Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 573 din 3 mai 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 74^1 din Codul penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 363 din 25 mai 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal, excepţie ridicatã de Vasile Ioan Savu în Dosarul nr. 15.079/299/2006 (2839/2010) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece dispoziţiile legale criticate nu respectã exigenţele de claritate şi previzibilitate care sã permitã destinatarilor normei sã îşi modeleze conduita în consecinţã. Astfel, legiuitorul a fãcut o selecţie a infracţiunilor pentru care se reduce pedeapsa, fãrã a ţine seama de împrejurarea cã unele din acestea nu pot exista ca atare în lipsa unui prejudiciu. De asemenea, textul face trimitere la legi speciale, fãrã a stabili criterii clare de identificare a acestora. De pildã o normã similarã se regãseşte în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Aceasta este fãrã îndoialã o lege specialã, dar din modul de redactare a textului legal criticat care se gãseşte în partea generalã a Codului penal nu se poate desprinde o concluzie fermã cu privire la aplicabilitatea lui şi cu privire la infracţiunea de evaziune fiscalã. În plus, art. 74^1 din Codul penal creeazã inegalitate de tratament între autorii care au sãvârşit faptele consumate şi cei care comit una din infracţiunile expres enumerate în forma tentativei, deoarece aceştia din urmã vor fi pedepsiţi la fel ca şi primii. Totodatã, dupã ce în primul alineat instanţa este obligatã sã reducã pedeapsa, în cel de-al doilea obligaţia se transformã într-o facultate.
În concluzie, reprezentantul Ministerului Public apreciazã cã toate aceste aspecte constituie suficiente motive care sã ducã la caracterizarea normei legale criticate ca imprevizibilã şi, nu în ultimul rând, la jurisprudenţã neunitarã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 12 ianuarie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 15.079/299/2006 (2839/2010), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 74^1 din Codul penal, excepţie ridicatã de Vasile Ioan Savu în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în recurs.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetãţenilor în faţa legii, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi ale art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, deoarece beneficiul reglementãrii referitor la reducerea la jumãtate a limitelor pedepsei aparţine doar unei anumite categorii de inculpaţi, arbitrar stabilitã în funcţie de stadiul procesual. Astfel, cetãţenii aflaţi în celelalte stadii procesuale sunt discriminaţi în raport cu destinatarii normei criticate, prin aceea cã sunt exceptaţi de la beneficiul reducerii pedepsei, cu toate cã nu le pot fi imputabile aspectele legate de celeritatea procesului.
În consecinţã, stabilirea unui criteriu aleatoriu şi exterior persoanei inculpatului, de care depinde acordarea circumstanţelor atenuante nou-introduse, este în contradicţie cu principiile egalitãţii în faţa legii, dreptului la un proces echitabil şi înfãptuirii justiţiei.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este întemeiatã. Astfel, este incontestabil dreptul legiuitorului de a stabili, în cadrul politicii penale, condiţiile în care un inculpat poate beneficia de anumite mãsuri de clemenţã. Totuşi, aceste condiţii nu pot fi arbitrare, ci trebuie sã respecte pe deplin dispoziţiile constituţionale, deoarece durata procesului penal depinde adesea de o serie de factori exteriori conduitei persoanei. Or, limitarea aplicãrii dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal numai în ce priveşte inculpaţii ale cãror cauze nu au fost încã soluţionate în primã instanţã la momentul intrãrii în vigoare a Legii nr. 202/2010, cu excluderea celor care au depãşit acest moment procesual, este în contradicţie cu principiul egalitãţii în faţa legii, conform cãruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Spre exemplu, în situaţia în care doi coautori ale cãror cauze au fost instrumentate separat, este posibil ca la data intrãrii în vigoare a Legii nr. 202/2010 unul sã se afle încã, din varii motive, în faza de urmãrire penalã, putând beneficia de reducerea de pedeapsã, iar celãlalt sã fi fost deja condamnat în primã instanţã, motiv pentru care dispoziţiile legale contestate nu îi sunt aplicabile.
Or, Curtea Constituţionalã a statuat în mod constant cã situaţiile în care se aflã anumite categorii de persoane trebuie sã difere în esenţã pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceastã deosebire trebuie sã se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, deoarece principiul egalitãţii în drepturi nu implicã tratarea juridicã uniformã a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea sãvârşitã este expresia fireascã a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice sã se aplice acelaşi regim juridic, iar la situaţii juridice diferite, tratamentul juridic sã fie diferenţiat.
