Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 582 din 20 iulie 2016 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 1, pct. 5 şi pct. 15 din Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 731 din 21 septembrie 2016
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 1, pct. 5 şi pct. 15 din Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, obiecţie formulată de Guvernul României, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
2. Cu Adresa nr. 5/4.348 din 1 iulie 2016, Guvernul României, sub semnătura prim-ministrului, a trimis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.297 din 4 iulie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.221A/2016.
3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, cu privire la neconstituţionalitatea art. II pct. 1, care vizează introducerea unui nou alineat, alin. (6), în cuprinsul art. 3, cu următorul cuprins: "Notarul public nu poate fi asimilat funcţionarului public din punct de vedere al răspunderii penale pentru deciziile şi activitatea organizatorică şi administrativă depusă la biroul notarial şi în cadrul celorlalte structuri ale organizaţiei notariale", Guvernul susţine că activităţile efectuate de notar se circumscriu celor reglementate de art. 175 alin. (2) din Codul penal, astfel că acesta trebuie să îşi asume răspunderea pentru faptele sale la fel ca celelalte persoane care exercită un serviciu de interes public. Deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici în sensul art. 175 alin. (1) din Codul penal, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii. Aşa cum rezultă din cuprinsul părţii speciale a Codului penal, atunci când anumite incriminări nu sunt compatibile cu statutul acestor persoane, ori nu s-a dorit aducerea lor sub incidenţa unui anumit text de incriminare, a fost prevăzută în mod expres neaplicarea textului cu privire la persoanele menţionate. Or, dispoziţiile în discuţie creează un regim privilegiat pentru o anumită categorie profesională (notarii publici), în raport cu celelalte profesii liberale pentru care este aplicabilă în continuare prevederea cuprinsa la art. 175 alin. (2) din Codul penal, fără însă a avea o justificare raţională şi obiectivă. Pentru a fi nediscriminatorie, instituirea unui regim juridic diferit trebuie să fie bazată pe criterii obiective, aspect ce nu se regăseşte în niciun fel în prevederile legale în discuţie (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010). Astfel, modificarea propusă poate fi considerată ca fiind vădit discriminatorie în raport cu criteriul avut în vedere de legiuitor, şi anume calitatea de notar public. În acest sens, se apreciază că instituirea unor reguli de procedură diferite, justificate de apartenenţa la o anumită categorie profesională contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi, întrucât reglementează diferit modalitatea de desfăşurare a procesului penal.
4. Guvernul mai evidenţiază faptul că prin modificarea propusă se ajunge la o situaţie de excludere de la răspunderea penală a notarilor publici, cu consecinţa reţinerii, acolo unde se impune, şi a principiului aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, în contradicţie cu principiul egalităţii în drepturi, statuat în cuprinsul art. 16 din Constituţie, prin modificarea propusă se ajunge în situaţia în care toate celelalte categorii profesionale cu privire la care se aplică dispoziţiile art. 175 alin. (1) din Codul penal vor răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite "pentru deciziile şi activitatea organizatorică şi administrativă depusă", cu excepţia notarilor publici. Se are în vedere excluderea notarilor publici din sfera de aplicabilitate a infracţiunii de conflict de interese (în ipoteza în care aceştia au angajat în cadrul propriului birou notarial ori în cadrul structurilor organizaţiei notariale persoane dintre cele enumerate în cuprinsul art. 301 din Codul penal) sau excluderea notarilor publici care activează în cadrul celorlalte structuri ale organizaţiei notariale din sfera subiecţilor activi în cazul săvârşirii unor infracţiuni de corupţie ori de serviciu (cum ar fi, de pildă, delapidarea, abuzul în serviciu etc.).
5. Cu privire la neconstituţionalitatea art. II pct. 5 din lege care vizează introducerea unei noi atribuţii a notarului public, respectiv emiterea, la cererea creditorului, a titlului executoriu referitor la o creanţă necontestată, rezultată din raporturile juridice enumerate de legiuitor, sau o creanţă în valoare de până la 100.000 lei, care nu se urmăreşte printr-o procedură specială prevăzută de lege, Guvernul arată că faţă de actualul cadru reglementat în materie procesual civilă, s-ar fi impus analizarea principială şi cu anumită prudenţă a necesităţii şi oportunităţii reglementării unei proceduri nejurisdicţionale, supuse unui eventual control judecătoresc a posteriori, pentru emiterea, de către notarul public, a titlurilor executorii referitoare la creanţe necontestate. Astfel normele preconizate la art. 13^1 din Legea nr. 36/1995 nu răspund exigenţelor de previzibilitate, în condiţiile în care nu sunt reglementate sau sunt normate extrem de lapidar ori confuz cel puţin următoarele aspecte: domeniul de aplicare, condiţiile de admisibilitate, noţiunea de creanţă necontestată, procedura efectivă de emitere a titlului executoriu, modalităţile de garantare a dreptului la apărare (inclusiv din perspectiva înştiinţării debitorului, accesului liber la instanţă şi căile de atac). Lipsa unor mecanisme clare de informare a debitorului şi a unor prescripţii cu privire la mijloacele pe care acesta le-ar putea folosi pentru a combate pretenţiile creditorului determină ca reglementarea preconizată să fie lipsită de previzibilitate, permiţând să planeze incertitudinea asupra unor aspecte care conduc direct la invocarea forţei coercitive a statului în raporturile de drept privat. Pe de altă parte, nu numai că suntem în prezenţa unor reglementări insuficiente, dar normele preconizate sunt paralele cu cele existente, parţial suprapuse şi necorelate între ele. În acest sens, creditorul are, de lege lata, la dispoziţie alegerea între trei proceduri jurisdicţionale consacrate de noua reglementare de drept comun în materie procesual civilă, precum şi între oricare dintre acestea şi procedura de drept comun.
6. În plus, art. 13^1 din Legea nr. 36/1995 prevede dovedirea caracterului necontestat al creanţei printr-un certificat de grefă care să dovedească "inexistenţa" unei acţiuni în justiţie. Or, a face dovada că pe rolul niciunei instanţe nu există vreo acţiune formulată de creditor sau de debitor este un fapt imposibil de probat, deoarece creditorul ar trebui să aducă un certificat de grefă de la toate instanţele competente din punct de vedere material şi teritorial cu vocaţie să primească o acţiune a creditorului sau a debitorului şi, mai mult decât atât, de la toate instanţele naţionale, chiar necompetente din punct de vedere material sau teritorial, ştiut fiind că oricare din părţi ar putea formula o astfel de acţiune cerând apoi declinarea în favoarea instanţei competente. Astfel de prevederi care nu numai că ignoră principii de bază ale dreptului civil şi procesual civil, dar care dau doar o aparenţă de corectitudine şi obiectivitate, când în realitate descriu mecanisme imposibile şi care, de fapt, nu pot fi aplicate, ar trebui sancţionate prin eliminarea lor din peisajul legislativ.
7. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea raportată la art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 126 alin. (1), Guvernul face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015, ale cărei considerente apreciază că sunt aplicabile mutatis mutandis în cauza de faţă. Susţine că preconizata procedură nejurisdicţională are, în realitate, un important potenţial contencios, întrucât presupune, prin ipoteză, stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană (şi anume consacrarea dreptului de creanţă al creditorului faţă de debitorul său) cu consecinţa "delegării" activităţii de înfăptuire a justiţiei civile notarului public şi a nerespectării principiilor constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti.
