Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 6 din 9 mai 2011 privind recursurile in interesul legii, cu privire la aplicabilitatea dispozitiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii in cazul concedierilor din motive care nu tin de persoana salariatului
EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 444 din 24 iunie 2011
Dosar nr. 5/2011
Judecãtor dr. Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie
Judecãtor Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei civile
şi de proprietate intelectualã
Judecãtor Gabriela Victoria Bîrsan - preşedintele Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Judecãtor Anton Pandrea - preşedintele Secţiei penale
Judecãtor Adrian Bordea - preşedintele Secţiei comerciale
Mirela Sorina Popescu - judecãtor
Georgeta Barbãlatã - judecãtor
Florentin Sorin Drãguţ - judecãtor
Mona Maria Pivniceru - judecãtor
Nina Ecaterina Grigoraş - judecãtor
Doina Popescu - judecãtor raportor
Beatrice Ioana Nestor - judecãtor
Dãnuţ Cornoiu - judecãtor
Florentina Preda Popescu - judecãtor
Simona Marcu - judecãtor
Carmen Ilie - judecãtor
Luiza Maria Pãun - judecãtor
Doina Duican - judecãtor
Emanuel Albu - judecãtor raportor
Carmen Trãnica Teau - judecãtor raportor
Maura Olaru - judecãtor
Paulina Lucia Brehar - judecãtor
Adriana Chioseaua - judecãtor
Ileana Izabela Dolache - judecãtor
Mariana Cârstocea - judecãtor
Completul competent sã judece recursurile în interesul legii ce formeazã obiectul Dosarului nr. 5/2011 este constituit conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã civilã, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
Şedinţa este prezidatã de doamna judecãtor dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin.
Din partea Curţii de Apel Bucureşti se prezintã doamna judecãtor Simona Cristescu, judecãtor în cadrul Secţiei a VII-a civilã şi pentru cauze privind conflicte de muncã şi asigurãri sociale, desemnatã de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în şedinţa din 17 februarie 2011, sã susţinã recursul în interesul legii, în faţa completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecatã participã magistratul-asistent-şef al Secţiei civile şi de proprietate intelectualã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna Mihaela Calabiciov, desemnatã în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sã judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în situaţia în care concedierea s-a dispus din motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii.
Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care sã se asigure interpretarea şi aplicarea unitarã a legii, în sensul de a se stabili cã dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu se aplicã în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii.
Doamna judecãtor Simona Cristescu, judecãtor desemnat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti pentru a susţine recursul în interesul legii în faţa completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a pus concluzii de admitere a acestuia, în sensul de a se stabili cã dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu se aplicã în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii, susţinând, în esenţã, cã decizia de concediere trebuie sã cuprindã menţiunea comunicãrii listei locurilor de muncã disponibile numai în cazul concedierii dispuse în situaţiile prevãzute la art. 64 din Codul muncii, astfel cã, per a contrario, o asemenea omisiune în cazul concedierii pentru situaţia prevãzutã la art. 65 din Codul muncii nu conduce la concluzia nelegalitãţii deciziei şi deci nu atrage prin ea însãşi nulitatea acesteia.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constatã urmãtoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitarã
Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti s-a arãtat cã în practica judiciarã nu existã un punct de vedere unitar cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în situaţia în care concedierea s-a dispus din motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii.
2. Examenul jurisprudenţial
În urma verificãrii jurisprudenţei la nivelul întregii ţãrii s-a constatat cã în cauzele având ca obiect contestaţii formulate împotriva deciziilor de concediere emise în temeiul prevederilor art. 65 din Codul muncii s-a solicitat instanţelor învestite cu soluţionarea pricinii examinarea deciziilor contestate, inclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, cu motivarea cã angajatorul avea obligaţia legalã de a comunica salariatului concediat lista locurilor de muncã disponibile în unitate şi termenul în care urma sã opteze pentru un astfel de loc de muncã vacant, precum şi de a face menţiune în decizie cu privire la îndeplinirea acestei obligaţii, sub sancţiunea nulitãţii.
Examenul jurisprudenţial a relevat cã în practica instanţelor judecãtoreşti nu existã un punct de vedere unitar cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în cazul concedierilor din motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii, identificându-se douã orientãri ale practicii.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecãtoreşti
3.1. Într-o primã orientare a practicii, instanţele au considerat cã dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii se aplicã în raport cu prevederile art. 64 din acelaşi cod numai în cazul concedierilor întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit. c) şi d) şi art. 56 lit. f), iar nu şi în situaţia în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65.
