005 şi sub nr. 6.510 din 27 octombrie 2005, prin care îşi prezintã interesele sale patrimoniale în legãturã cu bunurile ce fac obiectul reglementãrii prin legea supusã controlului de constituţionalitate.
Aceste materiale nu au relevanţã în cadrul procedurii jurisdicţionale a controlului de constituţionalitate înainte de promulgarea legii.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile criticate din Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţia României, precum şi al <>art. 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii legii criticate.
Obiectul sesizãrii de neconstituţionalitate îl constituie Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I.
Analizând legea supusã controlului de constituţionalitate, temeiurile de fapt şi de drept ale sesizãrii, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecãtorului-raportor, dispoziţiile din <>Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi raportarea acestora la principiile şi textele Constituţiei, care au fost încãlcate, Curtea constatã şi reţine urmãtoarele:
Reglementarea în cauzã prezintã o serie de particularitãţi care îi conferã o fizionomie juridicã proprie, diferitã de aceea a actelor juridice de putere, de rang egal şi care se impun în mod necesar atenţiei, în cadrul controlului de constituţionalitate, datoritã întrepãtrunderii şi condiţionãrii reciproce dintre aceste particularitãţi şi problemele de constituţionalitate stricto sensu.
1. Chiar în absenţa unei prevederi prohibitive exprese, este de principiu cã legea are, de regulã, caracter normativ, natura primarã a reglementãrilor pe care le conţine fiind dificil de conciliat cu aplicarea acestora la un caz sau la cazuri individuale. Aşa cum rezultã din chiar titlul sãu, legea dedusã controlului are ca obiect de reglementare situaţia juridicã a unor bunuri, identificate nu doar prin nominalizarea lor in terminis ori prin enunţarea unor criterii de identificare, cât mai ales prin precizarea apartenenţei lor la patrimoniul unei anumite persoane, fostul suveran al României, Mihai I. Indicarea apartenenţei bunurilor în chiar titlul legii nu are însã exclusiv finalitatea unui criteriu de identificare, de vreme ce acestea ar fi putut fi la fel de bine identificate prin simpla menţiune cã fac parte din domeniul Peleş, ci în primul rând pe aceea de evidenţiere a raţiunii intuitu personae a reglementãrii. Or, în mãsura în care domeniul de incidenţã a reglementãrii este astfel determinat, aceasta are caracter individual, ea fiind conceputã nu pentru a fi aplicatã unui numãr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz prestabilit fãrã echivoc.
Potrivit chiar expunerii de motive, însãşi raţiunea de a fi a acestei legi o constituie adoptarea unei reglementãri speciale, derogatorii de la dreptul comun constituit de <>Legea nr. 10/2001 , în materie de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care îşi gãseşte aplicarea, totodatã, - cu titlu de premierã - şi în materie de restituire a unor bunuri mobile.
Fãrã îndoialã, este dreptul legiuitorului de a reglementa anumite domenii particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul reglementãrii cu caracter general sau, altfel spus, de a deroga de la dreptul comun, procedeu la care, de altfel, s-a mai apelat în aceastã materie.
Subscriind acestei teze, Curtea ţine sã precizeze cã o atare derogare de la dreptul comun se poate realiza numai printr-o reglementare cu caracter normativ, aşa cum a fost cazul legilor speciale cu finalitate reparatorie care aveau în vedere colectivitãţi de persoane, şi anume pe cei ale cãror bunuri fuseserã sechestrate, reţinute sau rãmase în Basarabia, Bucovina de Nord şi fiinutul Herţa, ca urmare a stãrii de rãzboi şi a aplicãrii Tratatului de Pace dintre România şi Puterile Aliate (<>Legea nr. 290/2003 ), sau fuseserã trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicãrii Tratatului dintre România şi Bulgaria (<>Legea nr. 9/1998 ). Instituirea unor asemenea reglementãri derogatorii era impusã şi justificatã de situaţia juridicã specialã, esenţial diferitã de aceea a marii majoritãţi a persoanelor îndreptãţite la mãsuri reparatorii potrivit dreptului comun, în care se gãseau cei care urmau sã beneficieze de prevederile acestor legi; mai mult, şi esenţial din punctul de vedere care aici intereseazã, îndreptãţitã la mãsurile reparatorii era orice persoanã aflatã într-o atare situaţie.
