Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 585 din 5 mai 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 14 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 46/2009 privind imbunatatirea procedurilor fiscale si diminuarea evaziunii fiscale
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 617 din 31 august 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se aflã pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 14 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunãtãţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, excepţie ridicatã de Teodor Bârsan în Dosarul nr. 4.257/305/2009 al Tribunalului Covasna şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.878D/2010.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, întrucât dispoziţiile legale criticate dau eficienţã principiului colectãrii taxelor fiscale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 18 mai 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 4.257/305/2009, Tribunalul Covasna a sesizat Curtea Constituţionalã pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 14 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunãtãţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, excepţie ridicatã de Teodor Bârsan într-o cauzã având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe pronunţate în materie fiscalã.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia considerã cã, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 46/2009, executivul a lipsit de efecte Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care soluţiona recursul în interesul legii cu privire la calitatea de subiect activ al contravenţiei prevãzute de art. 219220 din Codul de procedurã fiscalã. Guvernul şi-a depãşit rolul şi atribuţiile sale, pãtrunzând în sfera puterii judecãtoreşti, împrejurare de naturã a aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat.
Tribunalul Covasna considerã cã modul în care Guvernul a reglementat sfera subiecţilor activi ai contravenţiei prevãzute de art. 220 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 nu reprezintã o imixtiune a puterii executive în actul de justiţie şi nicio nesocotire a principiului separaţiei puterilor în stat, ci constituie o problemã de politicã legislativã, aflatã la latitudinea Guvernului şi, ulterior, a Parlamentului, fiind de datoria acestor douã autoritãţi sã punã de acord legislaţia cu relaţiile sociale nou create.
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, textele de lege criticate fiind în deplinã concordanţã cu prevederile constituţionale invocate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. I pct. 14 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunãtãţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 25 mai 2009, care au urmãtorul cuprins: "Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, se modificã şi se completeazã dupã cum urmeazã: [...]
14. La articolul 221, alineatul (2) se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
«(2) Sancţiunile contravenţionale prevãzute la art. 219-220 se aplicã, dupã caz, persoanelor fizice sau persoanelor juridice, în cazul asocierilor şi al altor entitãţi fãrã personalitate juridicã, sancţiunile se aplicã reprezentanţilor acestora.»"
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 102 alin. (1) - Rolul şi structura Guvernului, art. 124 alin. (1) - Înfãptuirea justiţiei şi în art. 126 alin. (3) - Instanţele judecãtoreşti.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei cauze, Curtea Constituţionalã constatã urmãtoarele:
1. Prin Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 7 aprilie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 220 alin. (1) lit. c) din Codul de procedurã fiscalã, republicat, raportate la prevederile art. 221 alin. (2) din acelaşi cod, care au constituit temeiul unei practici neunitare a instanţelor de judecatã, acestea pronunţându-se în mod diferit cu privire la calitatea de subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcãrii, fãrã a fi marcate sau marcate necorespunzãtor ori cu marcaje false, a persoanei fizice care nu este comerciant potrivit titlului VII din Codul fiscal.
Potrivit dispoziţiilor art. 220 alin. (1) lit. c) din Codul de procedurã fiscalã, republicat, "Constituie contravenţie deţinerea în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcãrii, potrivit titlului VII din Codul fiscal, fãrã a fi marcate sau marcate necorespunzãtor ori cu marcaje false", iar în conformitate cu prevederile art. 221 alin. (2) din acelaşi cod, "Sancţiunile contravenţionale prevãzute la art. 219 şi art. 220 se aplicã persoanelor fizice sau persoanelor juridice care au calitatea de subiect juridic fiscal".
În motivarea deciziei sale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cã "din moment ce contravenţia prevãzutã la art. 190 alin. (1) lit. c) [devenit art. 220 alin. (1) lit. c)] din Codul de procedurã fiscalã se referã la regimul produselor accizabile, calitatea de subiect activ al acestei contravenţii nu o poate avea decât persoana fizicã îndeplinind condiţia de contribuabil cu obligaţie de platã a accizelor.
Or, o atare obligaţie nu poate reveni decât persoanelor juridice, asociaţiilor familiale şi persoanelor fizice autorizate conform art. 209 din Codul fiscal, responsabilitatea marcãrii produselor accizabile având-o antrepozitarii autorizaţi, aşa cum se precizeazã în art. 203 din acelaşi cod.
Ca urmare, atât timp cât nu se aflã într-un raport juridic fiscal implicând obligaţia de platã a accizelor, pentru cã nu este nici antrepozitar şi nici comerciant, persoana fizicã nu poate deveni subiect activ special al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcãrii, fãrã a fi marcate sau marcate necorespunzãtor ori cu marcaje false."