8. Pe de altă parte, Guvernul arată că nu se poate vorbi în mod real de existenţa unui drept la apărare al debitorului, acesta fiind doar fictiv în lipsa informării şi a acordării posibilităţii de aşi exprima acordul sau opoziţia. În acest fel, art. 13^1 din Legea nr. 36/1995 constituie o gravă încălcare a dreptului la apărare. Din textul propus nu apare decât condiţia de a nu fi contestată creanţa, aspect care s-ar dovedi, potrivit art. 13^1 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, prin declaraţia pe propria răspundere a creditorului sau debitorului. Or, o astfel de prezumţie legală este inadmisibilă şi periculoasă pentru securitatea circuitului civil şi pentru dreptul de apărare al cetăţeanului împotriva oricărei măsuri care, întemeindu-se doar pe buna-credinţă sau informarea unei persoane private, titulară a unor drepturi de creanţă (creditorul), ar conduce la declanşarea aparatului constrângător al statului şi la exercitarea forţei publice în procesul de executare. În niciun caz nu s-ar putea susţine ca emiterea titlului executoriu împotriva debitorului să se facă pe baza unei simple declaraţii pe propria răspundere a creditorului, adică a celui interesat. De altfel, atitudinea debitorului - de a contesta sau nu datoria - poate să nu fie cunoscută de creditor; pe cale de consecinţă, acesta nu îşi va putea asuma răspunderea pentru conduita debitorului. De asemenea, în optica legiuitorului caracterul necontestat al creanţei ar trebui să se bazeze pe "dovada inexistenţei" unei acţiuni în justiţie făcute de creditor printr-un certificat de grefă, deci, în mod evident, în general dovada unui fapt negativ nu se poate face. În cazul de faţă, pentru a putea avea o reală valoare probatorie, creditorul ar trebui să aducă un certificat de grefă de la toate instanţele competente din punct de vedere material şi teritorial cu vocaţie să primească o acţiune a creditorului sau a debitorului, şi mai mult decât atât, de la toate instanţele naţionale, chiar necompetente din punct de vedere material sau teritorial. A institui o prezumţie legală, a necontestării creanţei, fundamentată pe simpla declaraţie a creditorului şi pe dovada imposibilă a unui fapt negativ, ar echivala cu asumarea riscului de introducere în circuitul civil şi de recurgere la forţa coercitivă a statului (prin valoarea executorie a unui astfel de titlu) a unor/pe baza unor titluri executorii întemeiate exclusiv pe voinţa unilaterală a creditorului. De aceea, Guvernul apreciază că o astfel de prevedere este neconstituţională şi în raport cu garanţiile pe care legea trebuie să le ofere dreptului de proprietate al debitorului asupra propriului patrimoniu. O normă juridică ce ar permite în acest fel diminuarea patrimoniului unei persoane (debitorul), fără ca aceasta să cunoască existenţa unei pretenţii (concretizată într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă) împotriva sa şi fără a avea posibilitatea contestării acesteia încalcă art. 44 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală. Fără a nega de plano competenţa notarului public de a emite titluri executorii, cazurile în care legislaţia în vigoare atribuie caracter executoriu actului notarial vizează ipoteze în care actul este unul bilateral (contract), deci se întemeiază pe cunoaşterea de către părţi şi asumarea de către acestea inclusiv a acestui aspect în momentul realizării acordului de voinţă.
9. Cu privire la neconstituţionalitatea art. II pct. 15, care vizează modificarea lit. f) din cuprinsul art. 40 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, care are următorul cuprins: "Calitatea de notar public încetează: [...] f) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea cu executare pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu", autorul sesizării arată că, spre comparaţie, textul în vigoare prevede încetarea calităţii de notar public când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni. S-a urmărit, prin noua propunere de text, exceptarea de la aplicabilitatea prevederilor art. 40 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 a notarilor publici care au fost condamnaţi definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni (în afara celor de serviciu) şi a celor care au fost condamnaţi definitiv, însă instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei ori amânarea aplicării acesteia. Intervenţia legislativă conduce la interpretarea că se permite păstrarea calităţii de notar public de către o persoană condamnată penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării pedepsei.
10. Noua opţiune a legiuitorului este conjuncturală, nu ia în considerare un interes social real şi vine în contradicţie cu valorile sociale ocrotite prin lege. A permite unei persoane care a adus atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală şi cu privire la care instanţa a considerat că prezintă un pericol social să continue exercitarea calităţii de notar public nu este de natură să asigure exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice în coordonatele statului de drept. Astfel, statul de drept presupune, pe de o parte, capacitatea acestuia de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea premisele pentru încrederea cetăţenilor în instituţiile şi autorităţile publice. Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru îndeplinirea funcţiilor statului de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală. De aceea, o prevedere care ar permite notarului public să rămână în profesie după condamnarea sa pentru o infracţiune de serviciu reprezintă, în opinia Guvernului, o încălcare directă a art. 54 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice [...] răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin", dar şi, totodată, o negare a obligaţiilor pe care un stat de drept le are faţă de cetăţenii săi, adică o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie. Or, se poate observa o contradicţie evidentă între cerinţele de probitate stabilite pentru exercitarea calităţii de notar public şi modificarea legislativă propusă, care permite menţinerea în profesie a unor persoane condamnate la pedeapsa închisorii pentru infracţiuni de serviciu sau pentru alte infracţiuni săvârşite cu intenţie.
11. De asemenea, Guvernul precizează că regimul propus este cu mult mai permisiv faţă de situaţia celorlalte categorii profesionale implicate în actul de justiţie, exemplu fiind prevederile art. 65 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sau cele ale art. 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă.
12. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere.
13. Avocatul Poporului a transmis cu Adresa nr. 12.260 din 18 iulie 2016 punctul său de vedere în care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, arată că dispoziţiile legale criticate, care prevăd emiterea de către notarul public a titlurilor executorii referitoare la creanţele necontestate sunt neconstituţionale, nu garantează informarea debitorului despre posibilitatea emiterii titlului executoriu şi posibilitatea acestuia de a-şi exprima poziţia (acordul de voinţă al debitorului cu privire la creanţă). Mai mult, norma juridică criticată nu prevede nicio cerinţă privind comunicarea către debitor, nefiind prevăzută o procedură specială de contestare a acestora. În plus, nici notarul public şi nici creditorul nu sunt obligaţi în vreun fel să aducă la cunoştinţă debitorului pretenţiile ce ar face obiectul titlului executoriu. Aşadar, pe lângă neclaritate, dispoziţiile legale criticate sunt lipsite şi de previzibilitate, ca o condiţie esenţială a calităţii şi constituţionalităţii normei juridice. Prin urmare, aceste dispoziţii golesc de conţinut prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 şi art. 124 din Constituţie, întrucât pun în balanţă interesul creditorului în valorificarea cu celeritate a creanţei şi interesul general al bunei administrări a justiţiei şi cel al respectării statului de drept, respectiv a dreptului la apărare şi a accesului la justiţie.
14. Pe de altă parte, ţinând seama de faptul că notarul exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice, care prin excelenţă are conotaţii de putere publică, apare justificată vocaţia acestuia la calitatea de subiect activ al infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum şi al celor de corupţie. În caz contrar, se poate desprinde concluzia că notarul este deasupra legii, neputând fi cercetat şi pedepsit pentru săvârşirea unor infracţiuni care aduc atingere activităţilor de interes public, cum ar fi de exemplu cele de abuz în serviciu contra intereselor publice, fapt care ar fi incompatibil cu funcţionarea statului de drept. Ca atare, dispoziţiile cuprinse în art. II pct. 1 din Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, potrivit cărora notarul public nu poate fi asimilat funcţionarului public din punct de vedere al răspunderii penale pentru deciziile şi activitatea organizatorică şi administrativă sunt de natură să conducă la excluderea acestuia din sfera calităţii de subiect activ pentru infracţiunea de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum şi pentru cele de corupţie.