S-a reţinut cã acea condiţie înscrisã în art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii referitoare la inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a listei tuturor locurilor de muncã disponibile din unitate şi a termenului în care salariaţii urmeazã sã opteze pentru un astfel de loc de muncã, în condiţiile art. 64 din cod, este valabilã numai în cazul concedierilor pentru inaptitudine fizicã şi psihicã a salariatului, întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit. c), al concedierilor pentru necorespundere profesionalã, dispuse în baza art. 61 lit. d), precum şi în cazul încetãrii de drept a contractului individual de muncã, în situaţia prevãzutã la art. 56 lit. f) din Codul muncii.
Prin urmare, dispoziţiile legale care impun obligativitatea comunicãrii listei tuturor locurilor de muncã disponibile în unitate şi a termenului în care salariaţii urmeazã sã opteze pentru a ocupa un loc de muncã vacant sunt aplicabile doar în situaţiile reglementate de art. 64 din Codul muncii. În cazul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, nu este prevãzutã de cãtre legiuitor aceastã obligaţie.
3.2. Într-o a doua orientare a practicii, instanţele au considerat cã, dimpotrivã, dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii îşi gãsesc aplicarea şi în situaţia în care contractul individual de muncã al salariatului a încetat din iniţiativa angajatorului şi din motive care nu ţin de persoana salariatului, întrucât dispoziţia legalã mai sus evocatã face trimitere la condiţiile şi nu la cazurile prevãzute de art. 64 din cod, astfel încât este incidentã, chiar dacã temeiul de drept al concedierii este reprezentat de art. 65 din Codul muncii.
În acest sens, s-a apreciat cã lipsa din cuprinsul deciziei de concediere, dispusã în temeiul art. 65 din Codul muncii, a menţiunilor prevãzute de art. 74 alin. (1) lit. d) atrage nulitatea absolutã a deciziei, deoarece Codul muncii nu prevede cã o atare menţiune este obligatorie doar în cazurile prevãzute de art. 64, ci "în condiţiile art. 64", astfel încât este o normã de trimitere nu la situaţiile de concediere prevãzute de acest articol, ci la condiţiile pe care trebuie sã le respecte angajatorul atunci când are obligaţia de a propune salariatului locurile de muncã vacante.
Astfel, s-a reţinut cã în alin. (1) al art. 64 din Codul muncii sunt enumerate 3 situaţii în care angajatorul are obligaţia de a propune salariatului un loc de muncã vacant în unitate, şi anume: concedierea din motive medicale, concedierea pentru necorespundere profesionalã şi situaţia încetãrii de drept a contractului individual de muncã, în temeiul prevãzut de art. 56 lit. f) din cod.
Pentru cele 3 cazuri, acelaşi articol, la alin. (2), reglementeazã şi condiţiile, respectiv procedura (cuprinzând termenul şi modalitatea) în care se realizeazã aceastã opţiune a salariatului pentru un loc de muncã vacant în unitate şi sprijinirea activã a salariatului pentru gãsirea unui alt loc de muncã prin intermediul asistenţei oferite de agenţia teritorialã de ocupare a forţei de muncã.
S-a apreciat deci cã norma de trimitere din cuprinsul art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii face referire la alin. (2)-(4) ale art. 64 din acelaşi cod, întrucât se referã la condiţiile şi nu la cazurile enumerate de art. 64 alin. (1) din cod.
Prin urmare, s-a concluzionat cã prin art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii se instituie un al patrulea caz în care este obligatorie prezentarea cãtre salariat a listei locurilor de muncã vacante din unitate, respectiv cel de concediere în temeiul art. 65 din acelaşi cod.
În susţinerea aceleiaşi opinii s-a reţinut cã, în pofida formulãrii limitative a art. 64 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. (1) din cod, angajatorul are obligaţia de a propune alte locuri de muncã vacante (dacã are), în caz contrar, de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncã, întrucât relaţiile se bazeazã pe principiul bunei-credinţe şi garantãrii dreptului la protecţie împotriva şomajului.
S-a statuat cã nu este logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizicã şi/sau psihicã ori necorespundere profesionalã sã se ofere un alt loc de muncã ori, dupã caz, sã se apeleze la serviciile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncã, iar în ipoteza desfiinţãrii locului de muncã pentru motive care nu ţin de persoana salariatului sã nu se procedeze la fel.
