Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 574 din 4 mai 2011 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii dialogului social in ansamblul sau, precum si, in special, ale art. 3 alin. (1) si (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul National Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic si Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) si (2), art. 186 alin. (1), art. 202, art. 205, art. 209 si art. 224 lit. a) din lege
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 368 din 26 mai 2011
În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la data de 3 decembrie 2010, un numãr de 110 deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Social Democrat şi Partidului Naţional Liberal a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor Legii dialogului social.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 2.452 din 21 aprilie 2011 şi constituie obiectul Dosarului nr. 523A/2011.
Aceastã sesizare a fost semnatã de cãtre urmãtorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almãjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihãiţã Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucã, Tudor Ciuhodaru, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor-Paul Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitricã, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolãescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcã, Ionel Palãr, Cornel Pieptea, Gabriel Plãiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Cãlin Constantin Anton Popescu-Tãriceanu, Cãlin Potor, Ana Adriana Sãftoiu, Nini Sãpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Radu Bogdan Ţîmpãu, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Victor-Viorel Ponta, Adrian Nãstase, Mircea Duşa, Aurelia Vasile, Dumitru Chiriţã, Florin-Costin Pâslaru, Lucreţia Roşca, Rodica Nassar, Sonia-Maria Drãghici, Victor Socaciu, Dorel Covaci, Victor Cristea, Cornel Itu, Florin Iordache, Viorel Hrebenciuc, Ion Stan, Ion Burnei, Filip Georgescu, Andrei Dolineaschi, Iuliu Nosa, Vasile Popeangã, Neculai Rãţoi, Gheorghe Ana, Angel Tîlvãr, Cornel-Cristian Resmeriţã, Nicolae Bãnicioiu, Horia Teodorescu, Marian Ghiveciu, Eugen Bejinariu, Marian Neacşu, Gheorghe Antochi, Costicã Macaleţi, Viorel Ştefan, Tudor Panţîru, Sorin Constantin Stragea, Ion Cãlin, Nicolae-Ciprian Nica, Doina Burcãu, Radu Costin Vasilicã, Aurel Vlãdoiu, Antonella Marinescu, Valeriu Ştefan Zgonea, Laurenţiu Nistor, Anghel Stanciu, Iulian Claudiu Manda, Florina Ruxandra Jipa, Gheorghe Ciocan, Cristian-Sorin Dumitrescu, Eugeniu Radu Coclici, Mãdãlin-Ştefan Voicu, Florentin Gust Bãloşin, Ciprian-Florin Luca şi Sorin Ioan Roman.
În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate invocate, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate îşi grupeazã criticile în douã categorii: critici de neconstituţionalitate extrinsecã şi, respectiv, critici de neconstituţionalitate intrinsecã.
I.1. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecã, se constatã cã autorii obiecţiei reiau pe larg motivele care au stat la baza pronunţãrii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale, raportându-le la situaţia Legii dialogului social. Astfel, în esenţã, se aratã cã adoptarea legii în cauzã prin procedura angajãrii rãspunderii Guvernului nu este oportunã, întrucât existã o majoritate parlamentarã care poate asigura adoptarea legii în procedurã obişnuitã sau de urgenţã. Prin urmare, structura politicã a Parlamentului ar fi permis evitarea adoptãrii legii prin procedura prevãzutã de art. 114 din Constituţie.
În continuare, se aratã cã dreptul Guvernului de a decide asupra oportunitãţii şi conţinutului iniţiativei legislative nu este unul absolut, iar absolutizarea dreptului Guvernului de a apela la aceastã procedurã ar duce la transformarea acestei autoritãţi în putere legiuitoare, ceea ce ar interfera cu atribuţiile de legiferare ale Parlamentului.
2. Se susţine cã legea criticatã, în ansamblul sãu, încalcã dispoziţiile art. 5^9, art. 7^8, art. 21^7 şi art. 31 din Legea nr. 24/2000. În acest sens, se aratã cã Guvernul nu a obţinut avizul Consiliului Economic şi Social, întrucât acesta nu s-a putut întruni în mod legal, ceea ce echivaleazã cu încãlcarea rolului consultativ al Consiliului Economic şi Social, respectiv acela de organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, şi cu reducerea acestui organism la o funcţie pur formalã. În consecinţã, se aratã cã sunt încãlcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
II. 1. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecã se susţine cã prevederile art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1) şi art. 224 lit. a) din lege încalcã art. 40 alin. (1) coroborat cu art. 53 din Constituţie. În acest sens, se aratã cã "profesiile liberale sunt exceptate din categoria persoanelor care pot sã constituie şi/sau adere la un sindicat", sindicatele pot fi înfiinţate numai din salariaţi ai unei singure unitãţi, magistraţii "nu mai au dreptul conferit legal de a adera la o organizaţie sindicalã".
Se mai aratã cã legea criticatã eliminã unele mãsuri ce asigurau exerciţiul liber şi neconstrâns al libertãţii sindicale, dupã cum urmeazã:
- s-au eliminat o serie de mãsuri care asigurau protecţia eficientã a liderilor de sindicat împotriva presiunilor şi abuzurilor care ar fi putut fi sãvârşite de cãtre angajator;
- s-a eliminat obligaţia angajatorilor de a asigura pe cheltuiala lor baza materialã pentru desfãşurarea activitãţilor sindicale;
- s-a eliminat posibilitatea organizaţiilor sindicale de a adresa autoritãţilor publice competente propuneri de legiferare în domeniile de interes sindical;
- s-a eliminat obligaţia angajatorului de a invita reprezentanţii sindicatelor sã participe în consiliile de administraţie la discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural şi sportiv;
- s-a eliminat obligaţia angajatorului de a comunica organizaţiilor sindicale reprezentative informaţiile necesare privind constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunãtãţirii condiţiilor la locul de muncã, protecţiei muncii şi utilitãţilor sociale, asigurãrilor şi protecţiei sociale.
