Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 6 din 2 martie 2016 referitoare la dezlegarea de principiu a chestiunii de drept privind aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 6 din 2 martie 2016 referitoare la dezlegarea de principiu a chestiunii de drept privind aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal

EMITENT: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 287 din 15 aprilie 2016

Comenteaza legea

Dosar nr. 179/1/2016


    Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale
                            a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
                          - preşedintele completului
    Marius Dan Foitoş     - judecător la Secţia penală
    Silvia Cerbu          - judecător la Secţia penală
    Rodica Cosma          - judecător la Secţia penală
    Maricela Cobzariu     - judecător la Secţia penală
    Ilie Iulian Dragomir  - judecător la Secţia penală
    Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală
    Mariana Ghena         - judecător la Secţia penală
    Leontina Şerban       - judecător la Secţia penală

    S-au luat în examinare sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în dosarele nr. 4.787/2/2015 şi nr. 4.791/2/2015, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă:
    "1. În aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau persoana juridică care nu a avut calitatea de parte în procesul penal poate să formuleze contestaţie în anulare dacă drepturile ori interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.
    2. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în raport cu următoarele situaţii:
    a) faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală;
    b) faţă de persoana responsabilă civilmente în raport de care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal;
    c) asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material;
    d) asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată.
    3. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în condiţii de solidaritate ori trebuie individualizată."
    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.
    La şedinţa de judecată a participat doamna Oana Mihaela Dinu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul procuror Cosmin Grancea.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar au transmis puncte de vedere Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.
    În opinia majoritară, cu privire la prima întrebare, s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau juridică care nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal nu are calitatea procesuală de a formula contestaţie în anulare, chiar dacă drepturile sau interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.
    De asemenea, a fost transmis punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 57/C/86/III - 5/2016 din 19 februarie 2016 a adus la cunoştinţă că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa.
    Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a aflat Dosarul nr. 4.292/1/2015, în care întrebarea adresată a fost asemănătoare cu prima întrebare formulată în prezenta cauză, referindu-se la calitatea altor persoane decât cele enumerate la art. 427 din Codul de procedură penală de a formula contestaţie în anulare, însă sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016.
    Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat cu privire la prima întrebare în sensul că: "în aplicarea art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică ori juridică ce nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal, nu a fost citată la judecata în apel şi care pretinde că drepturile ori interesele sale au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă nu are calitatea procesuală să formuleze contestaţie în anulare", iar cu privire la a doua şi a treia întrebare s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
    În continuare, magistratul-asistent a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, domnul judecător Marius Dan Foitoş, care a fost înaintat părţilor la data de 10 februarie 2016, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat domnului procuror Cosmin Grancea să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 179/1/2016.
    Domnul procuror Cosmin Grancea a menţionat că, în cauză, cu privire la prima întrebare, sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării şi că soluţia ar trebui să fie în sensul că doar persoana vătămată, părţile şi procurorul pot formula contestaţie în anulare. Or, raportat la soluţia dată la prima întrebare, răspunsurile la a doua şi a treia întrebare ale problemei de drept ar trebui să fie de respingere ca inadmisibile, întrucât nu au legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei.
    Cu privire la condiţiile de admisibilitate a primei întrebări, a solicitat a se observa că întrebarea este formulată de Curtea de Apel Bucureşti, care a fost învestită cu soluţionarea cauzei în primă şi în ultimă instanţă, aceasta fiind sesizată cu contestaţie în anulare, şi că nu există o soluţie, respectiv o dezlegare cu privire la problema de drept.
    Este adevărat că pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a existat o sesizare prealabilă, care a fost soluţionată prin Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016, însă aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, decizia nefiind încă publicată, astfel că, întrucât nu s-a dat o dezlegare a problemei de drept, rezultă că problema nu a fost soluţionată pe fondul ei.
    În ceea ce priveşte legătura cu fondul sesizării, a apreciat că există o atare legătură, în sensul că prin soluţia ce se va pronunţa în cauză se poate ajunge, în final, la dezlegarea pe fond a pricinii.
    În acest sens, al îndeplinirii condiţiei legăturii cu fondul cauzei, este jurisprudenţa anterioară Deciziei nr. 3/2016, nepublicată, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv Decizia nr. 5/2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerentele căreia s-a arătat că problema de drept are legătură cu fondul cauzei, atunci când întrebarea se referă la existenţa căii de atac, în concret, posibilitatea declarării căii de atac a apelului împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţie în anulare. Or, pentru identitate de raţiune, soluţia trebuie să fie aceeaşi şi când întrebarea se referă la posibilitatea unei persoane de a declara calea de atac.
    Cu privire la condiţia noutăţii problemei de drept supuse dezlegării şi cea privind cerinţele ca întrebarea să fie una veritabilă şi dificilă, evidenţiate în raport, a arătat că, în acest sens, va face trimiteri la jurisprudenţa din materia civilă, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la recursul în interesul legii.
    Astfel, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face dacă există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, dacă este îndeplinită condiţia noutăţii. Însă, condiţia noutăţii nefiind prevăzută şi de art. 475 din Codul de procedură penală, nu trebuie îndeplinită pentru formularea unei hotărâri prealabile în materie penală.