Totodatã, prevederile legale criticate nu contravin dreptului pãrţilor interesate de a beneficia de un proces echitabil şi nici principiului potrivit cãruia justiţia este unicã, egalã şi imparţialã pentru toţi. De altfel, stabilirea cauzelor de reducere a pedepselor pentru infracţiunile enumerate în text reprezintã, în acord cu dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, opţiunea legiuitorului, care este liber sã aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmeazã sã se stabileascã natura juridicã a faptei incriminate, cât şi condiţiile rãspunderii juridice pentru aceasta. Raţiunea stabilirii prin lege a unui moment procesual pânã la care învinuitul ori inculpatul pot sã acopere prejudiciul cauzat, pentru a putea beneficia de clemenţa legii, respectiv "pânã la soluţionarea cauzei în primã instanţã", rezidã din necesitatea de a determina o anumitã conduitã din partea fãptuitorului, care sã conducã la repararea integralã şi cât mai grabnicã a pagubei.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal, introdus prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au urmãtorul conţinut:
- Art. 74^1 din Codul penal: "În cazul sãvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasã, înşelãciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formã calificatã şi neglijenţã în serviciu, prevãzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevãzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubã, dacã în cursul urmãririi penale sau al judecãţii, pânã la soluţionarea cauzei în primã instanţã, învinuitul sau inculpatul acoperã integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevãzute de lege pentru fapta sãvârşitã se reduc la jumãtate.
Dacã prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de pânã la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendã. Dacã prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de pânã la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplicã o sancţiune administrativã, care se înregistreazã în cazierul judiciar.
Dispoziţiile prevãzute la alin. 1 şi 2 nu se aplicã dacã fãptuitorul a mai sãvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevãzutã de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetãţenilor în faţa legii, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi ale art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã prin dispoziţiile legale criticate, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h), legiuitorul a urmãrit instituirea unor noi circumstanţe atenuante care sã ducã la reducerea la jumãtate a limitelor de pedeapsã, ajungând pânã la posibilitatea aplicãrii unei pedepse cu amendã penalã ori a unei sancţiuni cu caracter administrativ. De principiu, o astfel de mãsurã de clemenţã nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate, întrucât procesul penal nu vizeazã numai constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi pedepsirea celor vinovaţi, ci contribuie şi la apãrarea ordinii de drept şi a drepturilor persoanelor. Un astfel de drept proteguit îl constituie şi recuperarea prejudiciului cauzat, prejudiciu suferit de cãtre persoanele vãtãmate care se constituie pãrţi civile în procesul penal.
Totuşi, din reglementarea dedusã controlului Curţii Constituţionale se desprind vicii de neconstituţionalitate, sens în care Curtea constatã cã excepţia de neconstituţionalitate formulatã este întemeiatã pentru urmãtoarele considerente:
1. Prin condiţionarea reducerii limitelor de pedeapsã de un anumit moment procesual, respectiv pânã la soluţionarea cauzei în primã instanţã, este afectat principiul egalitãţii cetãţenilor în faţa legii - art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În acord cu jurisprudenţa constantã a Curţii Constituţionale, este incontestabil cã acest principiu presupune eo ipso cã la aceleaşi situaţii juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic (a se vedea, spre exemplu Decizia nr. 1/1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003).
Curtea Constituţionalã a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa cã situaţiile în care se aflã anumite categorii de persoane trebuie sã difere în esenţã pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceastã deosebire trebuie sã se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 423/2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007).
În cauza de faţã, tratamentul juridic de clemenţã opozabil învinuiţilor sau inculpaţilor care solicitã reducerea pedepsei la jumãtate, aplicarea unei pedepse cu amenda ori a unei sancţiuni cu caracter administrativ, nu este justificatã de situaţia diferitã în care s-ar afla fãptuitorii, ci de celeritatea soluţionãrii cauzei. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalitãţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform cãruia, la situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului şi alte împrejurãri care pot sã întârzie sau nu soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea pãrţilor care pot formula sau nu cereri diverse sau se pot afla în situaţii de naturã obiectivã, ci se datoreazã unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încãrcare a rolurilor instanţelor judecãtoreşti.