În consecinţã, se apreciazã cã legea, instituind o serie de limitãri ale dreptului la asociere, aduce atingere şi art. 53 din Constituţie.
2. Se susţine cã titlul IV din lege referitor la Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social dubleazã atribuţiile Consiliului Economic şi Social reglementate de titlul V al legii. Este creatã, astfel, o structurã paralelã, care preia în mod disimulat atribuţiile Consiliului Economic şi Social. De asemenea, "eliminarea participãrii Guvernului" din structura Consiliului Economic şi Social este de naturã a conferi acestuia un rol formal din moment ce dialogul social tripartit nu poate fi realizat.
3. Se considerã cã forma scrisã cerutã pentru exprimarea acordului în vederea luãrii hotãrârii de a declara greva încorseteazã şi limiteazã exercitarea dreptului la grevã. De asemenea, cerinţa legalã ca declararea grevei sã fie luatã cu acordul majoritãţii membrilor sindicatului este excesivã şi împiedicã în mod substanţial desfãşurarea unei greve.
Se aratã cã sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. 186 alin. (1) din lege care condiţioneazã declararea grevei de solidaritate de apartenenţa sindicatului ce declanşeazã o asemenea grevã la acelaşi grup de unitãţi sau sector de activitate.
Se mai apreciazã cã prin efectul dispoziţiilor art. 202 şi art. 205 din legea criticatã au fost extinse în mod nepermis atât sfera persoanelor cãrora le este interzis prin lege sã declare grevã, cât şi categoriile de activitãţi în cadrul cãrora, în cazul declanşãrii grevei, existã obligaţia asigurãrii a cel puţin unei treimi din serviciile prestate. Mai mult, se aratã, pe de o parte, cã doar funcţionarilor publici ar trebui sã li se interzicã dreptul la grevã, iar, pe de altã parte, categoriile de unitãţi la care se referã art. 205 din lege ar trebui sã vizeze numai sectorul spitalicesc, serviciile de electricitate, serviciile de alimentare cu apã, serviciile telefonice şi controlul traficului aerian. Totodatã, în acest ultim caz, se considerã cã serviciile prestate prevãzute în art. 205 din lege se referã la asigurarea unei treimi din întreaga activitate a unitãţilor în cauzã, şi nu la serviciile esenţiale pe care acestea le asigurã.
4. Se susţine cã au fost aduse grave atingeri dreptului la negocieri colective, întrucât:
- a fost eliminatã posibilitatea de negociere la nivel naţional;
- a fost suprimat dreptul organizaţiilor sindicale de a dobândi reprezentativitate prin afiliere;
- a fost eliminatã obligaţia angajatorului de a iniţia negocierea colectivã;
- a fost înlãturatã prevederea care stabilea conţinutul minimal al negocierii colective.
Totodatã, se aratã cã dreptul la negociere colectivã în sectorul public este condiţionat de existenţa resurselor financiare disponibile, resurse care depind de bugetul de stat; o atare opticã legislativã împiedicã libera încheiere a contractelor colective şi nu este compatibilã cu "principiul libertãţii de negociere colectivã".
5. Se aratã cã art. 209 din lege este neconstituţional, întrucât prevede stabilirea prin lege ordinarã a instanţelor judecãtoreşti competente sã judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor colective de muncã. Or, în opinia autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, potrivit art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie, regimul general privind raporturile de muncã, sindicatele, patronatele şi protecţia socialã se reglementeazã prin lege organicã.
6. În fine, sunt enumerate o serie de prevederi ale unor acte internaţionale pretins a fi încãlcate prin legea criticatã, fãrã, însã, a se motiva în mod concret încãlcãrile aduse acestora.
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizãrile au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I371 din 2 mai 2011, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã.
În argumentarea neconstituţionalitãţii extrinseci a legii criticate, în esenţã, se aratã cã aceasta încalcã prevederile art. 114 din Constituţie, întrucât decizia Guvernului de angajare a rãspunderii pe legea criticatã reprezintã un act de încãlcare a competenţelor constituţionale ale Parlamentului care are drept finalitate eludarea dezbaterilor parlamentare şi a deciziilor pe care Parlamentul le-ar fi putut adopta.
În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecã, sunt întãrite susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate prin reluarea in extenso a acestora. În consecinţã, se ajunge la concluzia cã şi aceste susţineri sunt întemeiate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/1943 din 27 aprilie 2011, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecã, sunt invocate considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, justificându-se astfel faptul cã angajarea rãspunderii Guvernului pe Legea dialogului social a respectat exigenţele art. 114 din Constituţie; se mai susţine cã principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevãzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, este respectat tocmai datoritã aplicãrii conforme a art. 114 din Constituţie. Se aratã cã legea criticatã nu încalcã nici art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar sub aspectul competenţei constatãrii încãlcãrii unei legi, respectiv în cauzã a Legii nr. 24/2000, numai instanţele judecãtoreşti se pot pronunţa, nu şi Curtea Constituţionalã.