    Condiţia ca întrebarea să fie una veritabilă şi dificilă nu este prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală. Ideea că nu ar putea fi admisă formularea unei întrebări prealabile, dacă aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionarea a chestiunii de drept, la care se face referire în raport, este o reluare a paragrafului 15 din Decizia 1, pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie în Cauza Cilfit. Însă, ar trebui să se vadă dacă îndeplinirea condiţiei ca întrebarea să fie reală şi serioasă a fost avută în vedere de Curtea Europeană de Justiţie, în aceeaşi situaţie juridică cu cea din prezenta cauză.
    În continuare, domnul procuror Cosmin Grancea a precizat că nu există aceeaşi situaţie juridică ca cea prezentată în Cauza Cilfit. De altfel, condiţia ca întrebarea să fie una veritabilă şi dificilă este reliefată în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, însă ea se referă la posibilitatea instanţei de trimitere de a aprecia seriozitatea chestiunii, astfel că ea nu aparţine instanţei chemate a se pronunţa, ci instanţei de trimitere.
    Or, Curtea Europeană de Justiţie nu a respins întrebările preliminare pe motivul că problema de drept nu ar fi serioasă. Întrebările se resping, în general, fie că nu e stabilită situaţia de fapt, fie pentru că litigiul dintre părţi nu are un caracter real sau că nu se pot stabili datele litigiului. Cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a solicitat a se observa că această condiţie vizează posibilitatea instanţei de trimitere de a aprecia asupra seriozităţii şi veritabilităţii întrebării formulate.
    A precizat că există unele decizii pronunţate în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care se arată că dispoziţiile sunt clare şi neechivoce, însă, în aceste situaţii ca şi condiţie de admisibilitate, specifică recursului în interesul legii, este condiţia existenţei unei jurisprudenţe neunitare.
    Acceptând că ar exista şi condiţia noutăţii şi a seriozităţii chestiunii de drept supuse dezlegării, a solicitat a se constata că, în opinia parchetului, problema de drept este una nouă, fiind una veritabilă şi serioasă. Astfel, chestiunea de drept este una nouă, deoarece a fost determinată de jurisprudenţa unui singur complet al Curţii de Apel Bucureşti, precum şi de amploarea măsurii confiscării care a fost dispusă, în sensul că s-a dispus măsura confiscării asupra bunurilor inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente, făcându-se precizarea expresă că acestea se referă la dobânzi, conturi, activele societăţilor comerciale la care inculpatul şi partea responsabilă civilmente figurează ca împuterniciţi.
    Totodată, chestiunea de drept este nouă, deoarece nu au mai existat situaţii în care direct în apel să se dispună măsura confiscării de o asemenea amploare şi este veritabilă şi serioasă, pentru că se ridică problema dacă persoanelor care sunt vizate de această măsură li se încalcă sau nu dreptul la un proces echitabil. Astfel, a conchis în sensul că ar trebui să se dea un răspuns la problema de drept pentru a se lămuri dacă există sau nu posibilitatea de a formula contestaţie în anulare, în măsura în care s-ar fi încălcat sau nu dreptul la un proces echitabil. Faţă de cele precizate a apreciat că sesizarea trebuie examinată pe fond.
    Pe fondul sesizării, a menţionat că există două categorii de persoane care nu pot formula contestaţie în anulare, deşi în cursul procesului penal au fost luate împotriva lor măsuri care le afectează drepturile. Prima categorie, cea la care se referă situaţia din cauză, vizează persoane care nu au participat în niciun fel în procesul penal, dar care sunt afectate de măsura confiscării, deoarece administrează în diverse feluri bunurile care aparţin inculpatului şi părţii responsabile civilmente. A solicitat a se observa că acestor persoane nu li se aplică garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau dispoziţiile Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, întrucât aceste persoane nu au participat în procesul penal şi, în realitate, faţă de ele nu s-a luat nicio măsură. Astfel, în cazul în care aceste persoane ar invoca drepturi proprii asupra bunurilor care au făcut obiectul confiscării, pot folosi calea contestaţiei la executare.
    Cu privire la a doua categorie de persoane, respectiv acelea care au fost citate în procesul penal şi faţă de care s-au luat măsuri asigurătorii şi, ulterior, măsura confiscării, a arătat că în cazul lor devin aplicabile dispoziţiile art. 366 alin. (3) din Codul de procedură penală, care garantează citarea lor în proces, precum şi posibilitatea de a formula cereri şi excepţii cu privire la măsura asigurătorie şi măsura confiscării. De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Grayson şi Barnham contra Regatului Unit), luarea măsurii confiscării nu are la bază o acuzaţie în materie penală, ci drepturi şi obligaţii cu caracter civil. Prin urmare, persoanele respective nu beneficiază de dreptul la două grade de jurisdicţie, prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât au fost citate deja în apel şi şi-au putut face apărări, fiind respectat în privinţa lor dreptul la un proces echitabil.
    Referitor la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a menţionat că, în legătură cu cea de-a doua categorie de persoane, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate, arătând că textul este constituţional, interpretând că doar părţile, persoana vătămată şi procurorul pot formula contestaţie în anulare.
    Prin urmare, soluţia pe care apreciază că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se impune a o da cu privire la prima întrebare este aceea că, în aplicarea art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică ori juridică ce nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal, nu a fost citată la judecata în apel şi care pretinde că drepturile ori interesele sale au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă nu are calitatea procesuală să formuleze contestaţie în anulare.
    În ceea ce priveşte soluţia referitoare la a doua şi a treia întrebare, ar fi aceea de respingere ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
    De altfel, chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că aceste persoane pot formula contestaţie în anulare, răspunsul la a doua şi a treia întrebare ar trebui să fie tot în sensul că sesizarea este inadmisibilă, deoarece întrebările vizează felul în care se ia măsura confiscării, chestiune ce ţine de judecata apelului sau rejudecarea apelului.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

                                 ÎNALTA CURTE,
asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Prin Încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.787/2/2015 şi prin Încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.791/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept dacă:
    1. În aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau persoana juridică care nu a avut calitatea de parte în procesul penal poate să formuleze contestaţie în anulare dacă drepturile ori interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.
    2. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în raport cu următoarele situaţii:
    a) faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală;
    b) faţă de persoana responsabilă civilmente în raport de care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal;
    c) asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material;
    d) asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată.
    3. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în condiţii de solidaritate ori trebuie individualizată.