15. În ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la pierderea calităţii de notar public, acestea reglementează doar situaţia în care persoana a fost condamnată cu executare la o pedeapsă privativă de libertate pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu. Or, păstrarea calităţii de notar public în cazul săvârşirii unei fapte penale indiferent de individualizarea executării pedepsei (cu executare sau cu suspendarea executării pedepsei) ar plasa prin ea însăşi notarul în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei, echivalând practic cu un privilegiu creat acestuia, împrejurare care este de natură să nesocotească prevederile art. 16 din Constituţie. Interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 16 din Constituţie pune în evidenţă principiul integrităţii în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, de la care, prin conţinutul său normativ, textul dedus controlului se îndepărtează, nefiind justificată o nevoie socială reală şi venind în contradicţie cu regimul juridic aplicabil altor categorii socioprofesionale.
16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
17. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia "Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori." Astfel, se constată că actul supus controlului este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de Guvernul României, sub semnătura prim-ministrului, care, potrivit dispoziţiilor legale, întruneşte calitatea de titular al sesizării.
18. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. II pct. 1, pct. 5 şi pct. 15 din Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, cu următorul conţinut:
"Art. II. - Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 18 iunie 2014, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. La articolul 3, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins:
"(6) Notarul public nu poate fi asimilat funcţionarului public din punct de vedere al răspunderii penale pentru deciziile şi activitatea organizatorică şi administrativă depusă la biroul notarial şi în cadrul celorlalte structuri ale organizaţiei notariale." [...]
5. După articolul 13 se introduce un nou articol, art. 13^1, cu următorul cuprins:
"Art. 13^1. - (1) La cererea creditorului, notarul public poate emite titlul executoriu referitor la creanţele necontestate, reprezentând:
a) chiriile datorate pentru locuinţe sau pentru suprafeţele locative cu altă destinaţie decât locuinţe ce fac obiectul unui contract de închiriere;
b) contravaloarea consumurilor pentru apă, energie electrică, gaze naturale, salubritate sau alte servicii comunitare de utilităţi prevăzute de Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a abonamentelor radio-tv şi cablu tv, a serviciilor de pază neachitate la scadenţă;
c) costul reparaţiilor pentru pagubele produse de locatarii imobilelor din vina acestora;
d) datoriile locatarilor sau ale proprietarilor către asociaţiile de locatari sau proprietari ce provin din obligaţiile lor de plată la cotele din cheltuielile comune de orice fel, precum şi orice alte obligaţii de plată către acestea, a majorărilor de întârziere achitate de asociaţie sau a contravalorii reparaţiilor pentru stricăciunile cauzate clădirii ori instalaţiilor;
e) cheltuielile de şcolarizare datorate unităţilor de învăţământ;
f) sumele datorate persoanelor fizice autorizate sau juridice cu titlu de onorarii sau tarife din prestările de servicii provenite din contracte sau din unele dispoziţii legale;
g) împrumuturi acordate de instituţiile financiare nebancare: societăţi de leasing mobiliar sau imobiliar, case de ajutor reciproc, societăţi de amanet sau alte asemenea;
h) orice alte creanţe până la 100.000 lei inclusiv, care nu se urmăresc printr-o altă procedură prevăzută de lege.
(2) Pentru creanţele prevăzute la alin. (1) se poate emite de către notarul public titlul executoriu notarial numai dacă:
a) acestea nu au fost contestate şi nu fac obiectul unei acţiuni în justiţie;
b) nu s-a împlinit termenul de prescripţie;
c) creanţa este certă, lichidă şi exigibilă;
d) de la data scadenţei creanţei să fi trecut un termen de cel puţin 30 de zile.
(3) Dovada existenţei sau inexistenţei unei acţiuni în justiţie se face prin declaraţia pe proprie răspundere a creditorului sau debitorului şi, după caz, cu un certificat de grefă.
(4) Eliberarea titlului executoriu notarial este de competenţa notarului public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care îşi are domiciliul debitorul, cu excepţia municipiului Bucureşti, pentru care competenţa se întinde pe tot cuprinsul municipiului." [...]
15. La articolul 40 alineatul (1), literele f) şi g) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
"f) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea cu executare pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni de serviciu; [...]""
19. Autorul sesizării susţine că actul normativ criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) care consacră principiul statului de drept şi obligativitatea respectării legii şi a Constituţiei, art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, precum şi ale art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
20. Analizând criticile referitoare la neconstituţionalitatea art. II pct. 1 din lege, care vizează introducerea unui nou alineat, alin. (6) în cuprinsul art. 3, cu următorul cuprins: "Notarul public nu poate fi asimilat funcţionarului public din punct de vedere al răspunderii penale pentru deciziile şi activitatea organizatorică şi administrativă depusă la biroul notarial şi în cadrul celorlalte structuri ale organizaţiei notariale", din examinarea comparativă a acestora cu dispoziţiile legale în vigoare, Curtea constată că măsura legislativă adoptată produce consecinţe juridice sub aspectul excluderii parţiale a notarilor publici din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie, care prevede calitatea de funcţionar public/funcţionar a autorului acestor infracţiuni.
21. Cu privire la noţiunea de "funcţionar public", în sensul legii penale, Curtea Constituţională s-a pronunţat anterior, validând mecanismul de răspundere penală pentru funcţionarii publici, în sensul autonom stabilit prin art. 175 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (de exemplu, Decizia nr. 1.611 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 9 februarie 2012, Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013, Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). Astfel, nu se poate confunda noţiunea autonomă de "funcţionar public" din materie penală (art. 175 din Codul penal) cu înţelesul funcţionarului public din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, lege care reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale şi are drept scop asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor. Or, legislaţia penală nu urmăreşte stabilirea unei echivalenţe între definiţia funcţionarului public în sensul Legii nr. 188/1999 şi cea cuprinsă în Codul penal, deoarece cele două noţiuni au sfere diferite de aplicabilitate, legislaţia penală vizând sancţionarea conduitelor antisociale ale persoanelor care au atribuţii ori responsabilităţi în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti ori exercită funcţii de demnitate publică sau funcţii publice de orice natură. Pentru a fi considerat funcţionar public în sensul legii penale este indiferent faptul că persoana în cauză a fost aleasă ori numită într-o funcţie publică ori de demnitate publică.