În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecã, se aratã urmãtoarele:
- reglementãrile referitoare la Consiliul Economic şi Social nu încalcã art. 141 din Constituţie, iar art. 102 din Constituţie, invocat prin sesizare, nu are incidenţã în cauzã;
- nici convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi nici art. 41 alin. (5) din Constituţie nu cuprind reguli în sensul obligativitãţii desfãşurãrii unor negocieri colective la nivel naţional;
- cu privire la încãlcarea art. 40 alin. (1) şi art. 43 alin. (1) din Constituţie, se aratã cã dreptul de asociere şi cel la grevã nu sunt absolute, putând fi limitate;
- trimiterea pe care art. 209 din legea criticatã o face la noţiunea de "lege" nu vizeazã o anumitã categorie de act normativ, ci noţiunea genericã de act normativ.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/2.635/EB din 28 aprilie 2011, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecã, se aratã cã instituţia angajãrii rãspunderii Guvernului îşi gãseşte suport juridic în chiar cuprinsul Legii fundamentale, reprezentând o modalitate legislativã indirectã de adoptare a unei legi şi care nu este supusã niciunei condiţii, rãmânând la aprecierea exclusivã a Guvernului oportunitatea iniţiativei şi a conţinutului acesteia. Se mai susţine cã, în final, este atributul exclusiv al Guvernului de a-şi pune mandatul în discuţie tocmai prin apelarea la o atare procedurã constituţionalã.
De asemenea, se susţine cã mãsurile adoptate sunt urgente, cã era nevoie de o maximã celeritate în adoptarea lor, domeniul reglementat fiind unul foarte important, iar aplicarea legii este una imediatã. În principal, argumentaţia Guvernului în privinţa urgenţei mãsurilor conţinute în legea criticatã se axeazã pe inexistenţa unor mecanisme care sã permitã un dialog social eficient şi blocajul funcţional în care se aflã Consiliul Economic şi Social. Totodatã, maxima celeritate cu care trebuie sã acţioneze Guvernul vizeazã faptul cã la sfârşitul anului 2011 expirã toate contractele colective de muncã, astfel încât este necesarã o perioadã de timp suficientã pentru partenerii sociali în vederea negocierii şi încheierii unor noi contracte, potrivit noilor reglementãri. Cu privire la ultimele douã condiţii, Guvernul aratã importanţa domeniului reglementat, legea criticatã reconfigurând în totalitate legislaţia anterioarã, iar faptul cã ea intrã în vigoare imediat constituind un rãspuns rapid şi energic la cerinţele economice curente.
Referitor la lipsa avizului Consiliului Economic şi Social, Guvernul aratã cã acesta, deşi cerut, nu a fost acordat din lipsa cvorumului de participare, datorat, în mod constant, conduitei reprezentanţilor sindicatelor.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecã, Guvernul constatã urmãtoarele:
- soluţia legislativã cuprinsã de actualele art. 3 alin. (2) şi art. 4 din lege, ce vizeazã numãrul minim de membri pentru înfiinţarea sindicatului şi sfera persoanelor care nu pot constitui şi/sau adera la acesta, a mai fost supusã controlului de constituţionalitate, iar Curtea, prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, a statuat în sensul constituţionalitãţii acesteia;
- Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social are rolul de a sprijini reprezentanţii Consiliului Economic şi Social în luarea deciziilor, fiind un organism consultativ al partenerilor sociali, ceea ce dã eficienţã şi consistenţã atribuţiei acestuia din urmã de a aviza actele normative iniţiate în domeniul sãu de competenţã;
- în ceea ce priveşte art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202 şi art. 205 din lege, analiza Guvernului porneşte de la existenţa unui echilibru arhitectural între prevederile constituţionale referitoare la statul social şi cele ce au un profund caracter economic. Astfel, se aratã cã acordul scris prevãzut de lege pentru declanşarea grevei asigurã un plus de protecţie celor ce îşi exercitã dreptul la grevã, evitându-se posibilitatea declarãrii ca fiind ilegalã a unei greve. De asemenea, atât timp cât negocierile colective se vor desfãşura pentru viitor numai pe sectoare de activitate, este firesc ca şi greva de solidaritate sã fie declanşatã numai pentru susţinerea revendicãrilor formulate de angajaţii din alte unitãţi aparţinând aceluiaşi grup de unitãţi sau sector de activitate. În fine, se aratã cã este dreptul discreţionar al legiuitorului de a stabili categoriile de personal cãrora le este interzis dreptul la grevã, date fiind atribuţiile şi specificul atribuţiilor acestora;
- modificarea reglementãrilor ce vizeazã cadrul de negociere colectivã nu poate constitui o mãsurã de naturã a lipsi de garanţii dreptul constituţional consacrat la art. 41 alin. (5); mai mult, oferindu-se posibilitatea de negociere pe ramuri de activitate, se creeazã premisele unei negocieri optime, atât salariaţii, cât şi patronatul putând sã utilizeze tot arsenalul de elemente supuse negocierii: concediul, salariul (acolo unde este cazul), condiţiile de muncã, concesiile partenerilor de dialog social fiind în acest mod mult flexibilizate. În fine, se susţine cã impunerea la nivel normativ a unor restricţii de negociere pentru angajaţii instituţiilor publice nu constituie o îngrãdire a dreptului la negociere colectivã;
- cu privire la art. 209 din lege, se aratã cã referirea pe care o face acest text la noţiunea de "lege" nu încalcã art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie, întrucât stabilirea instanţelor judecãtoreşti competente sã judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncã se face prin lege ordinarã, acest aspect neţinând de regimul general al raporturilor de muncã, sindicate, patronate şi protecţie socialã;
- reglementãrile internaţionale în materie sindicalã invocate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate consacrã la nivel general, principial, drepturi asociate libertãţii sindicale, însã condiţiile concrete de exercitare a acestora revin reglementãrilor interne, astfel încât, în cauza de faţã, nu se poate reţine încãlcarea art. 20 din Constituţie.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Preşedintelui Senatului, ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, documentele depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicatã, sã se pronunţe asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultã din sesizarea formulatã, îl constituie dispoziţiile Legii dialogului social pentru care Guvernul şi-a angajat rãspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţa comunã din 18 aprilie 2011. Din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se constatã cã aceasta vizeazã atât o criticã de neconstituţionalitate extrinsecã privind legea în ansamblul sãu, sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi o criticã de neconstituţionalitate intrinsecã ce priveşte, în special, art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic şi Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202, 205, 209 şi art. 224 lit. a) din lege. În consecinţã, Curtea urmeazã sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic şi Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202, 205, 209 şi art. 224 lit. a) din Legea dialogului social, precum şi asupra legii în ansamblul sãu. Textele criticate punctual au urmãtorul cuprins:
- Art. 3: "(1) Persoanele încadrate cu contract individual de muncã, funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special în condiţiile legii, membrii cooperatori şi agricultorii încadraţi în muncã au dreptul, fãrã nicio îngrãdire sau autorizare prealabilã, sã constituie şi/sau sã adere la un sindicat.