    II. Expunerea succintă a cauzei şi soluţia propusă de instanţa care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Prin contestaţiile în anulare, înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală cu nr. 4.787/2/2015 şi nr. 4.791/2/2015 împotriva Deciziei penale nr. 862/A din 8 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 28.726/3/2006, întemeiate iniţial pe dispoziţiile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, contestatoarele S.C. G.L. - S.R.L. şi S.C. T-I. - S.R.L. au arătat că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală s-a aflat Dosarul nr. 28.726/3/2006, care a avut ca obiect judecarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale nr. 2.858 din 16 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, respectiv că nu au fost părţi în cauză şi nu au nicio legătură cu faptele deduse judecăţii, precum şi că împotriva lor au fost dispuse şi iniţiate proceduri de executare silită.
    În motivarea contestaţiilor în anulare formulate, contestatoarele au arătat că, deşi nu au fost parte în cauza penală, anterior menţionată, şi nu au fost citate pe tot parcursul judecăţii, neavând nicio legătură cu faptele ce au format obiectul judecăţii, sunt supuse unor proceduri de executare silită privind confiscarea sumei de 162.993.337 lei. Totodată, au invocat cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală.
    La şedinţa din camera de consiliu din data de 3 noiembrie 2015 s-au pus în discuţie cererile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie depuse de contestatoare la data de 27 octombrie 2015 şi completate la termenul de judecată, prin care au solicitat dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    1. dacă în aplicarea art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 sau art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală persoana fizică ori juridică ce nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal are calitatea procesuală să formuleze contestaţie în anulare în condiţiile în care drepturile ori interesele sale au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărârea definitivă;
    2. dacă în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal poate fi dispusă măsura de siguranţă a confiscării speciale în raport cu următoarele situaţii:
    - faţă de terţe persoane fizice sau juridice care nu au legătură cu faptele penale deduse judecăţii şi nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală;
    - faţă de persoana responsabilă civilmente faţă de care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal, care nu a comis vreo faptă penală, iar confiscarea specială este o sancţiune de drept penal, şi nu o răspundere civilă;
    - asupra sumelor de bani, şi nu doar a bunurilor în sens material;
    - asupra prejudiciului cauzat părţii vătămate prin infracţiuni, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat fără succesori ori nu s-a dizolvat sau lichidat;
    - în condiţii de solidaritate ori trebuie individualizată.
    Punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală:
    În legătură cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, Curtea a reţinut că din analiza dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală rezultă că sesizarea instanţei supreme presupune întrunirea următoarelor condiţii:
    1) să existe un dosar pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; întrucât legea nu distinge, cauza respectivă se poate afla inclusiv în căile extraordinare de atac;
    2) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective;
    Acceptând posibilitatea apelării la acest mecanism menit să asigure o practică judiciară unitară, inclusiv în căile extraordinare de atac, se impune concluzia că sintagma "soluţionarea pe fond a cauzei" primeşte o interpretare largă, ce include atât fondul propriu-zis al cauzei respective (prin ipoteză, soluţionat printr-o hotărâre definitivă, însă cu posibilitatea unei noi rezolvări în situaţia admiterii căii extraordinare de atac), cât şi orice alte chestiuni ce ţin de "fondul" acelei căi extraordinare de atac.
    3) asupra problemei de drept respective Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    S-a precizat că analiza art. 475 din Codul de procedură penală prilejuieşte însă două observaţii, şi anume:
    a) titular al dreptului de a solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile este doar completul de judecată menţionat mai sus; astfel că, în tăcerea legii, se poate aprecia că acel complet poate acţiona din oficiu sau la cererea vreunei părţi;
    b) simpla întrunire a condiţiilor de mai sus nu obligă completul de judecată să sesizeze instanţa supremă, legea utilizând formula "va putea solicita" (şi nu "va solicita"), ceea ce implică un drept de apreciere. Evident că soluţia - de sesizare sau de refuz de sesizare - nu trebuie să fie arbitrară, ci întemeiată pe argumente.
    În cauza de faţă aceste condiţii sunt îndeplinite sumativ, în sensul că:
    1) pe rolul completului de judecată se află Dosarul nr. 4.787/2/2015, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de S.C. G.L. - S.R.L., şi Dosarul nr. 4.791/2/2015, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de S.C. T.-I. - S.R.L., ambele împotriva Deciziei penale nr. 862/A din 8 iunie 2015;
    2) "soluţionarea pe fond a cauzei" (în accepţiunea de mai sus) este condiţionată de lămurirea mai multor chestiuni de drept, menţionate în continuare.
    Astfel, o primă problemă de drept care se pune este aceea dacă o persoană (juridică, în cauza de faţă) care nu a fost parte în apel şi nu a fost citată, însă faţă de care au fost luate măsuri prin decizia instanţei de apel, poate formula cerere de contestaţie în anulare, în condiţiile în care art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede: "Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror."
    Referitor la această chestiune, instanţa a luat act că prin Încheierea din data de 20 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.796/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat instanţa supremă, astfel că nu se mai impune o nouă sesizare cu acelaşi obiect.
    A doua problemă de drept - în strânsă legătură cu cea menţionată anterior - este dacă, în aplicarea art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau persoana juridică care nu a avut calitatea de parte în procesul penal poate să formuleze contestaţie în anulare dacă drepturile ori interesele sale legitime au fost efectuate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.
    S-a menţionat că de rezolvarea acestei chestiuni depinde soluţionarea "fondului" cauzei, în sensul că, dacă acea persoană nu are legitimare procesuală activă, contestaţia în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă; în caz contrar, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ce formează obiectul examinării admisibilităţii în principiu, se va trece la judecarea contestaţiei în anulare.
    În opinia instanţei, cu privire la acest aspect două sunt interpretările posibile, şi anume:
    1. Dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt de strictă interpretare şi atunci o contestaţie în anulare poate fi făcută doar de către părţi, persoana vătămată sau procuror. Termenul "părţi" are înţelesul din art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, având această calitate: inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
    Această primă variantă poate suscita discuţii sub aspectul constituţionalităţii cel puţin din perspectiva egalităţii în drepturi şi al liberului acces la justiţie.
    2. Sintagma "oricare dintre părţi" din conţinutul art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală nu trebuie raportată strict doar la art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, ci şi la art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală, care conferă legitimare procesuală activă la apel unei categorii extinse, ce include: procurorul, inculpatul, partea civilă, persoana vătămată, martorul, expertul, interpretul şi avocatul, orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.
    Curtea a apreciat că până la o eventuală intervenţie legislativă sau o decizie a Curţii Constituţionale această a doua interpretare ar trebui să fie acceptată, de vreme ce, potrivit art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală, scopul normelor de procedură este acela de a urmări "(...) asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte".
    Prin urmare, nu doar drepturile părţilor, ci şi ale "celorlalţi participanţi în procesul penal" trebuie să se bucure de protecţia conferită de lege.
    La fel ca şi în cazul apelului, şi la contestaţia în anulare limitele exercitării căii de atac sunt dependente de poziţia procesuală a participantului respectiv. O spune expres art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală (în cazul apelului) şi se deduce din coroborarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) şi art. 426 din Codul de procedură penală (în cazul contestaţiei în anulare).