În ceea ce priveşte modul de acordare a beneficiului reglementat de art. 74^1 alin. 1 şi 2 din Codul penal, se observã existenţa unui tratament distinct aplicat învinuiţilor sau inculpaţilor cercetaţi pentru aceleaşi infracţiuni, care se încadreazã în ipoteza normei şi care pot fi chiar coautori, în funcţie de pronunţarea sau nu de cãtre instanţa de judecatã pe fondul cauzei. Instituirea acestui tratament diferit în funcţie de momentul în care instanţa de judecatã a soluţionat cauza în primã instanţã nu are o justificare obiectivã şi rezonabilã. În acest sens, Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat cã încãlcarea principiului egalitãţii şi nediscriminãrii existã atunci când se aplicã un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fãrã sã existe o motivare obiectivã şi rezonabilã, sau dacã existã o disproporţie între scopul urmãrit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Tratamentul juridic diferenţiat în funcţie de acest moment procesual afecteazã drepturile învinuiţilor sau inculpaţilor faţã de care s-a pronunţat deja o hotãrâre judecãtoreascã pe fond, fiind discriminaţi în raport cu cei care se aflã în faza de urmãrire penalã ori în faza de judecatã în primã instanţã, cu toate cã ambele categorii se aflã în aceeaşi situaţie juridicã fiind cercetaţi pentru infracţiuni de prejudiciu identice, comise în aceeaşi perioadã.
De altfel, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat în acest sens cu prilejul soluţionãrii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlãturarea unor mãsuri şi sancţiuni, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002, prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, statuând cã aceste prevederi sunt neconstituţionale, întrucât limiteazã aplicarea legii la pedepse, mãsuri şi sancţiuni aplicate prin hotãrâri judecãtoreşti rãmase definitive pânã la data intrãrii în vigoare a legii, excluzând pedepsele, mãsurile şi sancţiunile aplicate ulterior pentru fapte sãvârşite pânã la aceastã datã. Totodatã, a arãtat cã, "sub aspectul incidenţei actului de clemenţã colectivã, toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrãrii în vigoare a legii, se aflã într-o situaţie identicã, data condamnãrii lor definitive neavând nicio semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori strãini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul sã fie condamnat printr-o hotãrâre judecãtoreascã pânã la data publicãrii Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea l, şi sã beneficieze astfel de graţiere; celãlalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, nu va putea beneficia de actul de clemenţã, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic".
Pe cale de consecinţã, legiuitorul, prin Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 18/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 4 aprilie 2003, a pus de acord dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 543/2002 cu decizia mai sus menţionatã, sens în care a instituit un criteriu unitar cu privire la aplicabilitatea beneficiului graţierii, ţinând seama nu de un anumit moment procesual, ci de data comiterii infracţiunii.
Aceastã soluţie este în concordanţã şi cu jurisprudenţa constantã a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţã privind aplicarea art. 14, cât şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a evidenţiat cã, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacã "nu are o justificare obiectivã şi rezonabilã" (a se vedea, în special, Hotãrârea din 13 iunie 1979, pronunţatã în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotãrârea din 11 iunie 2002, pronunţatã în Cauza Willis împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Hotãrârea din 22 februarie 2011, pronunţatã în Cauza Soare împotriva României). În acelaşi timp, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a subliniat cã lista care cuprinde articolul 14 capãtã un caracter indicativ, şi nu unul restrictiv (a se vedea Hotãrârea din 8 iunie 1976, pronunţatã în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotãrârea din 28 noiembrie 1984, pronunţatã în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei şi Hotãrârea din 10 martie 2011, pronunţatã în Cauza Kiyutin împotriva Rusiei).
Mai mult decât atât, prin Hotãrârea din 6 aprilie 2000, pronunţatã în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, Curtea de la Strasbourg a statuat cã "dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încãlcat nu numai atunci când statele trateazã în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fãrã a oferi justificãri obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit sã trateze diferit, tot fãrã justificãri obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile".
În plus, Curtea Constituţionalã constatã cã o reglementare cu un conţinut similar se regãseşte în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, potrivit cãruia limitele pedepsei prevãzute de lege pentru fapta sãvârşitã se reduc la jumãtate numai dacã în cursul urmãririi penale sau al judecãţii, pânã la primul termen de judecatã, învinuitul ori inculpatul acoperã integral prejudiciul cauzat. Cu prilejul controlului de constituţionalitate exercitat, Curtea a statuat prin Decizia nr. 932/2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, şi prin Decizia nr. 1.196/2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, cã textul legal criticat este constituţional, fãcând totodatã menţiunea cã, de aceastã datã, nu se creeazã premisele unei discriminãri, întrucât beneficiul este aplicabil tuturor subiecţilor activi ai infracţiunii, primul termen de judecatã putând fi considerat cel imediat urmãtor datei intrãrii în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se aflã judecarea procesului penal.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constatã cã prin instituirea momentului procesual ales în textul legal criticat se creeazã premisele unei discriminãri între cetãţeni, care, deşi se gãsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiazã de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentalã.
Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ce priveşte dispoziţiile alin. 2 al art. 74^1 din Codul penal. În consecinţã, Curtea constatã cã prevederile art. 74^1 alin. 1 şi 2 din Codul penal sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
2. Pe lângã cele expuse mai sus, Curtea mai constatã urmãtoarele:
Atât alineatul 1, cât şi alineatul 2 al art. 74^1 din Codul penal folosesc o terminologie ambiguã, imprecisã, de naturã a lipsi de previzibilitate norma supusã controlului. Astfel, se aratã cã textul este aplicabil în cazul sãvârşirii anumitor infracţiuni din Codul penal expres şi limitativ enumerate, ori în cazul "unor infracţiuni economice prevãzute în legi speciale".
Totodatã, dupã ce în primul alineat se prevede cã limitele de pedeapsã se reduc la jumãtate, în cel de-al doilea alineat, în teza întâi (atunci când prejudiciul este pânã la 100.000 euro) norma nu mai are aceeaşi forţã, lãsând judecãtorului o posibilitate de a aplica pedeapsa cu amenda (redactarea folositã "se poate"), iar în teza a doua (când prejudiciul este mai mic, respectiv de 50.000 euro), facultatea se transformã din nou în dispoziţie, judecãtorul fiind obligat sã aplice o sancţiune cu caracter administrativ.
Astfel, analiza celor douã alineate conduce la concluzia încãlcãrii prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a arãtat cã legea trebuie sã îndeplineascã anumite condiţii calitative, printre acestea numãrându-se previzibilitatea (Hotãrârea din 22 noiembrie 1995, pronunţatã în Cauza S.W. împotriva Marii Britanii sau Hotãrârea din 15 noiembrie 1996, pronunţatã în Cauza Cantoni împotriva Franţei). În acest sens, Curtea a remarcat cã nu poate fi consideratã "lege" decât o normã enunţatã cu suficientã precizie, pentru a permite cetãţeanului sã îşi controleze conduita. Apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie sã fie capabil sã prevadã, într-o mãsurã rezonabilã, faţã de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumitã faptã (Hotãrârea din 25 ianuarie 2007, pronunţatã în Cauza Sissanis împotriva României). Or, prevederile de lege ce formeazã obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate nu întrunesc aceste exigenţe.
În primul rând, din cuprinsul alin. 1 al art. 74^1 din Codul penal rezultã cã numai anumite fapte intrã sub incidenţa textului, deşi codul prevede şi alte infracţiuni de prejudiciu. De exemplu, în partea specialã, titlul III intitulat Infracţiuni contra patrimoniului, sunt incriminate furtul, furtul calificat, distrugerea, însuşirea bunului gãsit etc. Totodatã, este greu de desprins o justificare obiectivã şi rezonabilã care sã fi determinat legiuitorul a micşora, de pildã la jumãtate, pedeapsa cuprinsã între 5 şi 15 ani pentru fapta de abuz în serviciu în formã calificatã prevãzutã de art. 248^1 din Codul penal, iar în ce priveşte comiterea infracţiunii de însuşire a bunului gãsit prevãzutã de art. 216 din Codul penal a cãrei pedeapsã este de la o lunã la 3 luni sau amendã, sã o excepteze de la beneficiul reducerii. Dacã raţiunea reglementãrii urmãreşte o eficientizare a recuperãrii prejudiciilor cauzate prin fapte penale, este cel puţin inechitabil ca pentru o faptã consideratã socialmente mai puţin periculoasã autorul ei sã nu poatã beneficia de o clemenţã similarã.
În al doilea rând, din redactarea aceluiaşi alineat nu se desprinde cu suficientã claritate şi precizie care pot fi acele "unor infracţiuni economice prevãzute în legi speciale", putându-se ajunge la o înţelegere deficitarã a conceptului de infracţiuni economice (cum ar fi, de pildã, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunitãţilor Europene ori infracţiunile în legãturã directã cu infracţiunile de corupţie prevãzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie).
Prin urmare, textul de lege criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare atât cu alte prevederi similare din Codul penal, cât şi cu cele reglementate în legi speciale la care se face trimitere, ceea ce este de naturã sã genereze confuzii, incertitudine şi dificultãţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestuia.
