Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 6 din 14 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 259 din 6 aprilie 2016
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. a) raportat la art. 100 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Ion Fane Boroş în Dosarul nr. 1.418/231/2015 al Tribunalului Vrancea - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 902D/2015.
2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că autorul compară regimul liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă cu regimul liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii. Se arată că liberarea condiţionată nu este un drept, ci o vocaţie, motiv pentru care legiuitorul are dreptul să stabilească condiţiile necesare pentru a se putea accede la acest beneficiu. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 145 din 7 martie 2013 şi nr. 238 din 21 mai 2013. Se arată că art. 16 din Constituţie nu este aplicabil în cauză şi că, chiar şi în cazul în care s-ar pune problema incidenţei sale, textul criticat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în situaţia juridică prevăzută în cuprinsul acestuia. Referitor la munca forţată, se arată că însuşi art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie, invocat de autorul excepţiei, arată că nu constituie muncă forţată acea muncă a unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. Se arată că norma constituţională anterior invocată reprezintă o preluare a art. 4 pct. 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 1 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.418/231/2015, Tribunalul Vrancea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 99 lit. a) raportat la art. 100 din Codul penal, excepţie ridicată de Ion Fane Boroş într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei sentinţe penale de respingere a unei cereri de liberare condiţionată, referitoare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat discriminează condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă în raport cu cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, întrucât cei dintâi nu beneficiază de reducerea din fracţiunea de pedeapsă de 20 de ani a părţii care poate fi considerată executată pe baza muncii prestate. Se susţine că, în aceste condiţii, munca prestată de către persoanele condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă constituie muncă forţată, textul criticat încălcând prevederile art. 42 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Constituţie. Se mai arată că dispoziţiile art. 96 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevăd că reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.
6. Tribunalul Vrancea - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că diferenţa dintre regimul juridic al liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă şi cel aplicabil în cazul pedepsei închisorii este dată de diferenţa dintre pericolul social al infracţiunilor pentru care sunt dispuse pedepsele anterior referite. Se arată că art. 15 alin. (1), coroborat cu art. 23 alin. (13) din Constituţie şi art. 53 din Codul penal permit restrângerea exercitării unor drepturi ale persoanelor condamnate în timpul executării pedepsei. Se mai susţine că, în vederea îndeplinirii scopului coercitiv al pedepsei, legiuitorul poate reglementa diferenţe în acordarea liberării condiţionate în funcţie de infracţiunile avute în vedere. Se face trimitere la art. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, coroborate cu art. E partea a V-a din Carta socială europeană, conform căruia o diferenţă de tratament întemeiată pe un motiv obiectiv şi rezonabil nu este considerată ca discriminatorie.
7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
8. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Se susţine că textul criticat nu este discriminatoriu, legiuitorul putând să stabilească condiţiile în care poate fi dispusă liberarea condiţionată, precum şi mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei. Se arată că nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. Se susţine, totodată, că o eventuală modificare a dispoziţiilor legale criticate în sensul dorit de autorul excepţiei nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate. Se face trimitere la dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, conform cărora aceasta nu îşi poate asuma rolul de legislator pozitiv şi nu se poate substitui legiuitorului modificând, completând sau abrogând dispoziţii legale în vigoare.
9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 99 lit. a) raportat la art. 100 din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea constată însă că autorul critică, în realitate, dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal, care au următorul cuprins:
- Art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal: "(1) Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă, dacă:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;".
12. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 42 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) referitor la interzicerea muncii forţate.
13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 100 alin. (3) din Codul penal reglementează condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii, prevăzând includerea în fracţiunea de pedeapsă obligatoriu a fi executată a duratei pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate.
14. Prevederile art. 99 din Codul penal reglementează condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă. Potrivit Codului penal în vigoare, această pedeapsă, ce constă în privarea de libertate pe o perioadă nedeterminată, se poate dispune pentru cele mai grave dintre infracţiunile prevăzute în acest cod, de obicei alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani. În mod distinct, infracţiunea de genocid săvârşită în timp de război, conform art. 438 alin. (2) din Codul penal, este pedepsită numai cu detenţiunea pe viaţă. De asemenea, având în vedere acelaşi pericol social crescut al infracţiunilor pentru care poate fi dispusă pedeapsă detenţiunii pe viaţă, art. 57 din Codul penal prevede neaplicarea acesteia în cazul în care la data pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, fiind înlocuită cu pedeapsa închisorii pe durata de 30 de ani, durată ce reprezintă maximul general al pedepsei închisorii, conform art. 60 din Codul penal. Cu aceeaşi pedeapsă a închisorii de 30 de ani, însoţită de interzicerea exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, poate fi înlocuită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, potrivit art. 58 din Codul penal, în situaţia în care persoana condamnată împlineşte vârsta anterior arătată în timpul executării pedepsei, dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, şi a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale, condiţii aproximativ similare cu cele prevăzute la art. 99 alin. (1) din Codul penal cu privire la posibilitatea acordării liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă.