    Cele două chestiuni - posibilitatea de a exercita o cale de atac şi limitele acestui exerciţiu - nu trebuie confundate, întrucât doar pentru cineva care are dreptul să atace o hotărâre judecătorească se pune problema aspectelor pe care le poate invoca.
    În speţa de faţă discuţia poartă asupra cazurilor de contestaţie prevăzute de art. 426 lit. a), b) şi d) din Codul de procedură penală şi vizează pretinsa necitare, eventuala existenţă a unei cauze de încetare a procesului penal şi pretinsa compunere greşită a instanţei ori existenţa unui caz de incompatibilitate. În toate aceste situaţii, cel ce se pretinde vătămat în drepturile sale este interesat să invoce aceste cazuri, cu menţiunea specială că, în cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală (care îl vizează în principal pe inculpat), acest interes derivă din soluţia ce se pronunţă cu privire la latura civilă în conformitate cu art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală.
    În ipoteza în care se va statua în sensul existenţei dreptului de a formula contestaţie în anulare pentru persoana de mai sus şi se va constata că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, în etapa judecăţii propriu-zise, în măsura în care se va aprecia că este întemeiată cererea şi se va face aplicarea dispoziţiilor art. 432 alin. (1) din Codul de procedură penală, se pune o a treia problemă de drept ce vizează fondul cauzei cu ocazia rejudecării, respectiv dacă în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în raport cu următoarele situaţii:
    a) faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală?
    b) faţă de persoana responsabilă civilmente în raport cu care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal?
    c) asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material?
    d) asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată?
    Dezlegarea acestor chestiuni de drept este necesară, motivat de faptul că, în cauza de faţă, în apel, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă promovată de partea civilă S.C.C.O. - S.A. şi în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal s-a confiscat de la inculpatul T. O. L. şi de la partea responsabilă civilmente S.C. T. - S.A., de la inculpatul I. M. A. şi de la părţile responsabile civilmente S.C. B. T. I. - S.R.L. şi S.C. B. T. I. - S.R.L. şi de la inculpaţii D. C. şi B. M. suma de 162.993.337 lei, "care nu serveşte la despăgubirea persoanei vătămate S.C. C. - S.A., la care se adaugă majorările şi penalităţile aferente calculate potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii".
    În legătură cu aceste chestiuni, Curtea a constatat că, potrivit art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, sunt supuse confiscării speciale "bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia".
    Confiscarea specială este calificată de art. 108 lit. d) din Codul penal drept o "măsură de siguranţă", care se ia - potrivit art. 107 alin. (2) din Codul penal - "faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată" şi al cărei scop este "înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală" [art. 107 alin. (1) din Codul penal].
    Sensul de drept comun al termenului "bunuri" este dat de art. 535 din Codul civil, care arată că "Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial".
    S-a constatat că art. 112 din Codul penal operează cu două noţiuni: "bunuri" şi "bani".
    Prin urmare, în accepţia art. 112 din Codul penal "bunul" nu include şi "banii", confiscarea echivalentului bănesc al bunurilor realizându-se în condiţiile prevăzute de acest articol de lege.
    În context, s-a arătat că prezintă relevanţă şi dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală potrivit cărora:
    "(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
    (2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
    (3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
    (4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
    (5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.
    (6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.
    (7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
    (8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege."
    Măsurile asigurării "constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora" că ele se iau "pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire" a următoarelor categorii:
    a) bunuri care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse;
    b) bunuri care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii;
    c) bunuri care pot servi la garantarea executării cheltuielilor judiciare;
    d) bunuri care pot servi la garantarea pagubei produse prin infracţiune.
    În primul caz, menţionat mai sus, măsurile asigurătorii "se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate", în vreme ce, în cazul secund, măsurile asigurătorii "se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului".
    În ultimele două situaţii, măsurile asigurătorii "se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente".
    Dispoziţiile menţionate mai sus dau conţinut unor instituţii juridice de naturi diferite, respectiv o instituţie de drept material (substanţial) - în cazul confiscării speciale reglementate de art. 112 din Codul penal; o instituţie de drept procesual - măsura procesuală a sechestrului asigurător - în cazul art. 249 din Codul de procedură penală.
    Alineatul (1) al art. 249 din Codul de procedură penală instituie posibilitatea, şi nu obligaţia organului judiciar competent de a lua măsura asigurătorie.
    Pe de altă parte, împrejurarea că art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală îngăduie, în ipoteza eventualităţii confiscării speciale, luarea măsurii asigurătorii şi asupra bunurilor "altor persoane" nu poate face abstracţie de faptul că aceste "alte persoane" sunt precizate de lege ca fiind cele "în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate". Partea finală a acestei dispoziţii procedurale trimite la instituţia de drept material a confiscării speciale, care - după cum s-a arătat mai sus - prevede că, de principiu, orice măsură de siguranţă (deci inclusiv confiscarea) se ia faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
    Pentru cazul prevăzut de art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal sunt de reţinut şi prevederile alin. (5) şi alin. (6) din acelaşi articol, potrivit cărora, dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa acestora, fiind supuse confiscării inclusiv "bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea".
    Din cele ce precedă rezultă că măsura asigurătorie, în ipoteza expusă mai sus, poate fi luată doar asupra bunurilor ce pot fi supuse confiscării speciale, astfel cum aceasta este reglementată de normele juridice evocate anterior.
    O problemă distinctă este aceea în care persoana vătămată (care fiinţează) s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea la despăgubiri a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, însă instanţa a constatat că acţiunea civilă este neîntemeiată şi a respins-o ca atare, dispunând, în acelaşi timp, confiscarea specială în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal a sumei de bani pretinse cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Potrivit acestei prevederi legale, confiscarea specială are ca obiect "bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală" doar dacă bunurile respective nu sunt restituite persoanei vătămate şi nu servesc la despăgubirea acesteia.
    În fine, cea de a patra problemă de drept ce vizează fondul cauzei în ipoteza rejudecării este aceea dacă, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în condiţii de solidaritate ori trebuie individualizată.
    Această întrebare este generată de împrejurarea că instanţa de apel a dispus, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, confiscarea aceleiaşi sume de bani, stabilită global - respectiv 162.993.337 lei - de la patru inculpaţi şi de la trei părţi responsabile civilmente.
    Drept urmare, organul de executare a declanşat procedura de executare silită pentru întreaga sumă de bani, inclusiv asupra contestatoarelor din prezentele cauze, respectiv S.C. T-I. - S.R.L., în considerarea faptului că partea responsabilă civilmente S.C. T. - S.A. are calitatea de asociat la S.C. T-I. - S.R.L. şi, respectiv, S.C. G.L. - S.R.L., în considerarea faptului că partea responsabilă civilmente S.C. T. - S.A. are calitatea de asociat la S.C. G.L. - S.R.L.
    Deşi instanţa de apel nu a spus-o expres, formularea uzitată conduce la concluzia solidarităţii, în pofida faptului că dreptul comun aplicabil în materie, respectiv art. 1.421 şi urm. din Codul civil prevede solidaritatea doar ca excepţie, "în lipsă de stipulaţie contrară" [art. 1.426 alin. (2) din Codul civil].
    Astfel, conţinutul dispoziţiilor legale sus-menţionate generează interpretări diferite - aspect probat prin cele arătate - ceea ce justifică demersul de faţă, respectiv sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru rezolvarea chestiunilor de drept precizate.