(2) Pentru constituirea unui sindicat este necesar un numãr de cel puţin 15 angajaţi din aceeaşi unitate.";
- Art. 4: "Persoanele care deţin funcţii de demnitate publicã conform legii, magistraţii, personalul militar din Ministerul Apãrãrii Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pazã, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, unitãţile şi/sau subunitãţile din subordinea sau coordonarea acestora nu pot constitui şi/sau adera la o organizaţie sindicalã.";
- Art. 41 alin. (1): "(1) Sindicatele legal constituite se pot asocia dupã criteriul sectoarelor de activitate.";
- Art. 138 alin. (3): "(3) Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncã. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime şi maxime, drepturile salariale concrete se determinã prin negocieri colective, dar numai între limitele legale.";
- Art. 183 alin. (1) şi (2): "(1) Hotãrârea de a declara greva se ia de cãtre organizaţiile sindicale reprezentative participante la conflictul colectiv de muncã, cu acordul scris a cel puţin jumãtate din numãrul membrilor sindicatelor respective.
(2) Pentru angajaţii unitãţilor în care nu sunt organizate sindicate reprezentative, hotãrârea de declarare a grevei se ia de cãtre reprezentanţii angajaţilor cu acordul scris a cel puţin unei pãtrimi din numãrul angajaţilor unitãţii sau, dupã caz, ai subunitãţii ori compartimentului.";
- Art. 186 alin. (1): "(1) Greva de solidaritate poate fi declaratã în vederea susţinerii revendicãrilor formulate de angajaţii din alte unitãţi aparţinând aceluiaşi grup de unitãţi sau sector de activitate.";
- Art. 202: "Nu pot declara grevã: procurorii, judecãtorii, personalul militar şi personalul cu statut special din cadrul Ministerului Apãrãrii Naţionale, al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei şi din instituţiile şi structurile din subordinea sau coordonarea acestora, inclusiv al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, al Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, personalul angajat de forţele armate strãine staţionate pe teritoriul României, precum şi alte categorii de personal cãrora li se interzice exercitarea acestui drept prin lege.";
- Art. 205: "În unitãţile sanitare şi de asistenţã socialã, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice, în transporturile pe cãile ferate, în unitãţile care asigurã transportul în comun şi salubritatea localitãţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electricã, cãldurã şi apã, greva este permisã cu condiţia ca organizatorii grevei sã asigure serviciile, dar nu mai puţin de o treime din activitatea normalã.";
- Art. 209: "Instanţele judecãtoreşti competente sã judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncã se stabilesc prin lege.";
- Art. 224 lit. a): "La data intrãrii în vigoare a prezentei legi se abrogã:
a) Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, cu modificãrile ulterioare."
Dispoziţiile constituţionale pretins încãlcate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi (5) cu referire la separaţia puterilor în stat şi la obligativitatea respectãrii Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 40 alin. (1) privind dreptul de asociere, art. 41 alin. (5) referitoare la convenţiile colective de muncã, art. 43 alin. (1) privind dreptul la grevã, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. p) privind reglementarea prin lege organicã a regimului general privind raporturile de muncã, sindicatele, patronatele şi protecţia socialã, art. 102 privind rolul şi structura Guvernului, art. 114 privind angajarea rãspunderii Guvernului, art. 141 privind Consiliul Economic şi Social şi art. 148 alin. (2) cu privire la prioritatea de aplicare a actelor obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene. Totodatã, se aratã cã dispoziţiile criticate contravin şi Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.
Sunt menţionate ca fiind încãlcate şi prevederile art. 20 paragraful 1 privind dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnicã şi art. 23 paragraful 4 privind dreptul la întemeierea unui sindicat şi dreptul oricãrei persoane de a se afilia la sindicate pentru apãrarea intereselor sale din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, art. 15 privind derogarea în caz de stare de urgenţã din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, partea a II-a - art. 5 şi 6 privind dreptul sindical şi dreptul de negociere colectivã şi dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere colectivã din Carta socialã europeanã revizuitã, ratificatã prin Legea nr. 74/1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, precum şi dispoziţiile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 87/1948 privind libertatea sindicalã şi apãrarea dreptului sindical, ratificatã prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 4 din 18 ianuarie 1958, ale art. 4 referitoare la încurajarea şi dezvoltarea negocierilor colective din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivã, ratificatã prin Decretul nr. 352/1958 al Marii Adunãri Naţionale, publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 29 august 1958, şi ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, ratificatã prin Legea nr. 112/1992, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992. În fine, în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate şi cazurile nr. 148, 1.607, 1.616, 1.622, 1.731, 1.759 soluţionate de cãtre Comitetul pentru libertate sindicalã al Consiliului de Administraţie al Biroului Internaţional al Muncii.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmeazã a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecã, iar, pe de altã parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecã a legii supusã controlului.
