Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 598 din 12 iunie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 178 alin. 2 si art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal si ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 si art. 263 alin. 1 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 496 din 19 iulie 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Oana Cristina Puică - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 şi art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal şi ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 şi art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Romtelecom" - S.A. din Bucureşti şi de Ovidiu Pripiş în Dosarul nr. 265/256/2011 al Judecătoriei Medgidia şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 669D/2011.
La apelul nominal, pentru autorii excepţiei se prezintă apărătorul ales Cătălina Dicu, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza este în stare de judecată.
Preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorilor excepţiei, care solicită admiterea acesteia, reiterând argumentele invocate în faţa Judecătoriei Medgidia, şi depune note scrise.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă referitor la dispoziţiile art. 178 alin. 2 şi art. 249 alin. 2 din Codul penal şi ale art. 66 alin. 2, art. 125 şi art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât autorii excepţiei sunt nemulţumiţi, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestor texte de lege, respectiv ca neîntemeiată în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 146 din Codul penal şi ale art. 5^2 din Codul de procedură penală, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 12 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 265/256/2011, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 şi art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal şi ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 şi art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală.
Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "Romtelecom" - S.A. din Bucureşti cu privire la dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal şi ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 şi art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, şi de Ovidiu Pripiş referitor la prevederile art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal şi ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 şi art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, cu ocazia soluţionării unei cauze penale având ca obiect săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă şi neglijenţă în serviciu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul Societatea Comercială "Romtelecom" - S.A. susţine că:
- dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice şi ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu se poate stabili care este, de fapt, conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă în varianta agravantă referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi, în situaţia în care subiect activ este o persoană juridică, fiind vorba de aspecte strict legate de activitatea unei persoane fizice. Consideră că stabilirea unor criterii discriminatorii de sancţionare, în raport cu calitatea făptuitorului de persoană care desfăşoară în mod legal o activitate, nu respectă cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate ale normei de drept penal;
- dispoziţiile art. 5^2 din Codul de procedură penală, referitor la prezumţia de nevinovăţie, au o redactare restrictivă în raport cu prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie, întrucât statuează că prezumţia de nevinovăţie încetează la momentul stabilirii vinovăţiei unei persoane printr-o hotărâre penală definitivă. Or, norma constituţională impune o garanţie mai largă, folosind sintagma "până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare", care presupune existenţa unei trimiteri în judecată urmate de o condamnare şi de rămânerea definitivă a acesteia. Prin urmare, potrivit art. 5^2 din Codul de procedură penală, o persoană nu mai este considerată nevinovată dacă faţă de ea sa dat o soluţie de scoatere de sub urmărire penală sau de achitare, în temeiul art. 10 alin. 1 lit. b^1) sau d) din acelaşi Cod, pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni sau faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (altul decât latura subiectivă) ori de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal, în baza art. 10 alin. 1 lit. f), g), h) sau i) din Codul de procedură penală, în caz de împăcare a părţilor, de retragere a plângerii prealabile, de lipsă a acesteia ori dacă a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului, respectiv radierea persoanei juridice sau s-a dispus înlocuirea răspunderii penale, deşi persoana în cauză nu a fost condamnată pentru fapta respectivă;
- dispoziţiile art. 66 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, întrucât, în cazul în care învinuitul sau inculpatul nu-şi exercită dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie, acesta este considerat vinovat mai înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare;
- dispoziţiile art. 125 din Codul de procedură penală aduc atingere, prin omisiune şi lipsă de claritate, prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, deoarece nu detaliază situaţiile în care un raport de expertiză este susceptibil de a fi refăcut, lăsând la discreţia procurorului posibilitatea refacerii acestuia. Astfel, învinuitul sau inculpatul nu are posibilitatea de a solicita organului de urmărire penală efectuarea unei noi expertize în cazul în care la dosar există două rapoarte de expertiză care sunt contradictorii;
- dispoziţiile art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, care detaliază conţinutul rechizitorului, înfrâng prezumţia de nevinovăţie, întrucât actul de sesizare a instanţei stabileşte încadrarea juridică a faptei fără a face nicio altă nuanţă, în condiţiile în care respectiva încadrare juridică aparţine organului de urmărire penală şi reprezintă doar o propunere a acestuia adresată instanţei, iar nu o confirmare a vinovăţiei persoanei acuzate, care, prin ipoteză, trebuie prezumată nevinovată. Consideră că încadrarea juridică a faptei stabilite de organul de urmărire penală răstoarnă, de fapt, în cadrul comunităţii, prezumţia de nevinovăţie. Apreciază că textul de lege criticat ar fi trebuit, în mod obligatoriu, să conţină o diferenţiere, o nuanţare, atât în privinţa încadrării juridice, cât şi a stării de fapt şi chiar a probelor.