    III. Opinia instanţelor judecătoreşti
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
    Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.
    Cu privire la problema de drept expusă la pct. 1
    În opinia majoritară, exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Curtea de Apel Oradea, Judecătoria Gheorgheni, Tribunalul Mureş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureş, Curtea de Apel Constanţa, s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau juridică care nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal nu are calitatea procesuală de a formula contestaţie în anulare, chiar dacă drepturile sau interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.
    În sprijinul acestui punct de vedere s-a apreciat că vin dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform cărora "contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror" care sunt de strictă interpretare. Din interpretarea acestui text legal rezultă că orice persoană fizică sau juridică care nu a avut calitatea de parte în procesul penal nu are calitatea procesuală de a declara contestaţie în anulare, singurii care au o astfel de calitate fiind inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, persoana vătămată şi procurorul. Termenul "părţi" poate fi interpretat doar în sensul indicat de art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    Totodată, trebuie avut în vedere şi caracterul extraordinar al acestei căi de atac, caracter care impune o interpretare restrictivă a dispoziţiilor legale care o reglementează atât sub aspectul titularilor, cât şi sub aspectul cazurilor şi al celorlalte condiţii în care aceasta devine admisibilă.
    În opinia minoritară, exprimată de Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Tribunalul Dolj, Judecătoria Topliţa, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Judecătoria Rupea, s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau juridică care nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal poate să formuleze contestaţie în anulare dacă drepturile sau interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.
    Sintagma "oricare dintre părţi" din conţinutul art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală nu trebuie raportată strict doar la art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, ci şi la prevederile art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce conferă legitimare procesuală activă la apel unei categorii extinse ce include: procurorul, inculpatul, partea civilă, persoana vătămată, martorul, expertul, interpretul, avocatul, orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.
    Cu privire la problema de drept expusă la pct. 2 şi 3
    În opinia exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Judecătoria Topliţa, Tribunalul Timiş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Tribunalul Maramureş, Curtea de Apel Constanţa s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală.
    În opinia exprimată de Tribunalul Caraş-Severin, Curtea de Apel Bucureşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Cluj s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi dispusă faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală.
    În opinia exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Topliţa, Tribunalul Mureş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Tribunalul Maramureş s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă faţă de persoana responsabilă civilmente în raport cu care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal.
    În opinia exprimată de Tribunalul Caraş-Severin, Curtea de Apel Bucureşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Cluj s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi dispusă faţă de persoana responsabilă civilmente în raport cu care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal.
    În opinia exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Topliţa, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureş, Curtea de Apel Constanţa s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material.
    În opinia exprimată de Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Bucureşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Cluj s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi dispusă asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată.
    În opinia exprimată de Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Maramureş s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată.
    În opinia exprimată de Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Arad, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Topliţa, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Judecătoria Balş, Tribunalul Gorj, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureş şi Curtea de Apel Constanţa s-a susţinut că măsura de siguranţă a confiscării speciale, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, trebuie individualizată având în vedere că dreptul comun prevede solidaritatea doar ca excepţie în "lipsă de stipulaţie expresă".
    În opinia exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în condiţii de solidaritate.
    Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept
    Curtea de Apel Oradea şi-a exprimat opinia, potrivit căreia, în raport de cuprinsul prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală şi de condiţiile în care o astfel de sesizare devine admisibilă, este discutabilă admisibilitatea în sine a sesizării, în calea de atac a contestaţiei în anulare, care este una extraordinară. S-a apreciat că chestiunea de drept expusă la pct. 1 ţine de admisibilitatea căii de atac, nefiind o chestiune de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei respective.
    Problemele de drept expuse la pct. 2 şi 3 nu sunt "chestiuni de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei" în sensul art. 475 din Codul de procedură penală, ci ţin de aplicarea, în cazuri concrete, a instituţiei măsurii de siguranţă a confiscării speciale, rol care revine instanţei de judecată, acesta neputând fi substituit prin recurgerea la procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală.
    Curtea de Apel Bacău a opinat că sesizarea ar trebui respinsă ca inadmisibilă.

