Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 586 din 13 septembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 586 din 13 septembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ

EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 1.001 din 13 decembrie 2016

Comenteaza legea


    Valer Dorneanu        - preşedinte
    Marian Enache         - judecător
    Petre Lăzăroiu        - judecător
    Mircea Ştefan Minea   - judecător
    Daniel Marius Morar   - judecător
    Livia Doina Stanciu   - judecător
    Simona-Maya Teodoroiu - judecător
    Varga Attila          - judecător
    Cristina Teodora Pop  - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) din acelaşi act normativ, excepţie ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 9.552/197/2014, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.336 D/2015.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, în prezenta cauză, prin Încheierea din 5 iulie 2016, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2012, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 13 septembrie 2016.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se susţine că este neconstituţională soluţia juridică criticată, potrivit căreia, ca urmare a încetării procesului penal, în urma constatării împlinirii prescripţiei răspunderii penale, acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată de către instanţa penală, deoarece astfel se încălcă dreptul la un proces echitabil al părţii civile, precum şi dreptul acesteia la soluţionarea cauzei sale într-un termen rezonabil. Se susţine că, în situaţii similare, chiar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, atunci când statul conferă unei părţi posibilitatea ca, în cadrul procesului penal, să se constituie parte civilă, este obligat să îi asigure acesteia toate garanţiile conferite de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nerespectarea acestei obligaţii atrăgând numeroase hotărâri de condamnare, dintre care sunt enumerate hotărârile din 2 octombrie 2008, 19 noiembrie 2009 şi 19 iunie 2012, pronunţate în cauzele Atanasova împotriva Bulgariei, Tonchev împotriva Bulgariei şi Constantin Florea împotriva României. Se arată că, chiar dacă respectarea termenului rezonabil trebuie apreciată de la caz la caz, curgerea timpului în situaţia juridică analizată nu este imputabilă părţii civile, ci, mai degrabă, organelor judiciare, motiv pentru care nu este echitabil să îi fie cerut părţii civile ca, după parcurgerea procedurii penale până la data constatării împlinirii prescripţiei răspunderii penale, să se adreseze instanţei civile pentru soluţionarea pretenţiilor sale.

                                    CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 3 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 9.552/197/2014, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat, din oficiu, Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) din acelaşi act normativ, excepţie ridicată într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel declarat de inculpat împotriva unei sentinţe penale de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută la art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969, cu privire la care instanţa a pus în discuţie prescripţia răspunderii penale.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 20 alin. (2) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil. Se arată că, în cazul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală coroborate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, instanţa de judecată este obligată să lase nesoluţionată acţiunea civilă. Or, chiar dacă partea vătămată are deschisă calea acţiunii civile, după lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa de judecată, tot se pune problema încălcării dreptului la un proces echitabil, având în vedere durata mare de timp în care instanţele naţionale se pronunţă asupra cererilor de acordare a despăgubirilor civile. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că durata termenului rezonabil de soluţionare a acţiunilor civile începe să curgă de la data formulării cererii de acordare a despăgubirilor. Or, cum formularea unei astfel de cereri are loc, de regulă, imediat după săvârşirea faptelor, lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale aduce atingere dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. Este invocată Hotărârea din 19 noiembrie 2009 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Tonchev împotriva Bulgariei, prin care aceasta a reţinut că nesoluţionarea laturii civile în cazul prescripţiei răspunderii penale a încălcat dreptul de acces la justiţie al reclamantului.
    6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    7. Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 207 din 5 iunie 1997 prin care, cu privire la dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, ce reglementau o soluţie juridică similară, instanţa de contencios constituţional a statuat că aceasta nu încalcă accesul liber la instanţa civilă, care are posibilitatea de a constata îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
    8. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât argumentele aduse în susţinerea acesteia vizează o situaţie pur ipotetică. Se susţine, în acest sens, că neconstituţionalitatea reprezintă o stare organică a normei juridice contestate şi nu poate fi dedusă dintr-o interpretare discutabilă a acesteia.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