Totodatã, s-a invocat ca argument şi faptul cã modul de organizare a dispoziţiilor legale şi plasarea art. 74 în secţiunea a 6-a a cap. V "Încetarea contractului individual de muncã" sunt de naturã a conduce la concluzia cã textul legal analizat se referã la decizia de concediere în sens generic, astfel încât îşi gãseşte aplicarea în toate deciziile de desfacere a contractului individual de muncã.
Prin urmare, s-a apreciat cã dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, conform cãrora lista posturilor vacante din cadrul unitãţii trebuie comunicatã salariaţilor, sunt incidente inclusiv în cazul concedierilor dispuse în temeiul art. 65 din acelaşi cod.
4. Opinia procurorului general
Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.
Prin argumentele expuse s-au susţinut urmãtoarele:
Din analiza dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii rezultã cã pentru ca mãsura concedierii salariatului determinatã de desfiinţarea locului de muncã sã fie legalã, trebuie sã fie îndeplinite urmãtoarele condiţii: desfiinţarea locului de muncã ocupat de salariat sã decurgã din unul sau mai multe motive fãrã legãturã cu persoana acestuia; cauzele care determinã desfiinţarea locului de muncã sã fie reale şi serioase; desfiinţarea locului de muncã trebuie sã fie efectivã; concedierea unui salariat sã fie determinatã de desfiinţarea locului de muncã ocupat de salariatul respectiv.
Astfel, în doctrinã s-a apreciat cã nu se poate justifica desfiinţarea locului de muncã şi nu poate fi justificatã concedierea salariatului în temeiul art. 65 din Codul muncii dacã angajatorul nu desfiinţeazã în prealabil postul/posturile vacant/vacante similar/similare. Deci, situaţia-premisã a concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reglementatã de art. 65 din Codul muncii, este datã de mãsura desfiinţãrii tuturor posturilor vacante similare, ceea ce înseamnã inexistenţa la nivel de unitate a unor locuri de muncã vacante, compatibile cu pregãtirea profesionalã a persoanei concediate, ceea ce atrage inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.
Din analiza coroboratã a dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) şi ale art. 64 alin. (1) din Codul muncii rezultã cã obligaţia de ofertã a angajatorului subzistã numai în mãsura în care acesta are locuri de muncã vacante în unitate, compatibile cu pregãtirea profesionalã sau capacitatea de muncã stabilitã de medicul de medicina muncii.
În situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii, unitatea nu deţine, la momentul emiterii deciziei de concediere, astfel de locuri vacante.
Angajatorul nu are deci obligaţia, potrivit actualului Cod al muncii, sã propunã salariatului supus concedierii determinate de desfiinţarea locului de muncã un alt post vacant, astfel încât dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu sunt aplicabile şi altor cazuri de concediere ori de încetare a contractului individual de muncã.
Judecãtorul tranşeazã litigiile prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis sã statueze pe cale de norme generale şi reglementare (art. 4 din Codul civil), întrucât ar însemna sã ia locul puterii legiuitoare.
Totodatã, nu se poate susţine cã inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii la cazul de concediere prevãzut de art. 65 din acelaşi cod este de naturã a încãlca principiul egalitãţii de tratament între toţi salariaţii.
Astfel, în jurisprudenţa sa constantã, Curtea Constituţionalã a constatat cã art. 65 din Codul muncii se înscrie în cuprinsul art. 24 lit. a) din Carta Socialã Europeanã, revizuitã, prin care se acceptã posibilitatea concedierii salariaţilor pentru "un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora, ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului", iar prin raportare la art. 16 şi 53 din Constituţia României, republicatã, textul în cauzã nu instituie discriminãri de naturã sã încalce egalitatea în faţa legii, cei concediaţi în temeiul art. 65 din Codul muncii beneficiind de mãsuri active de combatere a şomajului, precum şi de compensaţii, în condiţiile prevãzute de lege şi de contractul de muncã aplicabil.
În consecinţã, obligaţia comunicãrii de cãtre angajator a listei tuturor locurilor de muncã vacante din unitate şi a termenului în care salariaţii urmeazã sã opteze pentru a ocupa un astfel de loc, în condiţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, nu se aplicã în cazul concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, prevãzut de art. 65 din acelaşi cod.
5. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a apreciat, de asemenea, cã primul punct de vedere este în acord cu litera şi spiritul legii.
Prin argumentele expuse, s-au susţinut urmãtoarele:
Din interpretarea dispoziţiilor art. 74 din Codul muncii şi ale art. 64 din acelaşi cod rezultã cã decizia de concediere trebuie sã cuprindã menţiunea comunicãrii listei locurilor de muncã disponibile numai în cazul concedierii dispuse în situaţiile prevãzute de art. 64, per a contrario, o asemenea omisiune în cazul concedierii pentru situaţia prevãzutã de art. 65 din Codul muncii nu conduce la concluzia nelegalitãţii deciziei şi deci nu atrage prin ea însãşi nulitatea acesteia.
Dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii fac trimitere la art. 64 din acelaşi cod, care, la rândul sãu, are în vedere situaţiile în care concedierea se dispune pentru motivele prevãzute de art. 61 lit. c) şi d), precum şi cazul în care contractul individual de muncã a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f).
Aşadar, textul art. 74 alin. (1) lit. d) este aplicabil doar în cazul concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului - inaptitudinea fizicã şi/sau psihicã a salariatului, constatatã prin decizie a organelor competente de expertizã medicalã, pe de o parte, şi necorespunderea profesionalã a salariatului, pe de altã parte, ori în cazul încetãrii de drept a contractului individual de muncã în condiţiile art. 56 lit. f) din Codul muncii, ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupatã de salariat a unei persoane concediate, de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti de reintegrare.
A interpreta prevederile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în sensul cã sintagma "în condiţiile art. 64" face trimitere doar la procedura reglementatã de alin. (2)-(4) ale art. 64, iar nu şi la cazurile limitativ enumerate în alin. (1) al acestui text legal ar însemna a ignora voinţa legiuitorului exprimatã clar în cuprinsul art. 64, care la alin. (2) şi (3) prevede expres cã o atare procedurã îşi gãseşte aplicarea "în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncã vacante potrivit alin. (1)", salariatul având la dispoziţie "un termen de 3 zile lucrãtoare de la comunicarea angajatorului, conform prevederilor alin. (1), pentru a-şi manifesta în scris consimţãmântul cu privire la noul loc de muncã oferit".
6. Raportul asupra recursului în interesul legii
Prin raportul întocmit s-a propus soluţionarea recursului în interesul legii în sensul cã dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu pot fi extinse şi la situaţiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 din Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Astfel, în cazul desfiinţãrii locului de muncã, în temeiul art. 65 din Codul muncii, angajatorului nu îi revine obligaţia de a-i oferi salariatului un alt loc de muncã - dacã existã - sau sã notifice agenţia teritorialã de ocupare a forţei de muncã.
7. Înalta Curte
Potrivit dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d din Codul muncii, "decizia de concediere se comunicã salariatului în scris şi trebuie sã conţinã în mod obligatoriu:
a) motivele care determinã concedierea;
b) durata preavizului;
c) criteriile de stabilire a ordinii de prioritãţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective;
d) lista tuturor locurilor de muncã disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmeazã sã opteze pentru a ocupa un loc de muncã vacant, în condiţiile art. 64."
Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii, la care fac trimitere dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, prevãd la alin. 1 cã, în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevãzute la art. 61 lit. c) şi d), precum şi pentru motivul prevãzut la art. 56 lit. f), angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncã vacante în unitate, compatibile cu pregãtirea profesionalã sau, dupã caz, cu capacitatea de muncã stabilitã de medicul de medicina muncii.
Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii au în vedere numai situaţiile în care concedierea se întemeiazã pe motivele prevãzute la art. 61 lit. c) şi d) şi la art. 56 lit. f) din Codul muncii.
Din interpretarea acestor texte de lege rezultã cã decizia de concediere trebuie sã conţinã lista tuturor locurilor de muncã disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmeazã sã opteze pentru a ocupa un loc de muncã vacant numai în situaţia în care concedierea se dispune pentru motive care ţin de persoana salariatului, pentru inaptitudinea fizicã şi/sau psihicã a salariatului, fapt ce nu permite acestuia sã îşi îndeplineascã atribuţiile corespunzãtoare locului de muncã ocupat, pentru necorespundere profesionalã, precum şi în cazul încetãrii de drept a contractului individual de muncã, ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în muncã a persoanei care a ocupat anterior acel post.