    IV. Examenul jurisprudenţei
    1. Jurisprudenţa naţională relevantă
    Hotărâri judecătoreşti în materia solicitată au fost înaintate de Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Deta, Judecătoria Sânnicolau Mare, Judecătoria Babadag, Judecătoria Dragomireşti, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Galaţi şi Judecătoria Drobeta-Turnu Severin.
    2. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale
    Prin Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportate la cele ale art. 426 lit. a) şi ale art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    Prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    În problematica supusă discuţiei nu s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti.

    V. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    În aplicarea art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau persoana juridică ce nu a avut calitatea de parte ori de persoană vătămată în procesul penal nu are calitatea de titular al contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală.
    1. Aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de sesizare, chestiunile de drept enunţate la pct. 2 şi 3 sunt subsidiare în raport cu chestiunea de drept enunţată la pct. 1, în sensul că rezolvarea chestiunilor de drept formulate la pct. 2 şi 3 se impune numai în ipoteza în care se constată existenţa calităţii de titular al contestaţiei în anulare pentru persoana fizică sau persoana juridică menţionată la pct. 1.
    2. Cu privire la chestiunea de drept enunţată la pct. 1 din încheierea de sesizare, în aplicarea art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 426 lit. b) şi d) din acelaşi cod, persoana fizică sau persoana juridică ce nu a avut calitatea de parte ori de persoană vătămată în procesul penal nu are calitatea de titular al contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală.
    Persoana fizică sau persoana juridică ce nu a avut calitatea de parte în procesul penal, în proprietatea sau posesia căreia se află bunuri supuse confiscării cu privire la care instanţa de apel a dispus măsuri asigurătorii prin hotărâre definitivă, nu are calitatea de titular al contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare fiind inadmisibilă.
    3. a) Opinia exprimată se fundamentează, în primul rând, pe dispoziţiile art. 427 alin. (1) şi ale art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, din conţinutul cărora rezultă sfera titularilor contestaţiei în anulare.
    Potrivit art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală "contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror".
    În dispoziţiile art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală se prevede că "părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente".
    În conţinutul dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a stabilit sfera titularilor contestaţiei în anulare şi a inclus în această sferă părţile, persoana vătămată, subiect procesual principal, conform art. 33 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi procurorul. În conţinutul aceloraşi dispoziţii ale art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a inclus în sfera titularilor contestaţiei în anulare niciun alt subiect procesual.
    Noţiunea de parte în procesual penal este definită în art. 32 din Codul de procedură penală şi cuprinde exclusiv persoanele care au calitatea de inculpat, parte civilă şi parte responsabilă civilmente.
    În raport cu dispoziţiile art. 427 alin. (1) şi art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, persoana care nu are calitatea de inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente (părţile), de persoană vătămată (subiect procesual principal) ori de procuror nu are calitate de titular al contestaţiei în anulare.
    Persoana ce nu are calitate de parte, în proprietatea sau posesia căreia se află bunuri supuse confiscării cu privire la care instanţa de apel a dispus măsuri asigurătorii, constituie un subiect procesual în sensul art. 34 din Codul de procedură penală. Legiuitorul nu a conferit, însă, acestui subiect procesual calitatea de titular al contestaţiei în anulare.
    Enumerarea titularilor contestaţiei în anulare, cuprinsă în art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, care include părţile, un subiect procesual principal şi procurorul, este o enumerare limitativă, care nu permite extinderea sferei titularilor contestaţiei în anulare, pe cale de interpretare, în sensul includerii în această sferă a unor subiecţi procesuali neprevăzuţi de legiuitor.
    Este adevărat că, în cazul căii ordinare de atac a apelului, prevederile art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală conferă calitatea de titular al apelului oricărei persoane fizice ori juridice ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare. Însă prevederile art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, prin care legiuitorul conferă explicit dreptul de a exercita calea ordinară de atac a apelului unui subiect procesual, nu pot fi aplicate în ipoteza unei căi extraordinare de atac, în condiţiile în care legiuitorul a reglementat explicit sfera titularilor căii extraordinare de atac şi nu a inclus în această sferă "persoana fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei [...]."
    b) Opinia exprimată se fundamentează, în al doilea rând, pe deciziile Curţii Constituţionale nr. 623/2015 şi nr. 667/2015, prin care instanţa de contencios constituţional a respins excepţiile de neconstituţionalitate în materia contestaţiei în anulare invocate de persoane care nu au avut calitatea de parte în procesul penal.
    Prin Decizia nr. 623/2015, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    În considerentele deciziei, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:
    "15. (...) Potrivit normelor procesual penale criticate, contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror, autorul excepţiei neavând în procesul penal niciuna dintre calităţile procesuale enumerate anterior. Art. 32 din Codul de procedură penală stabileşte că părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, persoana vătămată şi suspectul făcând parte din categoria subiecţilor procesuali principali, cărora alin. (2) al art. 33 din Codul de procedură penală le recunoaşte aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţilor, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Potrivit art. 34 din acelaşi cod sunt subiecţi procesuali şi orice alte persoane având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. În prezenta speţă, măsura asigurătorie a sechestrului a fost dispusă de către instanţa de apel şi cu privire la bunurile aflate în proprietatea, respectiv posesia contestatorului, autor al excepţiei, acesta fiind un alt subiect procesual, în sensul normelor procesual penale ale art. 34, căruia legea însă nu îi conferă dreptul de a promova calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.
    16. (...) Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte."
    "19. (...) În privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia «Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege»."
    Prin Decizia nr. 667/2015, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală.
    În considerentele deciziei, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:
    "22. (...) Măsura asigurătorie a sechestrului a fost dispusă de către instanţa de apel şi cu privire la bunurile aflate în proprietatea, respectiv posesia contestatorului autor al excepţiei, acesta fiind un alt subiect procesual, în sensul normelor procesual penale ale art. 34 căruia legea însă nu-i conferă dreptul de a promova calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare".
    "36. Curtea constată, de asemenea, că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă lipsa citării legale în situaţia în care aceasta nu are calitate de parte în cauza penală dedusă judecăţii, ci de proprietară a unor bunuri asupra cărora a fost extinsă măsura sechestrului asigurător. Or, contestarea măsurii sechestrului asigurător reprezintă o cale de atac diferită de cea a apelului, care presupune reguli procedurale specifice, iar imposibilitatea formulării unei cereri de contestaţie în anulare pentru motivul anterior arătat este un aspect ce ţine de politica penală a statului. În acest context Curtea reţine că autoarea excepţiei se află într-o situaţie juridică diferită de cea a părţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul penal enumeraţi la art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, aspect care justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor în privinţa posibilităţii de a formula cerere de contestaţie în anulare, fără ca, prin aceasta, textul criticat să contravină dispoziţiilor art. 16 din Constituţie."
    c) Nu în ultimul rând, în sensul opiniei exprimate, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată sub imperiul Codului de procedură penală anterior s-a stabilit că persoana care are calitatea de curator instituită pentru o anumită fază procesuală şi persoana faţă de care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată nu pot exercita calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, fiind persoane lipsite de calitate procesuală. În considerentele deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, "în cauză, contestaţia în anulare a fost exercitată de o persoană care nu are calitatea procesuală de parte, în accepţiunea expres prevăzută în partea generală, titlul I, capitolul II, secţiunea a III-a din Codul de procedură penală anterior referitoare la părţile în procesul penal. Astfel, în dispoziţiile art. 23-24 din Codul de procedură penală anterior, legiuitorul a evidenţiat în mod concret care sunt părţile în procesul penal, respectiv inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. (...) Atât calitatea de curator, cât şi cea de făptuitor nu se circumscriu accepţiunii de părţi în procesul penal, aşa cum le-a reglementat, în mod expres, legiuitorul, în prevederile art. 23-24 din Codul de procedură penală anterior.
    În acelaşi sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată sub imperiul Codului de procedură penală anterior s-a statuat că "legea recunoaşte dreptul de a face contestaţie în anulare numai părţilor din proces - inculpat, parte vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente -, respectiv procurorului. Referirea expresă a textului la părţi şi la procuror exclude posibilitatea folosirii acestei căi de atac extraordinare de către alte persoane. (...) Calitatea de denunţător nu este similară cu calitatea de parte vătămată sau parte civilă, astfel cum sunt definite aceste noţiuni în dispoziţiile art. 24 din Codul de procedură penală anterior.
    4. În raport cu opinia exprimată cu privire la chestiunea de drept enunţată la pct. 1 din încheierea de sesizare, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunile de drept enunţate la pct. 2 şi 3 este inadmisibilă, întrucât nu întruneşte condiţia de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.
    În conformitate cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reflectată în considerentele Deciziei nr. 11/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014), ale Deciziei nr. 17/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014) şi ale Deciziei nr. 21/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 23 iulie 2015), admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea că interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept, a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
    Or, aşa cum s-a arătat, rezolvarea chestiunilor de drept enunţate la pct. 2 şi 3 are consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei şi este de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal numai în ipoteza în care chestiunea de drept enunţată la pct. 1 este rezolvată în sensul stabilirii calităţii de titular al contestaţiei în anulare pentru persoana fizică sau persoana juridică ce nu a avut calitatea de parte în procesul penal.
    Însă persoana fizică sau persoana juridică ce nu a avut calitatea de parte în procesul penal nu are calitatea de titular al contestaţiei în anulare şi, în consecinţă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunile de drept enunţate la pct. 2 şi 3 din încheierea de sesizare este inadmisibilă.