                                    CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) din acelaşi cod. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine că sunt criticate prevederile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, care au următorul cuprins:
    - Art. 25 alin. (5): "În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) şi j), precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.";
    - Art. 16 alin. (1) lit. f): "Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; [...]".
    12. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. II pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, având în prezent următorul cuprins: "În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.".
    13. Având în vedere că soluţia legislativă, conform căreia în cazul încetării procesului penal, ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, a cărei neconstituţionalitate este invocată în prezenta cauză, a fost menţinută de către legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016.
    14. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 20 alin. (2) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul criticat reglementează situaţiile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, respectiv cazul achitării inculpatului, cel al încetării procesului penal, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) şi j) din Codul de procedură penală, precum şi cel reglementat la art. 486 alin. (2) din acelaşi cod. Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau determină încetarea procesului penal, reglementate la lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) şi j) ale art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, sunt următoarele: fapta nu este prevăzută de legea penală [lit. b) teza întâi]; lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale [lit. e)]; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică [lit. f)]; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii [lit. g)]; există autoritate de lucru judecat [lit. i)]; şi a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii [lit. j)]. La rândul său, art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală în cazul în care aceasta admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă.
    16. Curtea reţine că în ipoteza lăsării nesoluţionate a acţiunii civile de către instanţa penală, în situaţia pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal, conform art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, persoana vătămată sau succesorii acesteia au posibilitatea de a se adresa, conform art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţei civile competente, pentru soluţionarea laturii civile a cauzei penale, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
    17. Curtea constată că, în ipoteza juridică analizată, acţiunea civilă a persoanei vătămate sau a succesorilor săi va fi promovată ulterior împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi după momentul procesual al constatării de către instanţa penală a împlinirii acestui termen. În acest sens, Codul de procedură penală instituie termene de prescripţie ce variază de la 3 ani la 15 ani, iar, în cazul prescripţiei speciale, între 6 şi 30 de ani.
    18. Prin urmare, Curtea reţine că, în situaţia, cea mai des întâlnită în jurisprudenţă, a constituirii persoanei vătămate sau a succesorilor acesteia ca parte civilă la data formulării plângerii penale sau la o dată imediat ulterioară acesteia, în ipoteza juridică analizată, durata soluţionării acţiunii civile este egală cu termenul de prescripţie a răspunderii penale la care se adaugă durata soluţionării cererii de către instanţa civilă. În acest sens, drept garanţii, menite să asigure celeritatea soluţionării cauzelor, art. 27 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală prevede că probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile, iar art. 522-526 din Codul de procedură civilă reglementează contestaţia privind tergiversarea procesului, instituţie ce dă oricăreia dintre părţi, precum şi procurorului care participă la judecată posibilitatea de a invoca încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil şi de a solicita luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.
    19. Referitor la prescripţia răspunderii penale, Curtea constată că aceasta este o instituţie de drept penal substanţial ce reglementează o cauză de stingere a raportului juridic penal de conflict, ca urmare a nerezolvării acestuia, într-o perioadă rezonabilă de timp, de către organele judiciare abilitate. Aceasta semnifică nu doar uitarea de către societate a săvârşirii unei fapte ce pune în pericol valori sociale ocrotite prin norme de drept penal, inutilitatea aplicării unei pedepse şi sfârşitul unei perioade de incertitudine a situaţiei juridice a făptuitorului, dar şi încetarea procesului penal ca urmare a lipsei de diligenţă a organelor judiciare în soluţionarea cauzelor penale, aspect ce presupune culpa acestora din urmă.