Înainte de a proceda la analiza propriu-zisã a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã sesizarea formulatã îndeplineşte condiţiile prevãzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, aceasta fiind semnatã, potrivit listelor anexate, de un numãr de 110 deputaţi.
I. Cu referire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecã, se constatã urmãtoarele:
1. Prin Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, sau Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, Curtea, sintetizând jurisprudenţa sa în privinţa condiţiilor în care Guvernul are îndrituirea constituţionalã de a-şi angaja rãspunderea în faţa Parlamentului în conformitate cu art. 114 din Constituţie, a reţinut patru astfel de condiţii, respectiv:
- existenţa unei urgenţe în adoptarea mãsurilor conţinute în legea asupra cãreia Guvernul şi-a angajat rãspunderea;
- necesitatea ca reglementarea în cauzã sã fie adoptatã cu maximã celeritate;
- importanţa domeniului reglementat;
- aplicarea imediatã a legii în cauzã.
Cu privire la condiţia urgenţei, Curtea constatã cã prezenta lege integreazã într-un sistem unitar mai multe acte de reglementare primarã sau secundarã anterioare adoptate în domeniul social în perioada 1996-2009 (a se vedea, în acest sens, art. 224 din Legea dialogului social), "acte disparate, elaborate şi emise în perioade şi contexte socioeconomice diferite", astfel cum se aratã în expunerea de motive la legea criticatã. Prin urmare, era imperios necesarã o unitate de reglementare şi acţiune în privinţa normelor care vizeazã sindicatele, patronatele, conflictele de muncã, contractele colective, precum şi organizarea şi funcţionarea organismelor cu atribuţii în domeniul dialogului social. Mai mult, în urma adoptãrii Legii nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, se impuneau anumite adaptãri ale legislaţiei muncii, în special în privinţa sindicatelor, a reprezentanţilor salariaţilor şi a contractelor colective de muncã, unde au intervenit modificãri structurale prin modificarea art. 223 şi 229 din Codul muncii, respectiv prin abrogarea art. 238-247 din Codul muncii. De asemenea, în privinţa Consiliului Economic şi Social erau necesare modificãri legislative din moment ce în privinţa celor mai importante legi cu impact economic şi social acest organism nu reuşea sã întruneascã cvorumul legal de şedinţã pentru a-şi putea exprima avizul (fie el pozitiv sau negativ).
Curtea, în mod principial, a stabilit, prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, cã "este dreptul exclusiv al Guvernului ca în cadrul politicii sale legate de piaţa muncii sã intervinã ori de câte ori este necesar; însã, în momentul în care cadrul legislativ nu mai corespunde situaţiei economice a ţãrii avutã în vedere la adoptarea sa, producând chiar disfuncţionalitãţi în modul de funcţionare a pieţei muncii prin îngreunarea iniţiativei private, Guvernul nu doar cã are posibilitatea de a interveni, dar şi obligaţia de a corija efectele posibil negative asupra pieţei muncii". O atare aserţiune este aplicabilã mutatis mutandis şi în cauza de faţã din moment ce efortul de codificare este rezultatul corijãrii cadrului legislativ ce nu mai corespundea situaţiei economice a ţãrii avutã în vedere la adoptarea sa, a necesitãţii asigurãrii unitãţii de reglementare, precum şi a adaptãrii cadrului legislativ la noile realitãţi economicosociale rezultate prin adoptarea Legii nr. 40/2011. Astfel, Legea dialogului social, acest corpus legis, se constituie într-o continuare fireascã şi necesarã a reformelor luate prin Legea nr. 40/2011.
Totodatã, lipsa intervenţiei legislative ar fi perpetuat şi adâncit diferenţele de reglementare existente, iar lipsa de coeziune a legislaţiei în materia dreptului muncii ar fi avut consecinţe negative în funcţionarea pieţii muncii.
Cu privire la faptul ca reglementarea în cauzã sã fie adoptatã cu maximã celeritate, Curtea reţine cã aceastã condiţie trebuie analizatã în raport cu momentul propus al intrãrii în vigoare a legii criticate, respectiv în cauza de faţã, legea urmeazã sã intre în vigoare la trei zile de la data publicãrii acesteia în Monitorul Oficial al României, potrivit art. 78 din Constituţie.
Nu în ultimul rând, cu privire la argumentul autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, în sensul cã exista o majoritate parlamentarã care sã asigure adoptarea legii prin folosirea procedurii obişnuite de legiferare prevãzute de art. 75 din Constituţie sau prin adoptarea sa în procedurã de urgenţã, conform art. 76 alin. (3) din Constituţie, Curtea constatã cã o asemenea argumentare nu se susţine, având în vedere atât faptul cã existenţa unei majoritãţi parlamentare nu exclude adoptarea legii pe calea angajãrii rãspunderii Guvernului, cât şi specificul activitãţii parlamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 sau Decizia nr. 383 din 23 martie 2011).
În privinţa celei de-a treia condiţii, Curtea reţine cã legea supusã analizei de constituţionalitate vizeazã stabilirea unor mãsuri legislative de amploare într-un domeniu de maximã importanţã, respectiv cel al dialogului social, domeniu în care un rol precumpãnitor îl au sindicatele, patronatele, dar şi anumite instituţii publice, precum Consiliul Economic şi Social, toate acestea având şi consacrare constituţionalã. De asemenea, legea criticatã se adreseazã, datoritã domeniului reglementat, cvasimajoritãţii populaţiei ţãrii, precum şi tuturor instituţiilor şi autoritãţilor publice, respectiv persoanelor juridice române sau strãine care activeazã pe teritoriul României.