Art. 64 alin. 1 din Codul muncii are caracter de excepţie, de strictã interpretare, astfel cã orice extindere a sferei situaţiilor avute în vedere de art. 64 din Codul muncii în care dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) trebuie aplicate este nelegalã.
Ca atare, dispoziţiile legale înscrise în art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu pot fi extinse şi la situaţiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 din Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Legiuitorul nu se referã şi la ipoteza concedierii individuale prevãzute de art. 65 din Codul muncii, astfel cã, în cazul desfiinţãrii locului de muncã în aceastã situaţie, angajatorului nu îi revine obligaţia de a-i oferi salariatului un alt loc de muncã.
Prin sintagma "în condiţiile art. 64" trebuie sã se înţeleagã nu numai procedura reglementatã de alin. (2)-(4) ale art. 64, ci şi cazurile limitativ enumerate în alin. (1) al acestui text de lege, întrucât legiuitorul, prin alin. (2) şi (3), a prevãzut expres cã o atare procedurã îşi gãseşte aplicarea în situaţia "în care angajatorul nu dispune de locuri de muncã vacante potrivit alin. (1)", când "salariatul are la dispoziţie un termen de 3 zile lucrãtoare de la comunicarea angajatorului conform prevederilor alin. (1) pentru a-şi manifesta în scris consimţãmântul cu privire la noul loc de muncã oferit".
Totodatã, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, "În procesul de legiferare este interzisã instituirea aceloraşi reglementãri în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în douã sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizeazã norma de trimitere".
În raport cu dispoziţiile acestui text de lege, se constatã cã raţiunea trimiterii pe care art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii o face la art. 64 din acelaşi cod este aceea de a evita repetarea enumerãrii pe care legiuitorul o face în cuprinsul dispoziţiei legale la care se face trimitere.
Prin Decizia nr. 840/2009, Curtea Constituţionalã a reţinut urmãtoarele cu privire la art. 65 din Codul muncii: acest articol nu instituie discriminãri de naturã sã încalce egalitatea în faţa legii, faţã de dispoziţiile art. 16 din Constituţie; nici art. 21 din Legea fundamentalã nu este încãlcat, deoarece art. 65 din Codul muncii - reglementând condiţiile de concediere ca urmare a desfiinţãrii locului de muncã - nu îngrãdeşte accesul liber la justiţie; conform art. 65, coroborat cu art. 67 din Codul muncii, cei concediaţi beneficiazã de mãsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevãzute de lege şi de contractul colectiv de muncã aplicabil, nefiind încãlcat nici art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi.
Prin Deciziile nr. 104/1995 şi, respectiv, nr. 107/1995, Curtea Constituţionalã a statuat în jurisprudenţa sa cã "o mãsurã de protecţie nu poate avea semnificaţia nici a unui privilegiu, nici a unei discriminãri, ea fiind destinatã tocmai asigurãrii, în anumite situaţii specifice, a egalitãţii cetãţenilor, care ar fi afectatã în lipsa ei," iar "violarea principiului egalitãţii şi nediscriminãrii existã atunci când se aplicã tratament diferenţiat unor cazuri egale, fãrã sã existe o motivare obiectivã şi rezonabilã sau dacã existã o disproporţie între scopul urmãrit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalitãţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formalã ar conduce la aceeaşi regulã, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea inegalitatea realã, care rezultã din aceastã diferenţã, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine."
Totodatã, prin Decizia nr. 350 din 28 iunie 2005, Curtea Constituţionalã, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77 alin. (2) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncã şi ale art. 64, art. 72 alin. (2) şi (3), art. 74 alin. (1) lit. c) şi d) şi art. 288 teza a II-a din Codul muncii (Legea nr. 53/2003), a constatat cã niciuna dintre dispoziţiile legale criticate nu instituie privilegii ori discriminãri, acestea fiind deopotrivã aplicabile tuturor salariaţilor şi angajatorilor care se gãsesc în ipoteza normelor juridice respective.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedurã civilã, aşa cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţã:
Stabileşte cã dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii nu se aplicã în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii.
Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. (4) din Codul de procedurã civilã.
Pronunţatã în şedinţã publicã astãzi, 9 mai 2011.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIVIA DOINA STANCIU
Magistrat-asistent-şef,
Mihaela Calabiciov
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