    20. Curtea reţine că, spre deosebire de reglementarea similară, din cuprinsul art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală din 1969, conform cărei, în caz de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, instanţa penală era obligată să procedeze la soluţionarea acţiunii civile promovate în faţa sa, legiuitorul a prevăzut, la art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală în vigoare, lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile formulate în cadrul procesului penal, în situaţia constatării prescrierii răspunderii penale. Aşa fiind, după împlinirea termenului de prescripţie, stabilit conform art. 154 alin. (1) din Codul penal, sau al împlinirii termenului prescripţiei speciale, potrivit art. 155 alin. (4) din Codul penal, singurul remediu procesual asigurat persoanei vătămate, constituită parte civilă în procesul penal, conform prevederilor art. 20 din Codul de procedură penală, în vederea acoperirii prejudiciului suferit prin săvârşirea infracţiunii este cel al promovării unei acţiuni civile la instanţa civilă competentă. Acesta presupune asumarea de către persoana vătămată a iniţierii şi parcurgerii unei noi proceduri judiciare, a cărei desfăşurare este caracterizată printr-o întindere cronologică semnificativă, care, adunată cu durata procedurii penale parcurse până la momentul încetării procesului penal, conform art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, determină prelungirea, pentru perioade lungi de timp, a procesului judiciar de recuperare a respectivelor prejudicii.
    21. Având în vedere argumentele anterior arătate, Curtea constată că soluţia juridică reglementată la art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală generează o prelungire nejustificată a procedurilor judiciare în privinţa persoanei vătămate prin săvârşirea unei infracţiuni, în situaţia prescrierii răspunderii penale a inculpatului, de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al acesteia, în componenta sa referitoare la dreptul la soluţionarea cauzelor într-un timp rezonabil, drept fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie.
    22. Cu privire la acesta din urmă, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, în repetate rânduri, existenţa obligaţiei soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, prin punerea în balanţă a tuturor elementelor specifice acestora (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 316 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 9 august 2016, paragraful 21, şi Decizia nr. 513 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 956 din 28 noiembrie 2016, paragraful 19). Prin aceeaşi jurisprudenţă, instanţa de contencios constituţional a reţinut că respectarea dreptului la un proces echitabil, prin soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituie, totodată, un imperativ ce rezultă din principiul legalităţii procesului penal, prevăzut la art. 2 din Codul de procedură penală (a se vedea Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 20 iulie 2015, paragraful 36).
    23. De altfel, Curtea reţine că, într-o ipoteză juridică similară, prin Hotărârea din 19 noiembrie 2009, pronunţată în Cauza Tonchev împotriva Bulgariei, paragraful 47, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie, prin nerespectarea standardului termenului rezonabil, într-o cauză în care procedura de soluţionare a pretenţiilor civile ale reclamantului, referitoare la repararea prejudiciilor provocate prin săvârşirea unei infracţiuni, a depăşit opt ani şi două luni. Cu acest prilej, instanţa europeană a statuat, totodată, că, de fapt, caracterul rezonabil al duratei procedurii judiciare trebuie apreciat în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, conform criteriilor pe care le-a stabilit în jurisprudenţa sa, şi, în mod special, în funcţie de complexitatea cauzei şi de conduita reclamantului şi a autorităţilor implicate.
    24. Prin hotărârea anterior referită, paragrafele 50-53, dar şi prin hotărârile din 2 octombrie 2008 şi 22 ianuarie 2009, pronunţate în cauzele Atanasova împotriva Bulgariei, paragraful 46, şi Dinchev împotriva Bulgariei, paragraful 50, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, de asemenea, încălcarea art. 6 din Convenţie, prin nerespectarea dreptului de acces la o instanţă, reţinând că lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, ca urmare a constatării împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, este de natură a lipsi reclamanţii de acest drept, chiar dacă aceştia ar fi putut să obţină repararea prejudiciilor provocate prin săvârşirea infracţiunii pe calea acţiunii civile. În acest sens, instanţa europeană a reţinut că, chiar dacă legislaţia naţională conferea reclamanţilor o altă cale de a obţine repararea prejudiciilor produse prin săvârşirea unor infracţiuni, statul este obligat să asigure persoanelor în cauză garanţiile fundamentale prevăzute la art. 6 din Convenţie în procedurile judiciare alese. În aceste condiţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că reclamantului nu trebuie să îi fie cerut să aştepte mulţi ani de la data constituirii sale ca parte civilă în procesul penal, pentru ca apoi să îşi formuleze aceleaşi pretenţii, din nou, în faţa instanţelor civile. Totodată, instanţa de la Strasbourg a reţinut că această concluzie nu poate fi modificată de argumentul că partea interesată ar fi putut promova, de la bun început, o acţiune civilă pentru soluţionarea pretenţiilor sale, arătând că preferinţa acestuia pentru a solicita repararea prejudiciilor în cadrul procesului penal nu apare ca fiind nejustificată în situaţiile date şi că, odată aleasă această cale de repararea a pagubei, reclamantul este îndreptăţit să îi fie soluţionată cererea şi nu să îi fie cerut să încerce o cale alternativă de soluţionare, prevăzută de legislaţia naţională.