22. Potrivit dispoziţiilor art. 2 şi 3 din Legea nr. 36/1995, activitatea notarială se realizează de notarii publici prin acte notariale şi consultaţii juridice notariale, în condiţiile legii, notarul public fiind învestit să îndeplinească un serviciu de interes public. Funcţia de notar public se exercită numai de către notarii publici membri ai Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România şi are statutul unei funcţii autonome, în exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta, notarul public fiind protejat de lege. Cu alte cuvinte, notarii au statut protejat de lege, inclusiv prin mijloace de drept penal, şi sunt profesionişti cărora statul lea delegat exerciţiul autorităţii publice şi pentru a căror fidelitate faţă de modul de îndeplinire a funcţiei publice statul răspunde. Faptul că notarul exercită autoritatea publică rezultă din natura şi conţinutul activităţii pe care o prestează acesta, ca împuternicit al statului, dincolo de orice calificare a legii. Exercitarea autorităţii publice de către notar, în special prin autentificarea înscrisurilor, impune acestuia exigenţe de calitate profesională şi standarde de integritate morală identice cu ale tuturor celorlalţi funcţionari publici, statul încredinţând acestei categorii profesionale controlul de legalitate şi prezumţia de adevăr a actelor încheiate în faţa notarului. De altfel, însuşi art. 7 din Legea nr. 36/1995 prevede că "actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă şi, după caz, forţa executorie prevăzută de lege". În virtutea autorităţii publice cu care este învestit notarul public, actele sale se impun în circuitul civil, cu prezumţie de adevăr, până la înscrierea în fals, satisfăcând nevoia statului de a îndeplini acest serviciu public în folosul unei bune administrări a raporturilor juridice dintre cetăţeni, autorităţile publice şi stat. Aşa fiind, între natura activităţii notariale şi formele de răspundere a notarului public trebuie să existe o legătură directă, statutul juridic al acestuia bazându-se pe o serie de obligaţii, a căror nerespectare poate atrage inclusiv răspunderea penală pentru infracţiuni de corupţie sau de serviciu, infracţiuni cu subiect activ calificat şi care, prin natura lor, sunt fapte grave tocmai pentru că autorul se foloseşte de încrederea ce i-a fost acordată odată cu învestirea autorităţii publice şi răstoarnă prezumţia de fidelitate în exercitarea funcţiei sale.
23. Deşi aceste persoane nu sunt funcţionari publici, în sensul legii civile, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii publici, în sensul legii penale. În acest sens sa pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, precitată, arătând că "profesiile liberale se organizează şi se exercită numai în condiţiile legii, a statutului profesiei şi codului deontologic şi au statutul unei funcţii autonome, care se exercită în birouri sau cabinete, în cadrul asociaţiilor profesionale înfiinţate potrivit legii. De exemplu, ar putea intra în această categorie, avocaţi, notari publici, mediatori, medici, farmacişti, arhitecţi, experţi independenţi sau practicieni în insolvenţă, fără a exista o legislaţie clară cu privire la toate profesiile calificate ca fiind liberale. De precizat că unele dintre persoanele de mai sus pot avea în condiţiile art. 147 alin. (2) din Codul penal calitatea de «funcţionar» atunci când sunt salariaţi în cadrul unei persoane juridice şi, prin urmare, pot fi subiecţi activi ai infracţiunilor de corupţie sau de serviciu. De asemenea, unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate «funcţionari publici» în condiţiile art. 175 alin. (2) din noul Cod penal, atunci când, deşi funcţionează în baza unei legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice." Curtea a reţinut, în continuare, că "excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului", şi a apreciat că "determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public".
24. Pe cale de consecinţă, excluderea notarilor publici din categoria funcţionarilor publici "pentru deciziile şi activitatea organizatorică şi administrativă depusă la biroul notarial şi în cadrul celorlalte structuri ale organizaţiei notariale" nu este întemeiată pe criterii obiective şi raţionale, distincţia operată de legiuitor fiind lipsită de o justificare logică, întrucât are ca efect instituirea a două regimuri juridice diferite cu privire la activitatea notarului public, acesta fiind pro parte funcţionar public, pro parte persoană fizică, în cadrul aceleiaşi entităţi juridice - birou notarial sau altă structură a organizaţiei notariale - şi în desfăşurarea atribuţiilor inerente calităţii de notar public. Deciziile şi activitatea organizatorică şi administrativă sunt în strânsă conexiune cu activitatea de autoritate publică pe care notarul o desfăşoară şi nu pot fi disjunse, sub aspectul responsabilităţilor, de aceasta. De altfel, profesia de notar şi întregul statut juridic aferent, inclusiv formele de exercitare a funcţiei într-un birou notarial - birou individual sau societate profesională -, sunt reglementată unitar şi neechivoc, astfel că orice modificare a cadrului legal în sensul dorit de legiuitor nu ar determina decât un regim privilegiat al notarilor publici, dar şi o încălcare a prevederilor art. 54 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice [...] răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin [...]". Dispoziţia criticată creează un regim privilegiat pentru categoria profesională a notarilor publici în raport cu celelalte profesii liberale pentru care este aplicabilă în continuare prevederea cuprinsă la art. 175 alin. (2) din Codul penal, fără nicio distincţie în funcţie de natura activităţilor profesionale prestate. Astfel, ceea ce atrage incidenţa normei penale este calitatea de notar public, a cărei activitate desfăşurată în cadrul unitar prescris de legea de organizare şi funcţionare a profesiei constituie serviciu public, îndeplinit în condiţii de autoritate publică, deci natura şi scopul serviciului prestat şi temeiul juridic în baza căruia acesta se prestează, iar nu natura actelor şi activităţilor care concură la împlinirea serviciului public. Acestea, deşi au o existenţă de sine stătătoare, au ca finalitate tocmai buna administrare a serviciului public, astfel că persoanele care le înfăptuiesc urmează şi rămân supuse regimului juridic aplicabil acestuia, păstrând calitatea de funcţionar public pe toată perioada deţinerii calităţii de notar public şi cu privire la toate atribuţiile inerente acestei calităţi.
25. Aşa fiind, Curtea constată că, prin modificările operate, legiuitorul a afectat protecţia penală acordată unor valori sociale deosebit de importante, protejate de legea penală prin incriminarea faptelor în legătură cu serviciul şi a faptelor de corupţie. Fenomenul corupţiei este considerat a fi una dintre cele mai grave ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, ceea ce a determinat ca politica penală a statului în materia combaterii corupţiei să prevadă, printre altele, incriminarea coordonată a tuturor infracţiunilor de corupţie la toate nivelurile autorităţilor şi instituţiilor statului, precum şi a entităţilor care exercită atribuţii de autoritate publică. Or, în condiţiile în care notarul public se circumscrie noţiunii de "funcţionar public", persoanele care ocupă această funcţie exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de autoritate publică cu care sunt învestite. Prin urmare, având în vedere sfera atribuţiilor ce intră în competenţa acestei funcţii, este justificată vocaţia acestora la calitatea de subiect activ pentru infracţiunile de serviciu şi pentru infracţiunile de corupţie. Însă consacrând la nivel normativ cauza de impunitate a acestor persoane cu privire la infracţiuni care aduc atingere unor valori fundamentale ale statului de drept, legiuitorul reglementează un regim juridic distinct, de natură să le confere un statut privilegiat faţă de restul persoanelor care exercită funcţii şi demnităţi publice sau prestează servicii publice, şi care rămân circumscrise noţiunii de "funcţionar public". Aşa fiind, legiuitorul extrage din aria de incidenţă a răspunderii penale persoane care exercită o funcţie publică, persoane ale căror fapte de natură penală produc consecinţe importante asupra bunei funcţionări a unui serviciu public, asupra actului decizional care poate privi atât interesul general al societăţii, cât şi interesul particular al individului, şi, nu în ultimul rând, asupra încrederii cetăţenilor în autoritatea şi prestigiul entităţilor desemnate de stat să presteze servicii în numele său.
26. Pentru aceste argumente, Curtea consideră că, dacă astfel de fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, efectele create ar conduce la încălcarea valorilor fundamentale, ocrotite de Codul penal, valori de rang constituţional, precum statul de drept, democraţia, respectarea Constituţiei şi a legilor, care sunt consacrate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală ca valori supreme.
