Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 579 din 21 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 35 din 15 ianuarie 2015
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Alin Mugurel Ghiţă Culescu în Dosarul nr. 14.654/63/2010 al Tribunalului Dolj - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 71D/2014.
2. La apelul nominal se prezintă avocat Nicolae Casian Bădan pentru partea Valentina Dobre şi avocat Nicu Şovăilă pentru partea Societatea Comercială Jiul - S.A. din Craiova, cu delegaţii la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului părţii Valentina Dobre, care solicită respingerea excepţiei, arătând, în esenţă, că în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a reţinut că imprescriptibilitatea unor drepturi consfinţite cu titlu de principiu în legislaţia civilă nu este consacrată ca atare în Constituţie. Legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, fără ca norma legală criticată să poată fi calificată ca neconstituţională. În acest sens invocă deciziile Curţii nr. 736 din 24 octombrie 2006, nr. 104 din 13 februarie 2007, nr. 428 din 13 septembrie 2005 şi nr. 296 din 8 iulie 2003.
4. Apărătorul părţii Societatea Comercială Jiul - S.A. din Craiova arată că este de acord cu punctul de vedere susţinut anterior, în plus adaugă că nu se poate reţine încălcarea accesului liber la justiţie care nu este un drept absolut. Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, prin Hotărârea din 20 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Phinikaridou împotriva Ciprului, s-a reţinut că existenţa unui termen de prescripţie nu este incompatibilă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Raţiunea pentru care termenul de prescripţie a fost reglementat o constituie protejarea securităţii raporturilor juridice civile. Faptul că autorul excepţiei nu a respectat termenul de prescripţie nu este de natură să aducă atingere accesului liber la justiţie. Pentru aceste motive şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, solicită păstrarea acesteia şi respingerea excepţiei ca inadmisibilă.
5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi arătând că legiuitorul a avut în vedere, prin reglementarea criticată, respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
6. Prin Încheierea din 19 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 14.654/63/2010, Tribunalul Dolj - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Excepţia a fost invocată într-o cauză având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil preluat abuziv.
7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că interpretarea necircumstanţiată a textului de lege criticat, în sensul că dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, indiferent de momentul în care persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru un bun a luat efectiv cunoştinţă de înstrăinarea acestuia de către unitatea deţinătoare, aduce atingere dreptului la un proces echitabil. Autorul solicită admiterea excepţiei pentru aceleaşi considerente pe care s-a întemeiat Decizia Curţii Constituţionale nr. 797 din 27 septembrie 2007.
8. De asemenea, apreciază că textul de lege criticat aduce atingere art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, stabilirea unor termene de prescripţie este permisă potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu condiţia ca modul acestora de aplicare în fiecare speţă să nu facă dreptul de acces la o instanţă un drept iluzoriu, neefectiv (a se vedea hotărârile din 22 octombrie 1996, 11 ianuarie 2001, 13 februarie 2003, 8 iulie 2004, 18 ianuarie 2007, 28 mai 2009, pronunţate în cauzele Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Platakou împotriva Greciei, Chevrol împotriva Franţei, Vo împotriva Franţei, Alliance Capital S.A. împotriva Luxemburgului, Varnima Corporation International S.A. împotriva Greciei). Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat care are obligaţia unei examinări efective a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor (Hotărârea din 21 martie 2000, pronunţată în Cauza Dulaurans împotriva Franţei). Restrângerea accesului trebuie să vizeze un scop legitim şi, de asemenea, să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, raport pe care textul de lege criticat nu îl respectă. Autorul excepţiei face referire la cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 20 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Phinikaridou împotriva Ciprului referitoare la faptul că existenţa unui termen de prescripţie nu este incompatibilă cu Convenţia, revenind Curţii să verifice, în fiecare caz de speţă, dacă natura termenului de prescripţie în cauză sau maniera în care acesta este aplicat este compatibilă cu Convenţia. De asemenea, sunt invocate considerentele reţinute în Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Mizzi împotriva Maltei. În final, autorul excepţiei arată că dreptul la un proces echitabil este un drept fundamental inclus şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că un termen de introducere al unei acţiuni trebuie să curgă de la data luării la cunoştinţă de către cel interesat (a se vedea Hotărârea din 28 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza C-406/08 Uniplex (UK) Ltd v NHS Business Services Authority).