15. Analizând dispoziţiile art. 58 din Codul penal şi ale art. 99 din acelaşi cod, Curtea constată că atât înlocuirea detenţiunii pe viaţă, cât şi liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă constituie beneficii acordate de către legiuitor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de o gravitate extremă, a căror aplicare este lăsată la aprecierea instanţelor de judecată, care sunt chemate să verifice îndeplinirea unor condiţii referitoare la buna conduită a celui condamnat, pe toată durata executării pedepsei, îndeplinirea integrală de către acesta a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, precum şi la îndreptarea sa şi la posibilitatea de a se reintegra în societate.
16. Or, în cazul reglementării unor beneficii, legiuitorul este îndrituit să stabilească condiţiile acordării acestora. În acest sens, chiar dacă a prevăzut la art. 56 din Codul penal, ca regulă generală, că detenţiunea pe viaţă se execută potrivit legii privind executarea pedepselor, cu privire la condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă, cu ocazia reglementării condiţiilor aplicării acestui beneficiu, acesta a înţeles să excepteze persoanele condamnate la această pedeapsă de la aplicarea prevederilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, referitoare la partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate. Prin urmare, având în vedere pericolul social sporit al infracţiunilor avute în vedere, legiuitorul a înţeles să prevadă munca prestată de persoanele condamnate pentru astfel de infracţiuni, conform art. 83-88 din Legea nr. 254/2013, ca o formă de reeducare a acestora în scopul reintegrării în societate, fără ca instanţa de judecată sesizată cu cererea de liberare condiţionată să poată ţine cont de executarea ei la calculul fracţiunii de 20 de ani de detenţie reglementată la art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Cu toate acestea, desfăşurarea acestei munci poate fi luată în calcul cu ocazia stabilirii de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 99 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, respectiv buna conduită pe toată durata executării pedepsei, îndreptarea persoanei condamnate şi capacitatea reintegrării sociale a acesteia. Astfel, Curtea reţine că, în această privinţă, respectiv a opţiunii în alegerea condiţiilor celor mai adecvate ce trebuie îndeplinite pentru acordarea liberării condiţionate, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, Curtea neavând competenţa de a analiza opţiunea legiuitorului pentru una sau alta dintre aceste condiţii, ci de a constata constituţionalitatea condiţiilor alese.
17. De altfel, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 145 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, că este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile în care poate fi acordată liberarea condiţionată şi mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiţionată nefiind un drept al acestora, ci doar o vocaţie pe care o au, prin voinţa legiuitorului, toţi condamnaţii care, după ce au executat fracţiunile de pedeapsă stabilite de lege, după criteriile arătate, îndeplinesc, de asemenea, şi condiţia de a fi disciplinaţi şi de a da dovezi temeinice de îndreptare, inclusiv atunci când nu prestează muncă.
18. Totodată, prin Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 10 iulie 2013, Curtea a reţinut că liberarea condiţionată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat.
19. Având în vedere argumentele expuse anterior, Curtea constată că persoanele condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi cele condamnate la pedeapsa închisorii se află în situaţii juridice diferite, aspect care justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor în privinţa posibilităţii acordării liberării condiţionate, fără ca prin aceasta textul criticat să contravină dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, presupune acordarea unui regim juridic similar unor persoane aflate în situaţii identice şi că acest principiu nu este încălcat prin reglementarea diferită a regimului juridic al unor persoane aflate în situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, Decizia nr. 727 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 10 decembrie 2015, şi Decizia nr. 775 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din 23 decembrie 2015).
20. Având în vedere aceleaşi motive, Curtea constată că imposibilitatea de a ţine seama la calculul fracţiunii de 20 de ani, prevăzută la art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal, de timpul aferent muncii efectuate de către persoana condamnată, conform prevederilor art. 83-88 din Legea nr. 254/2013, reprezintă opţiunea legiuitorului în acord cu politica sa penală şi a fost exercitată potrivit normei constituţionale de la art. 61 alin. (1) şi în marja de apreciere prevăzută de aceasta.
21. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale referitoare la interzicerea muncii forţate, Curtea reţine că prevederile art. 42 din Constituţie au în vedere situaţia interzicerii muncii forţate, împotriva voinţei persoanei, iar prevederile art. 42 alin. (2) lit. b) din Legea fundamentală, invocate de autorul excepţiei, prevăd în mod expres faptul că nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată, fără a condiţiona luarea în considerare a acesteia în situaţii cum este cea prevăzută la art. 99 din Codul penal. De altfel, nici Legea nr. 254/2013 nu prevede obligativitatea luării în considerare a acesteia la calculul tuturor fracţiunilor de pedeapsă stabilite prin dispoziţiile Codului penal, ci doar regimul şi condiţiile prestării muncii de către persoanele condamnate. Cu alte cuvinte, dispoziţiile constituţionale şi cele legale anterior menţionate nu reglementează nici scopul prestării muncii şi nici modalităţile de valorizare a muncii prestate. Aceste aspecte ţin de voinţa legiuitorului, care are competenţa de a modula atât condiţiile prestării muncii, cât şi finalitatea sa în privinţa efectelor pe care le produce cu privire la executarea pedepselor, respectiv la considerarea acestora ca executate. Pentru aceste motive, Curtea nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie.
22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Fane Boroş în Dosarul nr. 1.418/231/2015 al Tribunalului Vrancea - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Decizia se comunică Tribunalului Vrancea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa din data de 14 ianuarie 2016.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