27. Analizând criticile de neconstituţionalitate referitoare la neconstituţionalitatea art. II pct. 5 din lege care vizează introducerea unei noi atribuţii a notarului public - emiterea, la cererea creditorului, a titlului executoriu referitor la o creanţă necontestată, rezultată din raporturile juridice enumerate de legiuitor, sau la o creanţă în valoare de până la 100.000 lei, care nu se urmăreşte printr-o procedură specială prevăzută de lege, Curtea observă că actul normativ modificator prevede o nouă procedură alternativă, necontencioasă, derogatorie de la dreptul comun, prin care să fie valorificate creanţele certe, lichide şi exigibile necontestate. Scopul unei atari reglementări este oferirea pentru creditori a unei modalităţi eficiente de valorificare a creanţelor necontestate, procedura alternativă având şi rolul degrevării instanţelor, întrucât competenţa emiterii titlului executoriu referitor la creanţele necontestate este atribuită notarilor publici.
28. Dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materia emiterii titlurilor executorii, urmăresc să asigure accesul justiţiabililor la mijloace şi forme procedurale simple şi accesibile şi accelerarea procedurii, inclusiv în faza executării silite. În egală măsură, Codul de procedură civilă pune accent pe dimensiunea preventivă a normelor sale, răspunzând şi exigenţelor de previzibilitate a procedurilor judiciare. Dată fiind preocuparea esenţială de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor, concomitent cu îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie, soluţiile legislative consacrate de cod au urmărit să răspundă în mod direct acestui imperativ, indiferent că este vorba despre resistematizarea etapelor procesului civil, în aşa fel încât să conducă la un dialog judiciar, în termeni clari şi oneşti, despre simplificarea formelor procedurale ori despre modificarea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, odată cu reaşezarea sistemului căilor de atac sau, în fine, de măsuri de natură să ducă la responsabilizarea părţilor din proces şi garantarea unui proces echitabil, cu respectarea termenelor rezonabile şi cu garantarea dreptului de apărare al părţilor.
29. Printre procedurile speciale instituite prin cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, Curtea remarcă procedura ordonanţei de plată, reglementată de art. 1.014-1.025, procedura privind cererile de valoare redusă, prevăzută de art. 1.026-1.033, şi procedura privitoare la evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept, cu sediul materiei în art. 1.034-1.049 din cod.
30. Atribuirea competenţei de a emite titluri executorii pentru creanţele necontestate în sarcina notarului public nu aduce o noutate legislativă raportat la normele civile şi de procedură civilă în vigoare. Astfel, dispoziţiile art. 639 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitoare la înscrisurile autentice notariale stabilesc că "Actul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constituie titlu executoriu. În lipsa originalului, titlul executoriu îl poate constitui duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva notarului public". În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 36/1995 care prevăd că "Înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia. În lipsa înscrisului original poate constitui titlu executoriu duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva notarului public". Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 638 alin. (1) pct. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă: "Sunt, de asemenea titluri executorii şi pot fi puse în executare silită: [...] 2. înscrisurile autentice, în cazurile prevăzute de lege; 3. titlurile executorii notariale emise în condiţiile prevăzute de lege".
31. În ceea ce priveşte modalitatea de emitere a titlurilor executorii notariale, trebuie menţionat că în cazul tuturor actelor şi procedurilor notariale cu un astfel de efect juridic, acestea fie se bazează pe acordul părţilor, fie legea prezumă, în considerarea naturii juridice sau a obiectului, caracterul lor necontencios (ca şi în cazul cererilor necontencioase adresate instanţei). În majoritatea situaţiilor în care legea atribuie caracter executoriu actului notarial, actul este unul bilateral (contract), deci se întemeiază pe cunoaşterea şi asumarea de către părţi inclusiv a acestui aspect în momentul realizării acordului de voinţă. Prin urmare, în cazul emiterii unui titlu executoriu având ca obiect o creanţă, în lipsa acordului dintre creditor şi debitor, legea nu poate institui prezumţia caracterului său necontencios. Dimpotrivă, într-o atare situaţie, fiind vorba de invocarea unor interese contrare, se ridică problema intervenţiei forţei de constrângere a statului pentru realizarea unor drepturi patrimoniale în contradictoriu cu persoana căreia i se opune executarea. Prin urmare, procedura trebuie să conţină mijloacele care să permită şi să garanteze exprimarea poziţiei părţilor, a argumentelor acestora, deci exercitarea dreptului la apărare şi, numai după parcurgerea acestor etape, să se stabilească caracterul contencios sau necontencios al procedurii.
32. Aşa fiind, Curtea constată că normele introduse prin art. 13^1 din Legea nr. 36/1995 nu răspund exigenţelor de previzibilitate, în condiţiile în care nu sunt reglementate sau sunt reglementate lacunar ori confuz următoarele aspecte: domeniul de aplicare (situaţiile în care notarul public poate emite titlul executoriu), condiţiile de admisibilitate (noţiunea de creanţă necontestată), procedura efectivă de emitere a titlului executoriu, modalităţile de garantare a dreptului la apărare a debitorului (înştiinţarea sa şi accesul liber la instanţa şi la căile de atac).
33. Legea modificatoare nu cuprinde decât o enumerare exemplificativă a creanţelor necontestate pentru care notarul public ar putea emite titlul executoriu, referindu-se şi la condiţia existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile necontestate. În ceea ce priveşte categoriile de creanţe care ar putea face obiectul titlului executoriu notarial, trebuie observat că, pentru cele enumerate la art. 13^1 alin. (1) lit. a)-g), nu există o limită valorică, singura astfel de limită fiind prevăzută la art. 13^1 alin. (1) lit. h), de 100.000 lei, pentru orice altă creanţă decât cele enumerate la art. 13^1 alin. (1) lit. a)-g). Or, Curtea apreciază că ar trebui determinate cu caracter precis creanţele ce pot fi valorificate prin această procedură specială. Într-o manieră corectă sunt reglementate, de exemplu, dispoziţiile Codului de procedură civilă cu privire la procedura emiterii ordonanţei de plată, întrucât prevăd aplicabilitatea acesteia creanţelor certe, lichide şi exigibile necontestate, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege. Lipsa unor atari delimitări determină caracterul echivoc şi confuz al normei supuse controlului de constituţionalitate, aceasta fiind susceptibilă de a fi aplicată şi creanţelor care nu se referă la plata unei sume de bani, precum şi celor pentru care nu există un înscris doveditor, situaţii ce ar fi incompatibile cu o procedură necontencioasă, deoarece nu s-ar putea verifica temeinicia pretenţiilor creditorului. Mai mult, din enumerarea exemplificativă propusă la art. 13^1 din Legea nr. 36/1995 ar rezulta intenţia legiuitorului în sensul aplicării acestei proceduri speciale notariale doar creanţelor din materie civilă. Însă, date fiind reglementările speciale din materia insolvenţei, asemănător procedurii ordonanţei de plată reglementate de dispoziţiile Codului de procedură civilă, Curtea apreciază că ar fi fost necesar să se prevadă că nu sunt incluse în sfera de aplicare a noilor norme creanţele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă, care sunt, de asemenea, creanţe izvorâte din contracte civile. Cu alte cuvinte, Curtea reţine că legea modificatoare ar fi trebuit să prevadă expres situaţiile în care procedura notarială specială nu este aplicabilă.