Autorul excepţiei Ovidiu Pripiş formulează critici de neconstituţionalitate identice cu privire la dispoziţiile art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 şi art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, iar separat critică şi art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal. Susţine că dispoziţiile art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptulla un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (11) şi (12) privind prezumţia de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei, precum şi ale art. 11 cu privire la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 privind legalitatea pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu satisfac exigenţele de previzibilitate şi accesibilitate ale normei de incriminare, art. 249 alin. 2 din Codul penal făcând trimitere, sub aspectul definiţiei consecinţelor deosebit de grave, la norma generală cuprinsă în art. 146 din acelaşi Cod. În acest sens, arată că a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu în varianta calificată, procurorul reţinând caracterul de gravitate dat de survenienţa decesului minorei. Consideră că încadrarea juridică la care s-a oprit procurorul de caz este în mod cert eronată, întrucât decesul unei persoane ca urmare a încălcării din culpă a unor atribuţii de serviciu nu poate reprezenta o consecinţă deosebit de gravă în accepţiunea art. 146 din Codul penal, şi anume o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei persoane, ci mai degrabă o vătămare importantă adusă intereselor unei persoane, potrivit art. 249 alin. 1 teza a doua din Codul penal. Cu privire la dispoziţiile art. 146 din acelaşi Cod, susţine că echitatea procesului penal şi prezumţia de nevinovăţie sunt grav afectate prin aceea că paguba materială nu poate fi legal stabilită decât în urma judecării definitive a fondului. În plus, textul contestat nu satisface nici exigenţele de previzibilitate şi accesibilitate, întrucât valoarea pagubei nu poate fi stabilită în abstract, ci trebuie apreciată de la caz la caz, în baza unor prevederi din legi extrapenale, ca rezultat al unui calcul care nu putea fi cunoscut de făptuitor în momentul săvârşirii faptei.
Judecătoria Medgidia apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este vădit nefondată, autorii excepţiei tinzând, în realitate, la modificarea sau completarea textelor de lege criticate.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 539/2004, nr. 780/2006, nr. 890/2007, nr. 861/2008, nr. 1.206/2008, nr. 1.690/2009, nr. 225/2012 şi nr. 239/2012, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 178 alin. 2 şi art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal şi ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 şi art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
- Art. 178 alin. 2 din Codul penal: "Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.";
- Art. 249 alin. 2 din Codul penal: "Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a avut consecinţe deosebit de grave, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.";
- Art. 146 din Codul penal, modificat prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006: "Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.";
- Art. 5^2 din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003: "Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.";
- Art. 66 alin. 2 din Codul de procedură penală: "În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.";
- Art. 125 din Codul de procedură penală: "Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.";
- Art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală: "Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată."
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) şi (12) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă, precum şi ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 7 privind legalitatea pedepsei şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
I. Autorii excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 178 alin. 2 şi art. 249 alin. 2 din Codul penal şi ale art. 66 alin. 2, art. 125 şi art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, ci sunt nemulţumiţi, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestor texte de lege de către procuror şi instanţa de judecată. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui însă motive de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorilor excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 şi art. 249 alin. 2 din Codul penal şi ale art. 66 alin. 2, art. 125 şi art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală este inadmisibilă.
II. Referitor la dispoziţiile art. 5^2 din Codul de procedură penală, acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 225 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 27 aprilie 2012, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate, reţinând că prezumţia de nevinovăţie, aşa cum este reglementată în art. 5^2 din Codul de procedură penală, are în vedere, pe de o parte, un termen până la care este activă, respectiv până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive, şi, pe de altă parte, vizează dreptul inculpatului de a nu fi obligat să îşi probeze nevinovăţia. Altfel spus, până la dovedirea vinovăţiei de către organele judiciare, învinuitul sau inculpatul este presupus inocent. Prezumţia are deci caracter procesual, aşa încât, atunci când sunt indicii sau chiar probe temeinice de vinovăţie, cel învinuit continuă să beneficieze de această prezumţie până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre definitivă de condamnare. Împrejurarea că pot subzista suspiciuni, cu sau fără relevanţă juridică, cu privire la vinovăţia unei persoane cercetate, dar necondamnate pentru motiv că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile ori o altă cauză de nepedepsire, nu este de natură a afecta principiul constituţional enunţat, deoarece, potrivit art. 13 din Codul de procedură penală, în măsura în care aceasta doreşte poate cere continuarea procesului penal.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte norma cu caracter explicativ cuprinsă în art. 146 din Codul penal, în raport cu care este reglementată agravanta infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. 2 din acelaşi Cod, dispoziţiile de lege criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. În jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 50 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 28 februarie 2006, şi Decizia nr. 1.051 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Curtea a statuat că reglementarea cuprinsă în art. 146 din Codul penal este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial în conţinutul agravant al mai multor infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu, furtul calificat, tâlhăria, înşelăciunea, delapidarea sau distrugerea calificată. Cu prilejul arătat, Curtea a constatat că este neîntemeiată susţinerea autorului excepţiei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial, reţinând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial.
Totodată, având în vedere inexistenţa în speţă a unei hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea nu a reţinut nici critica referitoare la încălcarea art. 23 alin. (11) din Constituţie privind prezumţia de nevinovăţie, care statuează că, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată".
În fine, referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu contravin principiului legalităţii incriminării, ci, dimpotrivă, prin explicarea conţinutului noţiunii "consecinţe deosebit de grave" în textul art. 146 din Codul penal, se asigură caracterul de previzibilitate şi accesibilitate al normei juridice penale.
În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 311 din 3 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 11 aprilie 2011, şi Decizia nr. 752 din 7 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011.
Deoarece nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
I. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 şi art. 249 alin. 2 din Codul penal şi ale art. 66 alin. 2, art. 125 şi art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Romtelecom" - S.A. din Bucureşti şi de Ovidiu Pripiş în Dosarul nr. 265/256/2011 al Judecătoriei Medgidia.
II. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 din Codul penal şi ale art. 5^2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 12 iunie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