2. În temeiul art. 126 alin. (3) din Constituţie, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigurã interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, potrivit competenţei sale". Prevederea legalã care stabileşte competenţa în aceastã materie o constituie art. 329 din Codul de procedurã civilã, potrivit cãruia "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre toate instanţele judecãtoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea sã cearã Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecãtoreşti", iar, potrivit art. 330^7 alin. 2-4 din cod, "Decizia se pronunţã numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese.
Decizia se motiveazã în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publicã în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicãrii deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."
Cu privire la aceastã competenţã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007. Curtea a reţinut cã scopul reglementãrii competenţei instanţei supreme în aceastã materie îl constituie "promovarea unei corecte interpretãri a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme". Legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecãtoreşti, precum şi rolul sãu prevãzut de Constituţie, a instituit obligativitatea interpretãrii date de aceasta în scopul aplicãrii unitare de cãtre instanţele judecãtoreşti a unui text de lege, fãrã ca astfel instanţa supremã sã se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.
Curtea a mai reţinut, pe de altã parte, cã "interpretarea legilor este o operaţiune raţionalã, utilizatã de orice subiect de drept, în vederea aplicãrii şi respectãrii legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului sãu de aplicare. Instanţele judecãtoreşti interpreteazã legea, în mod necesar, în procesul soluţionãrii cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilã procesului de aplicare a legii. «Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se aratã într-o hotãrâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic existã, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciarã [...]». Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicãri diferite ale legii în practica instanţelor de judecatã. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridicã a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitarã a legii în practica tuturor instanţelor de judecatã, a fost creatã de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţatã în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem".
De asemenea, Curtea a mai constatat cã "instituţia recursului în interesul legii conferã judecãtorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumitã interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de cãtre instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite pãrţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrinã ca «precedente judiciare»".
3. Ulterior pronunţãrii deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunãtãţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, legiuitorul delegat a modificat dispoziţiile titlului X - Sancţiuni din Codul de procedurã fiscalã, inclusiv prevederile art. 221 alin. (2), care au fãcut obiectul recursului în interesul legii, soluţionat prin decizia invocatã de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.
Luând în considerare raţiunile expuse mai sus care fundamenteazã competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii, Curtea Constituţionalã constatã cã intervenţia legiuitorului asupra dispoziţiilor legale a cãror aplicare a generat o practicã neunitarã a instanţelor judecãtoreşti, chiar dacã aceasta a fost înlãturatã prin Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007 a instanţei supreme, s-a exercitat în limitele constituţionale prevãzute de art. 61 coroborat cu art. 115 din Legea fundamentalã, referitoare la Parlament - autoritatea legiuitoare primarã, respectiv la Guvern - legiuitorul delegat.
Chiar dacã, prin prisma interesului personal al autorului excepţiei, opţiunea legiuitorului este criticabilã, o atare opţiune, impusã de raţiuni evidente, respectiv instituirea unui cadru unitar de sancţionare a contravenţiilor în materie fiscalã, inclusiv a celor referitoare la regimul produselor accizabile, indiferent de calitatea persoanei fizice care sãvârşeşte contravenţia, se circumscrie competenţei sale exclusive şi nu poate fi calificatã drept o ingerinţã în sfera de competenţã a instanţelor judecãtoreşti, de naturã a aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.
De altfel, a considera întemeiatã o atare criticã ar echivala cu negarea posibilitãţii oricãrei modificãri a legislaţiei în vigoare, întrucât, de fiecare datã, aceasta antreneazã o modificare a regimului juridic şi deci un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii identice, ceea ce, desigur, este de neconceput. Or, atâta timp cât legea nouã nu produce efecte retroactive, hotãrârile judecãtoreşti pronunţate în temeiul legii vechi, inclusiv deciziile instanţei supreme, dobândind autoritate de lucru judecat, legiuitorul este îndreptãţit sã opereze orice modificare pe care o considerã necesarã şi oportunã asupra fondului activ al legislaţiei.
Autoritatea de lucru judecat de care se bucurã Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Codului de procedurã fiscalã este una absolutã pe toatã duratã de existenţã a normei care a fãcut obiectul deciziei. Sancţionarea persoanei fizice, subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcãrii, fãrã a fi marcate sau marcate necorespunzãtor ori cu marcaje false, indiferent dacã are sau nu calitatea de antrepozitar sau comerciant, este determinatã de survenirea unui eveniment legislativ care eliminã soluţia legislativã care a fundamentat decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspect ce nu contravine cu nimic autoritãţii de lucru judecat al acesteia vãzutã ca garanţie a principiului neretroactivitãţii legii.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 14 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunãtãţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, excepţie ridicatã de Teodor Bârsan în Dosarul nr. 4.257/305/2009 al Tribunalului Covasna.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 5 mai 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Mihaela Senia Costinescu
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