    VI. Dispoziţii legale incidente
    Codul de procedură penală
    Art. 32. - Părţile
    (1) Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară.
    (2) Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
    Art. 33. - Subiecţii procesuali principali
    (1) Subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată.
    (2) Subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora.
    Art. 34. - Alţi subiecţi procesuali
    În afara participanţilor prevăzuţi la art. 33, sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.
    Art. 409. - Persoanele care pot face apel
    (1) Pot face apel:
    a) procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă;
    b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
    c) partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă;
    d) persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală;
    e) martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate;
    f) orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare.
    (2) Pentru persoanele prevăzute la alin. (1) lit. b)-f), apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.
    Art. 412. - Forma şi conţinutul apelului
    (1) Apelul se declară prin cerere scrisă, care trebuie să conţină următoarele:
    a) numărul dosarului, data şi numărul sentinţei sau încheierii atacate;
    b) denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată;
    c) numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa sau locuinţa, precum şi semnătura persoanei care declară apelul.
    (2) Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat.
    (3) Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită.
    (4) Apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.
    Art. 417. - Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale
    (1) Instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.
    (2) În cadrul limitelor prevăzute la alin. (1), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
    Art. 425^1. - Declararea şi soluţionarea contestaţiei
    (1) Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.
    (2) Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane, dispoziţiile art. 411 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.
    (3) Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, la instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă şi se motivează până la termenul stabilit pentru soluţionare, dispoziţiile art. 415 aplicându-se în mod corespunzător.
    (4) La soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 şi art. 418 se aplică în mod corespunzător; în cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii privind o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puţin gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se pot modifica obligaţiile din conţinutul măsurii contestate.
    (5) Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului.
    (6) La soluţionarea contestaţiei se citează persoana care a făcut contestaţia, precum şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, dispoziţiile art. 90 şi art. 91 aplicându-se în mod corespunzător.
    (7) Contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii:
    1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
    a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
    b) când contestaţia este nefondată;
    2. admiterea contestaţiei şi:
    a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
    b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea.
    Art. 426. - Cazurile de contestaţie în anulare
    Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
    a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
    b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
    c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
    d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
    e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
    f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
    g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
    h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
    i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
    Art. 427. - Cererea de contestaţie în anulare
    (1) Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror.
    (2) În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora.
    Art. 428. - Termenul de introducere a contestaţiei în anulare
    (1) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere.
    (2) Contestaţia în anulare pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. b) poate fi introdusă oricând.
    Art. 431. - Admiterea în principiu
    (1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
    (2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
    Art. 112 din Codul penal - Confiscarea specială
    (1) Sunt supuse confiscării speciale:
    a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
    b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
    c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
    d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
    e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
    f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.
    (2) În cazul prevăzut în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.
    (3) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor alin. (2).
    (4) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârşite prin presă.
    (5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)-e) nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.
    (6) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit. c).