În fine, Curtea observã cã legea criticatã urmeazã sã fie aplicatã de îndatã, în condiţiile art. 78 din Constituţie. În speţã, data intrãrii în vigoare a legii este de naturã a constitui atât un rãspuns rapid la cerinţele economice curente, cât şi o adaptare mai mult decât necesarã a unor acte de reglementare primarã şi secundarã la modificãrile intervenite în domeniul dreptului muncii prin intrarea în vigoare a Legii nr. 40/2011 la 30 aprilie 2011. Astfel, Curtea reţine cã data intrãrii în vigoare a legii nu a fost stabilitã pentru a fi, în mod formal, imediatã, din contrã, aceastã condiţie de temporalitate este susţinutã în mod obiectiv şi raţional de natura implicaţiilor sale economice, dar şi sociale.
Raportat la cele patru criterii analizate, Curtea constatã cã angajarea rãspunderii Guvernului asupra legii criticate corespunde cerinţelor art. 114 din Constituţie.
2. Cu privire la susţinerile privind inexistenţa avizului Consiliului Economic şi Social, Curtea observã cã acesta a fost solicitat prin Adresa Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 3.124/VM/9.12.2010, însã avizul nu a fost emis de cãtre Consiliul Economic şi Social din lipsã de cvorum. Aşadar, se constatã cã, prin solicitarea avizului, Guvernul a respectat prevederile Legii nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997, lege care a fost adoptatã în aplicarea art. 141 din Constituţie. Neîndeplinirea de cãtre Consiliul Economic şi Social a atribuţiei sale de a emite avizul consultativ prevãzut de lege mai ales în privinţa actelor normative cu un impact social major (de exemplu, Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitarã a personalului plãtit din fonduri publice sau Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii) constituie o înţelegere greşitã a rolului sãu legal şi constituţional, fãrã a fi însã afectatã constituţionalitatea legii asupra cãreia nu a fost dat avizul Consiliului Economic şi Social.
În privinţa invocãrii celorlalte texte pretins încãlcate din Legea nr. 24/2000, Curtea observã cã ele sunt mai degrabã enumerate decât sã fundamenteze vreo eventualã criticã de neconstituţionalitate.
II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecã, Curtea constatã urmãtoarele:
1. Este neîntemeiatã susţinerea potrivit cãreia art. 3 din lege este neconstituţional, întrucât ar exclude persoanele care exercitã o profesie liberalã de la dreptul de a constitui şi/sau de a adera la un sindicat. În acest sens, se observã, având în vedere natura profesiilor liberale, cã persoanele care exercitã o profesiune liberalã nu presteazã activitatea în cauzã în temeiul vreunui raport de muncã, ci în baza unor contracte de prestãri de servicii în funcţie de domeniul în care activeazã.
Calificarea unui contract ca fiind contract de muncã presupune reunirea a trei elemente, respectiv prestarea muncii ca scop primar al contractului, remunerarea muncii depuse şi existenţa unui raport de subordonare. Contractul de muncã trebuie sã îl plaseze pe lucrãtor sub direcţia, supravegherea şi autoritatea angajatorului sãu. Curtea de Casaţie francezã - Secţia socialã, în Cauza Sociιtι Gιnιrale, soluţionatã prin Hotãrârea din 13 noiembrie 1996, a stabilit cã raportul de subordonare se caracterizatã prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încãlcãrile sãvârşite de cãtre angajat.
În lipsa raportului de subordonare, relaţiile contractuale convenite de pãrţi nu se obiectivizeazã într-un raport de muncã, ci rãmân doar în sfera dreptului civil, eventual comercial. În schimb, angajaţii sunt pãrţi ale raportului de muncã, raport care este guvernat fie de Codul muncii, fie de legile speciale ce reglementeazã situaţia unor anumite categorii de personal.
Prin urmare, în mod evident, rezultã cã persoanele care exercitã profesii liberale sunt într-o situaţie juridicã diferitã faţã de categoria genericã de angajaţi. Însã, nimic nu împiedicã persoanele care exercitã profesii liberale sã îşi constituie asociaţii în vederea apãrãrii şi promovãrii intereselor lor profesionale.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate ce vizeazã posibilitatea constituirii unui sindicat numai de cãtre angajaţi provenind din aceeaşi unitate, Curtea observã cã aceasta este o opţiune a legiuitorului justificatã de unitatea de interese a acestora. Numai aceastã unitate de interese justificã înfiinţarea unui sindicat, pentru cã, în caz contrar, sindicatul nu ar mai contribui la apãrarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale economice şi sociale ale membrilor lor, ci numai a unora dintre membrii lor.
De asemenea, este neîntemeiatã şi critica de neconstituţionalitate potrivit cãreia magistraţii au fost excluşi de la dreptul de a constitui/adera la un sindicat. Acest drept nu exista nici sub imperiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003. De altfel, Curtea a constatat constituţionalitatea unei asemenea soluţii legislative, spre exemplu, prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 11 mai 2004, sau Decizia nr. 1.364 din 27 octombrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4 decembrie 2009. Curtea a stabilit cã limitarea exerciţiului dreptului de a constitui organizaţii sindicale de cãtre magistraţi nu încalcã prevederile Constituţiei şi nici reglementãrile internaţionale în materie.