34. Pe de altă parte, Curtea observă că, în cazul creanţelor rezultate din chirii datorate pentru locuinţe sau pentru suprafeţele locative cu altă destinaţie decât locuinţe ce fac obiectul unui contract de închiriere, aşa cum prevede art. 13^1 alin. (1) lit. a) din lege, ar trebui specificat domeniul de aplicare, deoarece o parte a acestor contracte sunt, potrivit legii, titluri executorii pentru plata chiriei. Astfel, în temeiul art. 1.798 din Codul civil, contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege.
35. Mai mult, Curtea reţine că noul Cod de procedură civilă a reformat substanţial materia procedurilor speciale, instituind unele proceduri speciale noi, precum procedura cu privire la cererile de valoare redusă sau procedura evacuării din imobilele deţinute sau ocupate fără drept, cale procedurală rapidă, abreviată, dar jurisdicţională, pusă la dispoziţia creditorului. Potrivit dispoziţiilor art. 1.042 alin. (4) din cod, dacă în procedura specială de evacuare din imobilele deţinute sau folosite fără drept s-a solicitat şi plata chiriei ori a arenzii exigibile, instanţa, cu citarea părţilor, va putea dispune, odată cu evacuarea şi obligarea pârâtului la plata acestora, inclusiv a sumelor devenite exigibile în cursul judecăţii, respectiv contravaloarea reparaţiilor pentru pagubele produse de locatarii imobilelor. O atari posibilitate nu o are însă notarul, deoarece în acest caz nu este vorba de o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
36. De asemenea, cu privire la cuantumul creanţelor ce sunt supuse procedurii notariale, Curtea constată că legea modificatoare stabileşte competenţa notarului public pentru emiterea titlului executoriu pentru creanţe în valoare de până la 100.000 lei. Or, pentru aplicarea procedurii speciale cu privire la cererile de valoare redusă, codul stabileşte un prag mult mai mic, şi anume cel de 10.000 lei, deci de 10 ori mai mic decât cel propus prin legea supusă controlului de constituţionalitate, astfel că între aceste reglementări nu există niciun fel de corelare, o eventuală procedură notarială fiind necesar a se integra în ansamblul legislaţiei în vigoare. Astfel, se ajunge la situaţia absurdă ca pentru emiterea unui titlu executoriu vizând o creanţă cu o valoare de cel mult 10.000 lei, creditorul să se adreseze instanţei, în vreme ce, pentru acelaşi tip de creanţă, dar cu o valoare de 10 ori mai mare, competenţa de emitere a titlului executoriu să aparţină notarului public.
37. În ceea ce priveşte aspectele referitoare la criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească, Curtea Constituţională a constatat că autoritatea legiuitoare are obligaţia de a edicta norme care să respecte aceste trăsături. În acest sens, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce", iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, "actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie". Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea a constatat că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012).
38. Având în vedere aceste consideraţii de principiu, Curtea reţine că, în cauza de faţă, reglementările sunt nu numai neclare şi insuficiente, dar sunt şi paralele cu cele existente, parţial suprapuse şi necorelate între ele. În acest sens, astfel cum s-a arătat, în măsura în care sunt întrunite condiţiile specifice de admisibilitate, creditorul are, de lege lata, posibilitatea de a alege între procedura nejurisdicţională consacrată de Legea nr. 36/1995, procedurile jurisdicţionale consacrate de reglementarea procesual civilă, precum şi între oricare dintre acestea şi procedura de drept comun. Prin urmare, Curtea constată că între dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate şi prevederile Codului de procedură civilă, dar şi ale altor acte normative (Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă), nu există niciun fel de corelare, legea modificatoare creează paralelisme de reglementare şi determină concursul cu procedurile jurisdicţionale existente de lege lata, procedura pretins nejurisdicţională dată în competenţa notarului public nefiind integrată în ansamblul legislaţiei în vigoare.
39. Din perspectiva aspectelor de nepredictibilitate a legii, în raport cu garanţiile care se acordă părţilor în procedura jurisdicţională desfăşurată potrivit normelor dreptului comun sau în procedurile speciale consacrate în Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că procedura notarială de emitere a titlului executoriu, calificată în mod discutabil drept necontencioasă, este lipsită de garanţii în ceea ce îl priveşte pe debitorul creanţei, obţinerea titlului executoriu pe această cale având importante consecinţe asupra securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice.
40. Instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că "unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice" (a se vedea Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, sau Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, "odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii" (în acest sens sunt Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, sau Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României).
41. De asemenea, Curtea constată că şi sub aspectul condiţiilor de admisibilitate a procedurii notariale, actul normativ modificator este confuz şi deficitar, nestabilind ce înseamnă creanţă necontestată, trăsătură care nu este determinată doar de inexistenţa unei acţiuni în justiţie, dovedită prin declaraţia pe propria răspundere a creditorului. Atâta timp cât debitorul nu este notificat cu privire la procedură, acesta nu poate dovedi existenţa acţiunii în justiţie, prin prezentarea unui certificat de grefă, potrivit art. 13^1 alin. (3) din lege. În plus, contestarea creanţei nu rezultă doar din existenţa unei acţiuni în justiţie, debitorul neavând tot timpul un interes să formuleze o astfel de acţiune. În majoritatea cazurilor, contestarea creanţei se face sub forma opoziţiei, exercitate de debitor în cadrul unei proceduri necontencioase cu privire la care este notificat de administratorul procedurii. Emiterea titlului executoriu nu se poate face decât în situaţia în care, în termenul stabilit, debitorul nu a formulat opoziţie, doar în aceste condiţii fiind vorba de o creanţă necontestată (atât în sistemele de drept ale altor ţări, cât şi în procedura reglementată de Codul de procedură civilă român, emiterea titlului executoriu - somaţia de plată/ordonanţa de plată - se face doar după notificarea debitorului).
42. Prin urmare, Curtea reţine că lipsa unor prevederi care să asigure notificarea debitorului şi dreptul acestuia să formuleze o opoziţie într-un anumit termen nu poate determina calificarea creanţei ca fiind necontestată. Pentru aceste argumente, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 13^1 din Legea nr. 36/1996 contravine principiului supremaţiei Constituţiei şi a obligativităţii respectării legilor, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, sub aspectul previzibilităţii şi clarităţii normei.