    VII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării
    Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în cauză, nu se impune o rezolvare de principiu a chestiunii de drept invocate, rezolvare care, de altfel, rezultă din textele de lege incidente, apreciind că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate.
    S-a constatat că problemele de drept enunţate la pct. 2 şi 3 sunt subsidiare în raport cu chestiunea de drept enunţată la pct. 1, situaţie în care un răspuns la aceste întrebări s-ar impune, doar în ipoteza în care s-ar constata existenţa calităţii de titular al contestaţiei în anulare pentru persoana fizică sau persoana juridică menţionată la pct. 1.

    VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:
    Cu privire la admisibilitatea sesizării:
    Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.
    Se constată că pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe:
    - existenţa unei chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii;
    - soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării;
    - existenţa unei cauze aflate în cursul judecăţii în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat.
    În speţă, se constată că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei chestiuni (probleme) de drept.
    Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, poate fi admisibilă doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii.
    Pe cale de consecinţă, este admisibilă întrebarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, doar în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestora, nu şi în situaţia în care se solicită completarea legii.
    De altfel, trebuie observat faptul că problema de drept pusă în discuţie, respectiv persoanele care pot să formuleze contestaţie în anulare, a primit aceeaşi rezolvare atât în dispoziţiile procesual penale noi, cât şi în reglementările procesuale anterioare.
    Astfel, conform art. 387 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior, părţile şi procurorul aveau posibilitatea legală de a ataca o hotărâre penală definitivă, având la dispoziţie această cale de atac, părţile fiind prevăzute în art. 23 şi 24 din Codul de procedură penală anterior, respectiv inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
    Conform noilor dispoziţii procesual penale, respectiv art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, "Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare din părţi, de persoana vătămată sau de procuror".
    Părţile, conform art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
    Trebuie menţionat şi faptul că, pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, a constatat că intenţia legiuitorului a fost clară în momentul în care a menţinut aceleaşi condiţii necesare pentru reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, stabilind că aceste hotărâri pot fi atacate doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală.
    Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul penal, sunt redactate de legiuitor într-un mod clar şi inteligibil, lipsit de ambiguităţi, neexistând nicio îndoială justificată cu privire la interpretarea dispoziţiilor legale.
    Înalta Curte constată că, în cauză, aplicarea corectă a dreptului este evidentă, nelăsând loc niciunei îndoieli rezonabile, astfel că nu există niciun dubiu asupra interpretării textelor de lege.
    Având în vedere faptul că nu există o "chestiune de drept" ce ar necesita lămuriri sau interpretări, sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în dosarele nr. 4.787/2/2015 şi nr. 4.791/2/2015 urmează a fi respinse, ca inadmisibile.

    Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală,

                      ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                                În numele legii
                                    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibile, sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în dosarele nr. 4.787/2/2015 şi nr. 4.791/2/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă:
    "1. În aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau persoana juridică care nu a avut calitatea de parte în procesul penal poate să formuleze contestaţie în anulare, dacă drepturile ori interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.
    2. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în raport cu următoarele situaţii:
    a) faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală;
    b) faţă de persoana responsabilă civilmente în raport de care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal;
    c) asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material;
    d) asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată.
    3. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în condiţii de solidaritate ori trebuie individualizată."
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2016.

                         PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A
                      ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                        judecător Mirela Sorina Popescu

                              Magistrat-asistent,
                               Oana Mihaela Dinu

                                     -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 6 din 2 martie 2016

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"