În ipoteza în care, însã, reglementarea specialã, diferitã de cea constitutivã de drept comun, are caracter individual, fiind adoptatã intuitu personae, ea înceteazã de a mai avea legitimitate, dobândind caracter discriminatoriu şi, prin aceasta, neconstituţional.
Curtoazia şi respectul pe care le impune o personalitate de amplitudinea celei a fostului suveran al României nu pot fi convertite juridic în argumente de naturã sã impunã şi sã justifice instituirea unui regim juridic reparatoriu intuitu personae, în absenţa consacrãrii unui statut juridic privilegiat sau, cel puţin, diferit de acela al celorlalţi cetãţeni, în ceea ce îl priveşte. Or, Constituţia - singura care o putea face - nu numai cã nu prevede nimic în acest sens, ci, dimpotrivã, înţelege sã prohibeascã o asemenea reglementare, aşa cum rezultã din prevederile art. 4 alin. (2), potrivit cãrora "România este patria comunã şi indivizibilã a tuturor cetãţenilor sãi, fãrã deosebire de rasã, de naţionalitate, de origine etnicã, de limbã, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţã politicã, de avere sau de origine socialã", precum şi din cele ale art. 16 alin. (1), în termenii cãruia "cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri".
Aşa fiind, Curtea constatã cã Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, contravine principiului constituţional al egalitãţii între cetãţeni, astfel cum îşi gãseşte expresie în art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Legea fundamentalã, având caracter discriminatoriu şi, ca atare, este, sub acest aspect, în totalitate neconstituţionalã.
2. Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cãrei conţinut şi formã sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia.
Soluţia legislativã adoptatã pe calea prezentei legi nu utilizeazã ca premisã o anumitã realitate socialã, aşadar un "dat" obiectiv, ci o prealabilã înţelegere, altfel spus, un acord de voinţã între fostul suveran şi Guvern, realizat practic pe cale de ofertã şi acceptare. În speţã, oferta constã în comunicarea pretenţiilor fostului suveran faţã de statul român, enunţate pe calea notificãrilor formulate în temeiul <>Legii nr. 10/2001 , şi propunerea de soluţionare amiabilã a unora dintre acestea, avansatã prin scrisoarea din 12 decembrie 2003 a mandatarului fostului suveran, domnul Andrew Popper; în ceea ce priveşte acceptarea, aceasta îşi gãseşte expresie în chiar legea adoptatã care reţine şi reproduce, însã, numai obligaţiile asumate de statul român faţã de fostul suveran, cãruia i se conferã în exclusivitate calitatea de titular al drepturilor corelative şi, deci, de creditor al statului. Legea dobândeşte astfel fizionomia juridicã a unui act unilateral nu doar prin prisma genezei sale, ca produs al unei singure voinţe, aceea a legiuitorului, ceea ce este normal, ci şi prin prisma efectelor sale juridice constând în instituirea de obligaţii numai în sarcina uneia dintre pãrţi, şi anume a statului.
Chiar dacã în cuprinsul expunerii de motive este invocatã oferta fostului suveran, ca şi înţelegerea la care s-a ajuns, acestea sunt şi rãmân extrinseci conţinutului reglementãrii.
Mai mult decât atât, nici oferta, ca prim termen al înţelegerii - tranzacţie, şi nici tranzacţia finalizatã, pe baza cãreia a fost adoptatã legea, nu sunt consemnate prin înscrisuri întocmite cu respectarea unor exigenţe legale imperative.
Astfel, în ceea ce priveşte oferta, întrucât implicã o renunţare, nu poate emana decât de la titular sau de la un mandatar al sãu, împuternicit în mod expres sã facã un asemenea act, pe cale de procurã specialã autenticã, cerinţã pe care domnul Popper nu a îndeplinit-o sau nu a fãcut dovada în acest sens.
Cu referire la tranzacţie, potrivit art. 1.705 din Codul civil, aceasta trebuie încheiatã întotdeauna în formã scrisã, în dovedirea ei nefiind admisã proba testimonialã.