43. În ceea ce priveşte procedura efectivă de emitere a titlului executoriu, Curtea constată că legea nu prevede modalităţile de garantare a dreptului la apărare a debitorului, nici sub aspectul înştiinţării sale şi nici al reglementării căilor de atac împotriva actului notarial în vederea exercitării controlului judecătoresc. Din această perspectivă, aşa cum s-a arătat în prealabil, din analiza dispoziţiilor art. 13^1 din legea criticată nu rezultă dacă, în ce moment şi care este modalitatea prin care debitorul este informat despre cererea de emitere a titlului executoriu. Noua reglementare nu cuprinde nicio normă care să stabilească mecanismul de înştiinţare a debitorului despre cererea creditorului privind emiterea titlului executoriu şi nici posibilitatea acestuia de a-şi exprima poziţia sau opoziţia, de a formula vreo apărare, de a proba inexistenţa sau existenţa parţială a creanţei. Lipsa unor prescripţii exprese cu privire la mijloacele pe care debitorul le-ar putea folosi pentru a combate pretenţiile creditorului face ca reglementarea preconizată să fie lipsită de previzibilitate, permiţând să planeze incertitudinea asupra unui act juridic care are ca efect direct invocarea forţei coercitive a statului în raporturile de drept privat. Faţă de aceste lipsuri, Curtea reţine că textul art. 13^1 din Legea nr. 36/1995 este neconstituţional în raport cu art. 24 din Constituţie, care, la alin. (1), garantează dreptul la apărare în sens larg, ceea ce presupune dreptul cetăţenilor de a se apăra împotriva oricărei acuzaţii sau împotriva oricăror pretenţii ce s-ar putea formula împotriva lor. Or, premisa exercitării dreptului la apărare este informarea, aducerea la cunoştinţă a pretenţiilor sau a acuzaţiilor formulate, în modalităţi care permit să se facă dovada acestei informări. În legea supusă analizei, condiţia necesară şi suficientă pentru emiterea titlului executoriu este aceea a caracterului necontestat al creanţei, dovedită doar prin declaraţia pe propria răspundere a creditorului, căreia legiuitorul, în temeiul unei ficţiuni bazate exclusiv pe buna-credinţă a creditorului, îi atribuie o valoare determinantă, fără a crea premisele normative care să permită debitorului să-şi exprime poziţia. Prezumţia caracterului necontestat al creanţei nu se bazează pe un element obiectiv care să o justifice, lipsind de fundament raţionamentul logic specific prezumţiilor legale. Legiuitorul porneşte de la presupunerea că debitorul este de acord cu recunoaşterea creanţei, astfel că nici notarul public, nici creditorul nu sunt în vreun fel obligaţi să aducă la cunoştinţa debitorului pretenţiile ce fac obiectul titlului executoriu. Mai mult, reglementarea nu acordă debitorului un termen de executare voluntară a obligaţiei. Acest termen ar fi avut ca scop determinarea părţilor să încerce soluţionarea amiabilă a litigiului, iar nu să recurgă la procedura judiciară sau arbitrală, anevoioasă, de durată şi costisitoare, termenul de executare acordat debitorului de către creditor având caracterul unui termen de graţie de sorginte extrajudiciară.
44. Pe de altă parte, Curtea subliniază că a înlocui atât informarea debitorului, cât şi o posibilă acţiune de contestare din partea acestuia a pretenţiei creditorului cu declaraţia pe propria răspundere a creditorului echivalează în fapt cu derobarea statului de orice obligaţie în garantarea dreptului de proprietate, în asigurarea premiselor legale pentru stabilirea unor raporturi juridice certe, inerente stabilităţii circuitului civil. Introducerea unor ficţiuni ale legii, pe care se fundamentează întocmirea unor acte de autoritate publică, cum este emiterea actului notarial cu valoare de titlu executoriu, are drept consecinţă încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului de proprietate ale debitorului şi, în sens mai larg, sacrificarea nejustificată a interesului general al cetăţenilor în beneficiul cărora statul este dator să ia măsuri de asigurare a securităţii şi stabilităţii în raporturile economice şi juridice. Or, în condiţiile în care actul notarial care rezultă în urma parcurgerii procedurii instituite de noua reglementare creează premisele declanşării unor litigii prin care se contestă veridicitatea datelor conţinute în titlul executoriu, scopul legii - acela de a răspunde cât mai eficient nevoilor cetăţenilor, de a îmbunătăţi serviciile publice şi în general actul de guvernare - nu numai că nu este atins, ci, din contră, el este deturnat. Lărgirea competenţelor unei anumite categorii profesionale nu ar trebui să fie un scop în sine, ci adoptarea unor astfel de reglementări trebuie să fie dictată de imperativul interesului public, dacă astfel de măsuri sunt de natură să satisfacă nevoile serviciului public.
45. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile art. 13^1 din lege nu au în vedere ipoteza în care pe parcursul procedurii notariale cererea formulată de creditor dobândeşte caracter litigios, nereglementând cum şi când va fi sesizată instanţa. Legea modificatoare nu prevede nici modalitatea în care titlul executoriu emis de notar este comunicat debitorului, care sunt căile de atac împotriva acestuia şi nici termenele în care pot fi exercitate.
46. În concluzie, Curtea reţine că, întrucât legea nu obligă la informarea debitorului, implicit, el nu are calitatea de participant la procedura notarială a emiterii titlului executoriu. Or, din perspectiva dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituţie, Curtea apreciază că o atare situaţie este inacceptabilă. Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-o procedură judiciară sau extrajudiciară indiferent de natura acesteia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu de muncă) posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situaţii sau împrejurări ce susţin şi probează apărarea. Acesta include înştiinţarea părţilor despre declanşarea procedurii, participarea la ea, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita administrarea unor probe şi de a invoca excepţii procedurale ce îi pot sprijini poziţia. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 13^1 din lege contravin prevederilor art. 24 din Constituţie.
47. Analizând criticile referitoare la neconstituţionalitatea art. II pct. 15 din lege, care vizează modificarea lit. f) din cuprinsul art. 40 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, Curtea reţine că, prin modificarea adoptată, legiuitorul permite păstrarea calităţii de notar public de către o persoană condamnată penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, independent de modalitatea de executare a pedepsei principale, cu excepţia cazului în care condamnarea este dispusă pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu, caz în care păstrarea calităţii de notar public este condiţionată de suspendarea executării pedepsei privative de libertate.
48. În lumina acestor modificări, Curtea apreciază ca fiind important de menţionat că, în vederea combaterii fenomenului corupţiei, România a ratificat, prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, care prevede că "fiecare stat parte elaborează şi aplică sau are în vedere, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, politici de prevenire a corupţiei eficiente şi coordonate care favorizează participarea societăţii şi care reflectă principiile de stat de drept, buna gestiune a problemelor politice şi bunurile publice, de integritate, transparenţă şi responsabilitate" (art. 5 paragraful 1). Astfel, "fiecare stat parte are în vedere, de asemenea, să adopte măsuri legislative şi administrative corespunzătoare, compatibile cu obiectivele prezentei convenţii şi conforme cu principiile fundamentale ale dreptului său intern, cu scopul de a determina criterii pentru candidatura şi alegerea la un mandat public" (art. 7 paragraful 2), iar pentru a lupta împotriva corupţiei, fiecare stat parte trebuie să încurajeze în mod special "integritatea, cinstea şi răspunderea agenţilor publici, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic", sens în care va aplica, "în cadrul propriilor sisteme instituţionale şi juridice, coduri sau norme de conduită pentru exercitarea corectă, onorabilă şi corespunzătoare a funcţiilor publice" (art. 8 paragrafele 1 şi 2).
49. Cu privire la fenomenul corupţiei, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, că acesta "este considerat a fi una dintre cele mai grave ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, cu efecte negative asupra activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi asupra funcţionării economiei de piaţă. Corupţia se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului şi compromite stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii. În consecinţă, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupţiei, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracţiunilor de corupţie la toate nivelurile autorităţilor şi instituţiilor statului".