În argumentarea deciziei, Curtea a mai reţinut cã art. 40 alin. (1) din Constituţie prevede dreptul cetãţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Acest drept fundamental, social-politic, care nu este însã un drept absolut, se exercitã prin participare la constituirea asociaţiilor sau prin aderare la asociaţii existente. Prevãzând posibilitatea constituirii mai multor tipuri de asociaţii, nedeterminate în mod limitativ, art. 40 alin. (1) din Legea fundamentalã are în vedere şi posibilitatea limitãrii sferei persoanelor care pot constitui ori pot adera la diferite tipuri de asociaţii, în funcţie de obiectul de activitate şi de scopul asociaţiilor respective, limitare ce se concretizeazã prin lege, ţinându-se seama de situaţia obiectiv diferitã a anumitor categorii de persoane, fãrã a se aduce atingere, prin aceasta, principiului egalitãţii în drepturi, consacrat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Înseşi prevederile constituţionale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc trei aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând din modul sãu de constituire. Legea poate institui anumite condiţii obligatorii privind constituirea şi desfãşurarea activitãţii asociaţiilor, inclusiv categoriile de persoane care pot face parte din diferite asociaţii, de la care statutele lor nu pot deroga. Categoriile de persoane care nu pot constitui ori nu pot adera la anumite tipuri de asociaţii pot face parte din alte tipuri de asociaţie, dreptul lor la liberã asociere nefiind atins.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate privind eliminarea unor mãsuri ce asigurau exerciţiul liber şi neconstrâns al libertãţii sindicale, se observã cã autorii obiecţiei de neconstituţionalitate contestã de fapt eliminarea din noua lege a fostelor dispoziţii ale art. 10 alin. (1), art. 22 alin. (3), art. 29, art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003. Raportat la aceste aspecte, Curtea constatã cã soluţiile legislative cuprinse în textele de lege menţionate nu sunt de relevanţã constituţionalã, cu alte cuvinte ele reprezintã mai degrabã garanţii suplimentare de nivel legal în sprijinul activitãţii sindicale, fãrã ca prin eliminarea lor sã fie pusã în discuţie sau afectatã în vreun fel sau altul substanţa art. 9 sau art. 40 din Constituţie. Mai mult, se observã cã autorii obiecţiei criticã mai degrabã nişte pretinse lacune ale legii, or, din moment ce acestea nu au relevanţã constituţionalã, Curtea ar trebui sã îşi aroge competenţe ce aparţin legiuitorului pentru ca noua lege sã cuprindã şi alte soluţii legislative existente la un moment dat, ceea ce ar echivala cu încãlcarea art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Nici neconstituţionalitatea art. 224 lit. a) din legea criticatã nu poate fi reţinutã, legiuitorul fiind liber sã abroge o lege în ansamblul sãu, precum şi dispoziţii din legi, ţinând cont de art. 61 alin. (1) din Constituţie, precum şi de prevederile Legii nr. 24/2000, cu condiţia sã nu afecteze prevederile Constituţiei, ceea ce nu este cazul în cauza de faţã.
Având în vedere cele arãtate, în lipsa încãlcãrii vreunui drept constituţional, Curtea nu poate reţine incidenţa în cauzã a art. 53 din Constituţie.
2. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la suprapunerea de competenţe între Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social şi Consiliul Economic şi Social, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã. Astfel, în timp ce primul este un organism consultativ la nivel naţional al partenerilor sociali instituit prin lege, cel de-al doilea este o instituţie publicã de interes naţional cu statut constituţional, ambele având atribuţii clar delimitate la art. 78, respectiv art. 86-90 din lege. Din analiza acestor atribuţii, nu rezultã nicio suprapunere de competenţe de naturã sã atragã neconstituţionalitatea titlului IV sau V al legii şi nici o încercare de a reduce la un rol formal Consiliul Economic şi Social.
Cu privire la lipsa reprezentanţilor Guvernului din structurile Consiliului Economic şi Social, Curtea constatã cã eliminarea acestora a fost dictatã de dorinţa de a se asigura Consiliului Economic şi Social un plus de independenţã decizionalã şi obiectivitate.
3. În privinţa cerinţei legale ca declararea grevei sã fie luatã cu acordul majoritãţii membrilor sindicatului, Curtea observã cã o atare condiţie este una de reprezentativitate, în sensul ca greva sã poatã fi declanşatã numai dacã existã un consens al membrilor de sindicat. În lipsa unei asemenea condiţii de reprezentativitate, conducãtorii sindicatelor ar putea declanşa sau, din contrã, nu ar putea declanşa greve atunci când acestea s-ar impune. Totodatã, forma scrisã a acordului exprimat este şi un instrumentum probationis pentru a se putea demonstra legalitatea declanşãrii grevelor. În acest fel, acţiunile angajatorilor în faţa instanţelor judecãtoreşti în vederea declarãrii ca ilegale a grevei vor avea şanse mult mai mici de succes. Rezultã, astfel, cã o atare mãsurã este una de ocrotire şi garantare a dreptului la grevã.
Referitor la condiţia impusã de art. 186 alin. (1) din lege cu privire la declanşarea grevei de solidaritate, şi anume apartenenţa sindicatului ce declanşeazã o asemenea grevã la acelaşi grup de unitãţi sau sector de activitate, Curtea observã cã aceasta se încadreazã în dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Constituţie. Legiuitorul este competent sã stabileascã limitele exercitãrii dreptului la grevã; or, declararea grevei de solidaritate în vederea susţinerii revendicãrilor formulate de angajaţii din alte unitãţi aparţinând aceluiaşi grup de unitãţi sau sector de activitate este o asemenea limitã de exercitare a dreptului de grevã, justificatã de faptul ca şi cei care declanşeazã o atare grevã sã aibã un minim interes profesional propriu de apãrat, promovat sau susţinut. În caz contrar, angajatorul ar urma sã suporte pagube materiale determinate de interese profesionale de care este cu totul şi cu totul strãin.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. 202 şi art. 205 din legea criticatã, Curtea constatã cã acestea vizeazã mai degrabã propuneri de lege ferenda. De altfel, legiuitorul, în temeiul art. 43 alin. (2) din Constituţie, este singurul competent sã stabileascã sfera personalului care nu poate face grevã, respectiv sã stabileascã limite ale exercitãrii dreptului la grevã, desigur cu condiţia ca alegerea sa sã fie justificatã de apãrarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertãţilor fundamentale şi de protejarea intereselor naţionale.