Nerespectarea acestor cerinţe imperative de ordin formal lipseşte de eficienţã juridicã atât oferta, cât şi pretinsa tranzacţie şi, pe cale de consecinţã, lipseşte de suport reglementarea legalã adoptatã.
Aceeaşi reglementare relevã, totodatã, şi o serie de deficienţe majore de fond.
La momentul adoptãrii prezentei legi, nici unul dintre bunurile cu privire la care se convenise nu mai aparţinea fostului rege, aşa cum rezultã, de altfel, din chiar titlul reglementãrii, potrivit cãruia aceasta priveşte "bunuri care au aparţinut fostului suveran", deci care nu îi mai aparţineau. Or, nemaiavând calitatea de proprietar, acesta nu mai deţinea nici prerogativa dispoziţiei, în exercitarea cãreia sã poatã renunţa la ele. Redobândirea unei asemenea prerogative era în mod necesar subsecventã redobândirii titlului de proprietate, care se putea realiza, eventual, în maniera preconizatã în scrisoarea mai sus menţionatã a domnului Andrew Popper, ca urmare a recunoaşterii caracterului abuziv al preluãrii de cãtre stat a domeniului Peleş şi a restituirii in integrum a acestuia cãtre fostul proprietar, ceea ce însã legea nu prevede. Aşa fiind, şi întrucât este de principiu cã nu poţi renunţa la ceea ce nu îţi aparţine, despãgubirile bãneşti acordate, potrivit legii, nu au corespondent şi nici justificare într-o asemenea renunţare, chiar validã fiind - ceea ce este discutabil - constituindu-se astfel fie într-o liberalitate, fie într-un avans din eventuala despãgubire ce urma a-i fi acordatã. O atare concluzie este impusã de constatarea cã legea nu prevede in terminis un act de renunţare la domeniul Peleş, din partea titularului, ca o condiţie prealabilã obligatorie a acordãrii despãgubirilor, o asemenea exigenţã rezultând doar implicit din art. 2, potrivit cãruia se acordã despãgubiri pentru bunurile care fac obiectul înţelegerii. Curtea observã însã cã o asemenea interpretare a articolului menţionat vine în contradicţie cu cele prevãzute în art. 5 din aceeaşi lege, potrivit cãruia stingerea oricãror obligaţii reciproce dintre statul român şi fostul suveran al României urmeazã sã intervinã odatã cu soluţionarea notificãrilor şi acţiunilor în justiţie prevãzute în anexa nr. 4, în al cãrei cuprins figureazã, la poziţiile 89, 91, 113 şi 114, şi domeniul Peleş. Aşa fiind, este de conceput, cel puţin ipotetic, pentru cã legea îi permite, ca, primind despãgubirile acordate, fostul suveran al României sã continue şi sã finalizeze procedura declanşatã potrivit dreptului comun, obţinând restituirea în naturã sau prin echivalent valoric a domeniului Peleş, din care ar urma sã se deducã suma primitã cu titlu de despãgubire, care astfel ar reprezenta numai un avans din valoarea integralã a bunului revendicat. Chiar dacã, ţinând seama de personalitatea celui în cauzã, o asemenea variantã de conduitã este practic exclusã, în mãsura în care reglementarea legalã în cauzã o face posibilã juridic, aceasta - cel puţin formal logic şi juridic - vine în contradicţie cu însãşi raţiunea în considerarea cãreia a fost adoptatã şi cu finalitatea urmãritã.
Curtea ţine sã precizeze cã întreagã aceastã analizã, la prima vedere extrinsecã domeniului contenciosului constituţional, i-a fost impusã de particularitãţile reglementãrii legale deduse controlului. Caracterul de act individual al acesteia, raţiunea în considerarea cãreia a fost adoptatã şi finalitatea urmãritã converg în a conferi concepţiei de ansamblu a legiuitorului, astfel cum rezultã din examinarea actului, o semnificaţie esenţialã în aprecierea concordanţei acestuia cu ordinea constituţionalã.