50. Or, în condiţiile în care acest efort al autorităţilor statului de a combate fenomenul de corupţie nu are ca rezultat înlăturarea persoanelor condamnate pentru fapte de corupţie de la exerciţiul autorităţii publice, întregul demers legislativ şi judiciar apare ca inutil. Dispoziţia legală modificatoare, care prevede pierderea calităţii de notar public doar în situaţia în care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea cu executare pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu, este viciată dintr-o dublă perspectivă. Astfel, referirea exclusivă la infracţiunile de serviciu, cu înlăturarea situaţiilor în care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie (aşa cum prevede reglementarea actuală), deci şi a infracţiunilor de corupţie prevăzute de Codul penal, precum darea sau luarea de mită (art. 289 şi art. 290), traficul de influenţă (art. 291), cumpărarea de influenţă (art. 292), delapidarea (art. 295), abuzul în serviciu (art. 297), conflictul de interese (art. 301), divulgarea informaţiilor secrete de stat (art. 303), divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice (art. 304), deturnarea de fonduri (art. 307), sau a celor asimilate ori în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, prevăzute de art. 10-18^5 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, ci, din contră, dovedeşte o distincţie aleatorie şi arbitrară pe care legiuitorul o realizează cu privire la infracţiuni dintr-un domeniu reglementat unitar, care protejează valori sociale identice sau similare. Pe de altă parte, aplicarea sancţiunii încetării calităţii de notar public doar în ceea ce priveşte persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate cu executarea pedepsei exclude de la incidenţa normei ipoteza condamnării definitive a notarului public la o pedeapsă privativă de libertate pentru care instanţa dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Indirect, legea face distincţie în cadrul aceleaşi categorii de persoane - notari publici împotriva cărora a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, în funcţie de modalitatea de executare a pedepsei.
51. Sub aspectul naturii juridice, Curtea constată că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o instituţie complementară menită să întregească posibilităţile pe care legea le dă instanţei judecătoreşti pentru realizarea individualizării pedepsei. Ea fiind consecinţa unei condamnări, îşi păstrează însă caracterul de măsură coercitivă penală, caracter care constă în obligaţia impusă celui condamnat de a avea o bună conduită pe durata termenului de supraveghere şi de a se abţine de la săvârşirea unei noi infracţiuni. Aşa fiind, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere are caracterul juridic de mijloc de individualizare a executării pedepsei şi funcţionează ca o măsură judiciară (substitutiv de pedeapsă) de a cărei respectare depinde stingerea executării (a se vedea în acest sens şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 17 ianuarie 2011 pentru examinarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011). Aşa fiind, individualizarea judiciară a sancţiunii de drept penal este o parte integrantă a activităţii de aplicare a legii penale, activitate care se desfăşoară în cadrul procesului penal şi se concretizează în hotărârea instanţei. În doctrină, s-a arătat că individualizarea judiciară nu este numai o cale de determinare concretă a pedepsei, ci şi un mijloc de adaptare a naturii şi cuantumului ori duratei acesteia la cazul individual, concret, la infracţiunea săvârşită şi mai ales la persoana infractorului, la periculozitatea acestuia şi la aptitudinea lui de a se îndrepta sub influenţa pedepsei. În măsura în care se atribuie pedepsei funcţia de a influenţa asupra conştiinţei, mentalităţii şi conduitei viitoare a condamnatului, în aceeaşi măsură pedeapsa trebuie să corespundă cu gradul de receptivitate a acestuia faţă de influenţa educativă a pedepsei. Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt detaliate în cuprinsul art. 74 din Codul penal.
52. Cu privire la instituţia încetării calităţii de notar public în cazul unei condamnări penale, Curtea reţine că valoarea socială protejată este integritatea/probitatea persoanei care deţine această calitate şi prestează un serviciu public, exercitând autoritatea publică cu care a fost învestită de stat. Constatarea ilicitului penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă înlătură prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate şi o plasează prin ea însăşi în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei. De aceea, condamnarea în sine este cea care determină pierderea integrităţii/probităţii, element fundamental al exercitării autorităţii publice fără de care persoana care ocupă respectiva funcţie publică nu mai are legitimitatea de a-şi continua activitatea. Modalitatea de executare a pedepsei aplicate de către instanţa judecătorească nu este decât un mijloc de individualizare a executării pedepsei, care, deşi are un impact direct, negativ asupra activităţii notarului public dacă pedeapsa trebuie executată în regim de detenţie, întrucât este doar o consecinţă a condamnării, vizează indirect valoarea protejată, respectiv integritatea/probitatea persoanei care deţine calitatea de notar public. Aşa fiind, modificarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 stabileşte un tratament juridic diferit unor persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, criteriul de distincţie fiind unul, care, deşi poate fi calificat ca fiind obiectiv, nu este şi rezonabil, întrucât, aşa cum am arătat, prin el însuşi nu poate justifica pierderea integrităţii, ca valoare protejată de normele în discuţie. Numai condamnarea este cea care determină schimbarea situaţiei juridice a persoanei care exercită autoritatea publică şi o descalifică pe aceasta din punct de vedere legal şi moral pentru ocuparea funcţiei în care a fost învestită. Prezumţia de nevinovăţie, de bună-credinţă şi de loialitate a acesteia au fost desfiinţate ca efect al hotărârii definitive de condamnare, astfel încât, indiferent de modul de executare a pedepsei, unei astfel de persoane nu i se mai poate încredinţa de către stat exerciţiul autorităţii publice, întrucât, prin condamnarea penală, persoana pierde legitimitatea şi încetează de a mai fi în acord cu interesele generale pe care este obligată să le protejeze, potrivit legii.
53. Conceptul "statului de drept", consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, presupune, pe de o parte, capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice. Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală. Din aceasta perspectivă, în cazul în care un funcţionar al statului sau un alt funcţionar învestit cu exerciţiul autorităţii publice a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu, adică uzând tocmai de încrederea conferită de funcţia publică pe care trebuie să o exercite cu loialitate, modul de executare a pedepsei stabilit prin hotărârea judecătorească este total lipsit de relevanţă.
54. Curtea nu poate trece cu vederea împrejurarea că pentru toate categoriile socio-profesionale legiuitorul a prevăzut consecinţe drastice atunci când intervin condamnări la pedepse privative de libertate. De vreme ce pentru salariaţi [de exemplu, art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, art. 388 şi art. 572 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii], funcţionari publici [de exemplu, art. 54 lit. h) coroborat cu art. 98 alin. 1 lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici], judecători şi procurori (art. 65 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor), practicieni în insolvenţă (art. 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă), contractul, raportul de muncă sau raportul de serviciu încetează ca urmare a condamnării la pedepse privative de libertate, indiferent de forma sub care se execută aceasta, nimic nu justifică crearea unui regim juridic mai favorabil sub aspectul incidenţei sancţiunii civile a pierderii calităţii profesionale în cazul notarilor publici, care în egală măsură sunt ţinuţi de respectarea unei conduite în deplină legalitate şi integritate.
55. Prin urmare, având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că dispoziţia cuprinsă în art. II pct. 15 din legea modificatoare încalcă prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât prin modificarea operată stabileşte, pe de o parte, discriminări între persoane aflate în situaţii juridice identice, respectiv care deţin calitatea de notari publici, din perspectiva infracţiunilor săvârşite pe care legea penală, în considerarea valorilor protejate, le plasează într-o structură unitară, şi, pe de altă parte, privilegii pentru persoane care exercită atribuţii de autoritate publică, prin excluderea de la sancţiunea încetării calităţii de notar a persoanelor pentru care executarea pedepsei penale a fost suspendată, lipsind de efecte juridice o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Mai mult, posibilitatea lăsată celor condamnaţi la pedepse privative de libertate, dar care nu execută pedeapsa în regim de detenţie, de a continua nestingherit să exercite profesia de notar public, cu toate drepturile şi responsabilităţile pe care exerciţiul autorităţii de stat le implică, contravine principiului statului drept şi principiului supremaţiei Constituţiei şi a obligativităţii respectării legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, şi vulnerabilizează încrederea cetăţenilor în autorităţile statului.
56. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că art. II pct. 1, pct. 5 şi pct. 15 din Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 20 iulie 2016.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent-şef,
Mihaela Senia Costinescu
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
