Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 600 din 21 septembrie 2006 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 171 alin. 2 si 3 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 868 din 24 octombrie 2006
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Marian Dode şi Marian Ungureanu în Dosarul nr. 1.563/2005 al Tribunalului Ialomiţa.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, se dã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiatã, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în aceastã materie şi apreciind cã dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate în motivarea excepţiei.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin încheierea din 24 martie 2006, pronunţatã în Dosarul nr. 1.563/2005, Tribunalul Ialomiţa a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Marian Dode şi Marian Ungureanu în dosarul menţionat.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţã, cã, potrivit art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, învinuitul ori inculpatul care are o anumitã calitate beneficiazã, în faza de urmãrire penalã, de asistenţã juridicã obligatorie, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, în faza de cercetare judecãtoreascã, asistenţa juridicã este obligatorie atunci când pedeapsa prevãzutã de lege pentru infracţiunea sãvârşitã este detenţiunea pe viaţã ori închisoarea de 5 ani sau mai mare. Ca urmare a acestor dispoziţii, în faza a doua a procesului penal inculpatul beneficiazã de asistenţã juridicã obligatorie, dupã ce, în prima fazã a procesului, a fost privatã de acest drept, întrucât nu are calitatea circumstanţiatã prevãzutã de alin. 2 al articolului criticat. Or, aceste împrejurãri sunt, în opinia autorilor excepţiei, de naturã sã instituie o inegalitate de tratament juridic pe parcursul celor douã faze - de urmãrire penalã şi de cercetare judecãtoreascã - cu consecinţa directã a prejudicierii dreptului la apãrare de care trebuie sã beneficieze orice cetãţean în tot cursul procesului penal, ceea ce contravine prevederilor art. 16, 21, 24, 124 şi 131 din Constituţie şi art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Tribunalul Ialomiţa apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât prevederile legale criticate nu încalcã dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei.
In conformitate cu dispoziţiile <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, apreciind, în esenţã, cã dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 24 din Constituţie, ci, dimpotrivã, constituie o aplicare a acestora.
Avocatul Poporului apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale invocate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Potrivit încheierii de sesizare a Curţii, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 171 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã. Din examinarea susţinerilor autorilor excepţiei se constatã însã cã, în realitate, aceştia criticã numai prevederile alin. 2 şi 3 ale art. 171 din Codul de procedurã penalã, fiind nemulţumiţi, în esenţã, de faptul cã dispoziţiile legale criticate nu prevãd asistenţa juridicã obligatorie şi în cursul urmãririi penale, atunci când pedeapsa prevãzutã de lege pentru infracţiunea sãvârşitã este închisoarea mai mare de 5 ani.
Aşa fiind, Curtea urmeazã sã se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, modificate şi completate prin <>Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, care au urmãtorul cuprins: "Asistenţa juridicã este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altã cauzã, când faţã de acesta a fost dispusã mãsura de siguranţã a internãrii medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altã cauzã ori când organul de urmãrire penalã sau instanţa apreciazã cã învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apãrarea, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege.
In cursul judecãţii, asistenţa juridicã este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea sãvârşitã pedeapsa detenţiunii pe viaţã sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare."
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin cã prin dispoziţiile legale criticate sunt încãlcate prevederile constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 24 - Dreptul la apãrare, ale art. 124 - înfãptuirea justiţiei, şi ale art. 131 - Rolul Ministerului Public, precum şi cele ale art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care reglementeazã dreptul oricãrui acuzat sã se apere el însuşi sau sã fie asistat de un apãrãtor ales de el şi, dacã nu dispune de mijloacele necesare pentru a plãti un apãrãtor, sã poatã fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, se constatã cã asupra criticilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, cu o motivare similarã, Curtea s-a mai pronunţat, de exemplu, prin <>Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 aprilie 2000. Prin acea decizie Curtea a constatat cã dreptul la apãrare prevãzut în art. 24 din Constituţie este pe deplin respectat prin dispoziţiile art. 171 din Codul de procedurã penalã, care, prin alin. 1, prevede dreptul învinuitului sau al inculpatului de a fi asistat de apãrãtor în tot cursul urmãririi penale şi al judecãţii, iar organele judiciare sunt obligate sã-i aducã la cunoştinţã acest drept. In anumite cazuri, în care învinuitul sau inculpatul se aflã în situaţii deosebite, legea a prevãzut, în alin. 2 al art. 171 din Codul de procedurã penalã, 8 cazuri de asistenţã juridicã obligatorie, atât în faza urmãririi penale, cât şi în faza judecãţii, iar în alin. 3, alte douã cazuri, dar numai pentru faza judecãţii.
Cu acelaşi prilej, Curtea constatã cã dreptul la apãrare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţã juridicã obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se considerã cã este necesar. întrucât Legea fundamentalã garanteazã dreptul la apãrare, iar nu şi pe cel la asistenţã juridicã obligatorie, Curtea a statuat cã stabilirea cazurilor în care aceasta din urmã este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, nu se poate susţine cã dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale numai pentru cã nu prevãd cã asistenţa juridicã este obligatorie în toate cazurile, iar în ceea ce priveşte alin. 3, şi în cursul urmãririi penale, câtã vreme exercitarea dreptului la asistenţã juridicã este garantatã.
Totodatã, în <>Decizia nr. 533 din 13 octombrie 2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 31 octombrie 2005, Curtea a reţinut cã dreptul la apãrare, consacrat de art. 24 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, se referã la asistenţa juridicã facultativã, iar excepţiile de la aceastã regulã pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. în cazurile în care legea impune asistenţa juridicã obligatorie a învinuitului sau inculpatului, apãrarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţioneazã atât în favoarea învinuitului sau a inculpatului, cât şi în vederea asigurãrii unei bune desfãşurãri a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultã din însãşi enumerarea cuprinsã în textul de lege.
Considerentele deciziilor mai sus amintite îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezenta cauzã, deoarece nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe.
De asemenea, dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã nu îngrãdesc dreptul pãrţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, libertãţilor şi intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţioneazã, într-o societate democraticã, procesul echitabil.
In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, în raport cu dispoziţiile art. 16 şi 124 din Constituţie, se constatã cã acestea nu contravin sub niciun aspect dispoziţiilor constituţionale privind înfãptuirea justiţiei, ele aplicându-se în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fãrã discriminãri pe considerente arbitrare. De altfel, principiul egalitãţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridicã şi nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoanã.
Referitor la dispoziţiile art. 131 din Constituţie privind rolul Ministerului Public, invocate de asemenea în motivarea excepţiei, se constatã cã acestea nu au incidenţã în cauzã.
Faţã de cele arãtate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Marian Dode şi Marian Ungureanu în Dosarul nr. 1.563/2005 al Tribunalului Ialomiţa.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 21 septembrie 2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