Totodatã, Curtea reţine cã, potrivit art. 205 din lege, în anumite domenii strict stabilite greva este permisã cu condiţia ca "organizatorii grevei sã asigure serviciile, dar nu mai puţin de o treime din activitatea normalã". Acest text legal, atunci când se referã la asigurarea serviciilor, are în vedere desigur serviciile care fac obiectul de activitate al acelor unitãţi, şi nu alte categorii de activitãţi pe care acestea le-ar putea desfãşura (spre exemplu, activitãţi administrative, umanitare etc.). Se asigurã funcţionarea unor servicii esenţiale şi de strictã necesitate în vederea apãrãrii ordinii de drept, a drepturilor şi libertãţilor fundamentale şi protejãrii intereselor naţionale.
4. În privinţa eliminãrii contractelor colective la nivel naţional, Curtea constatã cã textul art. 41 alin. (5) din Constituţie nu prevede şi nu garanteazã negocierile colective la nivel naţional, astfel încât cadrul în care se desfãşoarã acestea este cel stabilit de cãtre legiuitor. În caz contrar, s-ar ajunge la absolutizarea dreptului la negocieri colective, drept care trebuie sã ţinã cont de condiţiile economice şi sociale existente în societate la un moment dat. Este vorba de menţinerea unui echilibru just între interesele patronatului şi al sindicatelor; desigur, vor exista domenii în care condiţiile economice şi sociale permit încheierea unor contracte colective de muncã mult mai favorabile angajaţilor, iar altele în care drepturile sunt negociate la un nivel inferior, astfel încât printr-un contract colectiv la nivel naţional aceştia din urmã ar avea drepturi mai mari faţã de cât permite în mod obiectiv domeniul în care lucreazã, ceea ce afecteazã viabilitatea economicã a angajatorilor din acest domeniu.
Cu referire la contractele colective de muncã, Curtea, prin Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, a statuat cã încheierea acestora nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste contracte sunt izvor de drept, dar forţa lor juridicã nu poate fi superioarã legii. În consecinţã, contractele colective "sunt garantate în mãsura în care nu încalcã prevederile legale în materie"; în caz contrar "s-ar încãlca un principiu fundamental al statului de drept, şi anume primordialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale". În consecinţã, negocierea contractelor colective nu se poate face decât cu respectarea dispoziţiilor legale existente (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, sau Decizia nr. 383 din 23 martie 2011). Mai mult, Curtea, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a mai statuat cã dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al contractelor colective, nu exclud "posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncã, reglementând soluţii care sã rãspundã nevoilor sociale existente la un moment dat".
Rezultã cã legiuitorul este competent sã stabileascã un cadru legal în care sã se desfãşoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi şi obligaţii contra legem. Ele sunt acte care sunt încheiate în aplicarea legilor şi nicidecum acte care sã prevaleze forţei legii. Astfel, este evident cã în sfera publicã asemenea contracte se negociazã şi se încheie în limitele şi în cadrul stabilite de lege.
Celelalte aspecte invocate în cadrul acestui punct sunt simple comparaţii între fostele reglementãri în domeniu şi noile reglementãri, fãrã, însã, a fi relevate veritabile critici de neconstituţionalitate; mai mult, unele aspecte invocate sunt şi inexacte, spre exemplu obligaţia angajatorului de a iniţia negocierea colectivã se regãseşte în actualul art. 129 alin. (2) din lege, iar soluţia legislativã care stabilea conţinutul minimal al negocierii colective este reluatã în art. 132 alin. (2) din lege.
5. În privinţa art. 209 din lege care prevede cã instanţele judecãtoreşti competente sã judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncã se stabilesc prin lege, Curtea observã cã noţiunea de lege vizeazã categoria actelor normative de reglementare primarã, categorie genericã. O atare concluzie se poate desprinde din faptul cã numai Constituţia este cea care stabileşte, potrivit art. 73 alin. (1), categoriile de legi: legi constituţionale, organice şi ordinare.
Obiter dictum, competenţa de judecatã a instanţelor este reglementatã de art. 126 alin. (2) din Constituţie, textul criticat, chiar dacã vizeazã competenţa materialã în dreptul muncii, nu ţine de regimul general privind raporturile de muncã, sindicatele, patronatele şi protecţia socialã. Prin urmare, art. 126 alin. (2) din Constituţie determinã natura de lege ordinarã prin care se reglementeazã competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã.
6. Cu privire la actele internaţionale enumerate, Curtea observã cã autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu îşi motiveazã criticile de neconstituţionalitate în raport cu dispoziţiile cuprinse în acestea, iar Curtea nu are competenţa de a formula propriile critici, la care, ulterior, sã şi rãspundã. Astfel, o enumerare a actelor internaţionale pretins încãlcate prin legea criticatã nu echivaleazã cu o veritabilã criticã de neconstituţionalitate, nefiind respectate exigenţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 383 din 23 martie 2011).
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecã şi cu unanimitate de voturi în privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecã formulate,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constatã cã dispoziţiile Legii dialogului social, în ansamblul sãu, precum şi, în special, ale art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic şi Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202, art. 205, art. 209 şi art. 224 lit. a) din lege, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data de 4 mai 2011 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskâs Valentin Zoltân şi Tudorel Toader, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Benke Karoly
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