    25. În fine, prin Hotărârea din 19 iunie 2012, pronunţată în Cauza Constantin Florea împotriva României, paragraful 33, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în situaţia prelungirii duratei cauzei penale din cauza termenului necesar pentru soluţionarea unor conflicte de competenţă, sau din cauza numeroaselor trimiteri între instanţe şi diverse parchete, până la constatarea intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, nu este nerezonabil să se creadă că aceste probleme legate de competenţa instanţelor şi casările repetate au cauzat întârzieri care nu pot fi imputate reclamantului. Prin hotărârea anterior menţionată, instanţa europeană a conchis că durata procedurii în faţa organelor judiciare interne a fost excesivă şi că aceasta nu corespunde standardului termenului rezonabil.
    26. Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul prevăzut la art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, presupune, de plano, repararea prejudiciilor provocate prin săvârşirea infracţiunilor pentru care intervine prescripţia răspunderii penale în urma parcurgerii unei proceduri nejustificat de lungi, care presupune mai întâi constituirea persoanei vătămate sau a moştenitorilor acesteia ca parte civilă în procesul penal, iar, apoi, după pronunţarea de către instanţa penală a soluţiei încetării procesului penal, parcurgerea procedurii civile. Caracterul nejustificat al întinderii în timp a acestei proceduri este dat de premisa unei durate ce variază între 3 şi 30 de ani, la care se adaugă durata soluţionării acţiunii civile promovate în faţa instanţei civile. Or, prin raportare la standardele impuse prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului mai sus invocată, caracterul nerezonabil al unor astfel de termene este de netăgăduit.
    27. Aşa fiind, Curtea constată că garanţiile procesuale prevăzute la art. 27 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală şi la art. 522-526 din Codul de procedură civilă, analizate la pct. 19 supra, apar ca fiind insuficiente pentru asigurarea dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) şi art. 6 din Convenţie.
    28. De asemenea, prin raportare la aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai sus menţionată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 20 şi art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie un drept de opţiune în favoarea persoanei vătămate şi a succesorilor acesteia, care pot exercita acţiunea civilă în procesul penal, prin constituirea ca parte civilă, sau pot opta pentru repararea prejudiciilor produse prin săvârşirea infracţiunii pe calea unei acţiuni civile distincte promovate la o instanţă civilă. Însă, conform art. 27 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, opţiunea astfel exprimată are un caracter irevocabil. În acest sens, art. 27 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă o acţiune în faţa instanţei civile doar dacă procesul penal a fost suspendat. Această acţiune se suspendă, la rândul său, în condiţiile prevăzute la alin. (7) al aceluiaşi art. 27, în cazul reluării procesului penal. Totodată, alin. (4) al art. 27 din Codul de procedură penală prevede că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare, dar că părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă.
    29. Însă, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, indiferent de calea judiciară aleasă, asigurarea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este obligatorie. Or, lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în condiţiile intervenirii prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa obligării persoanei vătămate sau a succesorilor ei de a promova o nouă acţiune, în faţa unei instanţe civile, în vederea reparării prejudiciilor provocate prin comiterea infracţiunii, după scurgerea unui interval de timp egal cu termenul de prescripţie al răspunderii penale, este de natură a încălca dreptul acestora la un proces echitabil.
    30. Prin urmare, Curtea constată că opţiunea persoanei prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni pentru valorificarea pretenţiilor sale pe calea acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal este justificată de celeritatea soluţionării cauzelor penale, iar diferitele incidente procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proceduri, independent de voinţa părţii vătămate şi pe care ea nu le poate anticipa în momentul alegerii între instanţa penală şi cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul echitabil al soluţionării acţiunii sale, prin prelungirea acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil.
    31. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, în situaţia încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, încalcă per se dreptul fundamental la un proces echitabil, fiind, astfel, contrare prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie.

    32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

                             CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                                În numele legii
                                    DECIDE:

    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 9.552/197/2014 şi constată că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 13 septembrie 2016.

                      PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                         prof. unic. dr. VALER DORNEANU

                              Magistrat-asistent,
                              Cristina Teodora Pop

                                    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 586 din 13 septembrie 2016

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIE nr. 586 din 13 septembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIE nr. 586 din 13 septembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