9. Tribunalul Dolj - Secţia a II-a civilă îşi exprimă opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
11. Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv considerentele deciziilor nr. 296 din 8 iulie 2003 şi nr. 428 din 13 septembrie 2005. Referitor la prevederile art. 11, art. 30 şi art. 148 din Constituţie, apreciază că acestea nu au incidenţă în cauză.
12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile apărătorilor prezenţi ai părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul cuprins: "(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi."
15. Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 13 august 2001, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001, pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001.
16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 968 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 3 ianuarie 2013, făcând referire la jurisprudenţa sa, a reţinut că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. Totodată, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Or, art. 45 din Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul titularului la exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi de asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate. De asemenea, imprescriptibilitatea unor drepturi, consfinţită, în anumite cazuri, cu titlu de principiu în legislaţia civilă, nu este consacrată ca atare de Constituţie. Aşa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat prin norma dedusă controlului, fără a îndreptăţi calificarea reglementării respective ca fiind neconstituţională.
18. Analizând compatibilitatea soluţiei legislative criticate cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie, privind dreptul la un proces echitabil, raportate la art. 20 din Constituţie, Curtea a reţinut că aceasta se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.
19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
20. Distinct de cele arătate, autorul face referire la considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 797 din 27 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 19 octombrie 2007, apreciind că excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ar trebui admisă pentru aceleaşi motive. Cu privire la cele reţinute prin Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007, Curtea observă că textul de lege cu privire la care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, respectiv art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, avea următorul conţinut: "(7) Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie." Curtea a analizat situaţia terţilor - persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim - şi a constatat că textul de lege prevede acelaşi termen de 6 luni de la emiterea actului, în care poate fi atacat actul administrativ, atât pentru destinatarul actului, cât şi pentru aceştia. Or, actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terţilor, nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceştia nu au posibilitatea reală de a cunoaşte existenţa de la data emiterii lui. Acest act este adus la cunoştinţă doar destinatarului său prin comunicare. Aşa fiind, terţii - persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim - se găsesc în imposibilitatea obiectivă de a cunoaşte existenţa unui act administrativ adresat altui subiect de drept. Întrucât dispoziţiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 condiţionează îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii de formularea plângerii prealabile de către persoana vătămată, alta decât destinatarul actului administrativ atacat, într-un termen de cel mult 6 luni de la data emiterii actului, este evident că accesul la instanţă al acestor categorii de persoane este practic blocat, ceea ce aduce atingere art. 21 din Legea fundamentală. În consecinţă, Curtea a admis excepţia şi a constatat că art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este neconstituţional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept decât destinatarul actului.
21. Din această perspectivă, Curtea observă că situaţia celor care formulează cerere de chemare în judecată pentru constatarea nulităţii unui act în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu este similară situaţiei terţilor vătămaţi într-un drept sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Astfel, destinatarii Legii nr. 10/2001 au avut posibilitatea cunoaşterii termenului de prescripţie reglementat iniţial de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 45 alin. (5) ca urmare a republicării legii] actul normativ fiind publicat iniţial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001 (mai mult, termenul de prescripţie a fost prelungit succesiv cu câte trei luni, în total cu şase luni în raport cu data intrării în vigoare a legii, actele normative anterior menţionate prin care s-a prelungit termenul fiind publicate, de asemenea, în Monitorul Oficial al României, Partea I). Or, terţii afectaţi de termenul de prescripţie prevăzut de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu se aflau în aceeaşi situaţie. Actul administrativ unilateral cu caracter individual ce nu le era adresat, dar care îi vătăma, nu era supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceştia nu aveau posibilitatea reală de a-i cunoaşte existenţa la data emiterii şi de a-l ataca. Aşa fiind, Curtea observă că nu pot fi primite susţinerile autorului privind admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege criticat pentru aceleaşi motive pe care s-a întemeiat Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007.
22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alin Mugurel Ghiţă Culescu în Dosarul nr. 14.654/63/2010 al Tribunalului Dolj - Secţia a II-a civilă şi constată că prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Cătălina Turcu
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