Aşa fiind, deficienţele de formã şi de fond evidenţiate dau expresie şi unor vicii de constituţionalitate.
3. Prin definiţie, tranzacţia are ca finalitate prevenirea sau stingerea unui proces şi, ca atare, se încheie între pãrţile aflate în contrarietate de interese. În speţã, acestea sunt fostul suveran al României şi statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
În condiţiile în care petentul declanşase procedura de drept comun pentru restituirea bunurilor care îi aparţinuserã, trecute în mod abuziv în patrimoniul statului, prin formularea de notificãri, prevenirea proceselor care ar fi putut urma se putea realiza pe calea unei sau unor tranzacţii între petent şi Ministerul Finanţelor Publice, de care urma sã se ia act printr-o hotãrâre adoptatã de Guvern, în cadrul competenţei sale de administrare a proprietãţii statului şi de organizare a executãrii legii. Ca act de aplicare, aceasta urma sã reglementeze în concret regimul juridic al unui anumit bun sau al anumitor bunuri cu caracter litigios, ut singuli, aşadar prin dispoziţii cu caracter individual. Guvernul a optat pentru o cu totul altã rezolvare juridicã, limitându-şi rolul la acela de iniţiator al unui proiect de lege, procedeu ale cãrui carenţe au fost evidenţiate. Dincolo şi mai presus de cele deja arãtate, Curtea considerã cã Parlamentul, arogându-şi competenţa de legiferare, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea urmãrite, a încãlcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, viciu care afecteazã legea în ansamblu.
4. Curtea constatã, de asemenea, cã procedeul utilizat, întrucât legitimeazã intervenţia legiuitorului în derularea normalã a procedurilor de recuperare a unor bunuri preluate în mod abuziv de stat, proceduri instituite, prin norme imperative, de reglementarea de drept comun în materie şi pe care petentul le declanşase, le sustrage, astfel, controlului judiciar la care se putea apela. Prin aceasta legea, în ansamblu, contravine principiului liberului acces la justiţie, în termenii în care este consacrat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
5. Ţinând seama de realitatea juridicã de necontestat pe care prezenta lege o consacrã, în sensul cã bunurile apartenente domeniului Peleş fac parte din proprietatea publicã a statului, Curtea considerã cã atribuirea folosinţei gratuite a castelului Peleş, castelului Pelişor şi a castelului Foişor fostului suveran al României, chiar cu circumstanţierea instituitã prin lit. b) a art. 4 din lege, încalcã prevederile art. 136 alin. (4) teza a III-a din Constituţie, potrivit cãrora bunurile proprietate publicã pot fi date în folosinţã gratuitã instituţiilor de utilitate publicã. Fie şi acceptând susţinerea cã fostul rege este abilitat legal sã desfãşoare o activitate cu un asemenea caracter, aceasta nu legitimeazã, în termenii textului constituţional de referinţã, atribuirea folosinţei gratuite a imobilelor în cauzã, de vreme ce titularul nu este o instituţie de utilitate publicã.
Aceleaşi raţiuni impun o concluzie similarã şi cât priveşte dispoziţia având ca obiect instituirea unui drept de folosinţã viagerã gratuitã asupra palatului Elisabeta în favoarea principesei Margareta şi a principelui Radu.
Prezentele considerente, care converg în a evidenţia neconstituţionalitatea reglementãrii legale deduse controlului, pe fondul unor deficienţe majore de ordin tehnic-juridic, afectând concepţia de ansamblu, precum şi logica interioarã a acesteia, nu dau câtuşi de puţin expresie unei poziţii aprioric şi principial ostile a Curţii faţã de finalitatea declaratã a legii, aceea a repunerii fostului suveran al României în drepturile de care a fost deposedat de fostul regim, ci, exclusiv, constatãrii cã modalitatea juridicã utilizatã pentru realizarea acestui deziderat este improprie.
Pentru cele expuse mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (4), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21, art. 136 alin. (4) şi ale art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi al prevederilor art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi ale <>art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constatã cã Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, este neconstituţionalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului şi primului-ministru şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 9 noiembrie 2005 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stãnoiu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Prim-magistrat-asistent,
Claudia Miu
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