Acest viciu de redactare afecteazã garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, este de observat cã acest drept este unul complex, care are mai multe componente şi în care se include lato sensu şi dreptul la o apãrare eficientã. Aceasta nu poate fi realizatã în condiţiile în care existã o incertitudine cu privire la aplicabilitatea într-o speţã sau alta a beneficiului reducerii la jumãtate a pedepsei. Judecãtorul însuşi se aflã în dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai multe variante posibile, în lipsa unei reprezentãri clare a regimului sancţionator aplicabil. Din cauza manierei defectuoase de redactare a textului de lege criticat, individualizarea judiciarã a pedepsei nu poate fi fãcutã de instanţã decât în mod arbitrar, aproximativ, în funcţie de aprecieri lipsite de obiectivitate, într-o situaţie putând aplica o pedeapsã cu amendã, iar în alta, nu, ori în altele fiind obligatã sã aplice o sancţiune cu caracter administrativ sau sã reducã pedeapsa la jumãtate, dupã cum pentru infracţiuni identice prejudiciul atinge sau nu o anumitã valoare. De pildã, în cazul în care prejudiciul acoperit în condiţiile alin. 1 este cuprins între 50.000 de euro si 100.000 de euro, se poate aplica fie pedeapsa cu închisoarea, în limitele prevãzute de lege pentru infracţiunile respective, reduse la jumãtate potrivit alin. 1 al art. 74^1 din Codul penal, fie pedeapsa amenzii potrivit alin. 2 teza întâi al aceluiaşi articol.
Nu în ultimul rând, Curtea constatã cã, în ce priveşte texul legal criticat, în partea generalã a Codului penal, titlul III, capitolul V, secţiunea II intitulatã Circumstanţe atenuante şi agravante, legiuitorul s-a limitat la adãugarea acestui articol, fãrã a-i da o denumire marginalã. Acest aspect este de naturã a crea serioase controverse cu privire la natura juridicã a instituţiei, putând fi circumstanţe atenuante; împrejurãri care pot constitui circumstanţe atenuante; cauze de reducere a pedepsei; cauze de înlocuire a rãspunderii penale ori cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale potrivit art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedurã penalã coroborat cu art. 18^1 din Codul penal.
De asemenea, o problemã deosebitã o ridicã situaţia în care existã mai mulţi participanţi la sãvârşirea vreuneia dintre infracţiunile enumerate în acest text, iar prejudiciul este reparat doar de un singur participant. De vreme ce nu a fost definitã în mod univoc natura juridicã a texului legal criticat, nu este pe deplin clar dacã şi în ce mãsurã pot fi aplicabile dispoziţiile art. 28 din Codul penal referitoare la circumstanţele personale şi reale şi potrivit cãruia termenul de "circumstanţe" are un înţeles larg, incluzând toate împrejurãrile care atenueazã sau agraveazã rãspunderea penalã (inclusiv cauzele de reducere a pedepselor sau cauzele de nepedepsire).
Curtea constatã cã reglementãri similare se gãsesc şi în alte legislaţii europene. Însã în acestea repararea pagubei produsã printr-o infracţiune reprezintã o circumstanţã atenuantã. În acest sens Curtea reţine cu titlu exemplificativ art. 46 paragraful 2 din Codul penal german (care are în vedere conduita fãptuitorului dupã comiterea faptei, în mod special eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuitã, eforturile sale pentru a ajunge la o înţelegere cu persoana vãtãmatã); art. 62 paragraful 6 din Codul penal italian (care priveşte pe oricare fãptuitor judecat care a reparat prejudiciul prin despãgubire ori prin restituirea lucrului sau dacã, înainte de judecatã, în mod voluntar şi spontan, a depus eforturi pentru înlãturarea sau atenuarea consecinţelor dãunãtoare sau periculoase ale infracţiunii); art. 21 din Codul penal spaniol (care vizeazã eforturile fãptuitorului pentru repararea prejudiciilor provocate sau pentru diminuarea consecinţelor faptei) sau art. 34 paragraful 1 pct. 14 din Codul penal austriac (care ţine seama de iniţiativa pe care a avut-o fãptuitorul de a se abţine de la producerea unei pagube mari ori dacã a acoperit el însuşi sau o terţã persoanã prejudiciul cauzat).
De asemenea, potrivit art. 21 alin. 2 din Codul penal, "tentativa se sancţioneazã cu o pedeapsã cuprinsã între jumãtatea minimului şi jumãtatea maximului prevãzute de lege pentru infracţiunea consumatã, fãrã ca minimul sã fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevãzutã de lege este detenţiunea pe viaţã, se aplicã pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani". Ţinând seama de acest text, Curtea constatã cã legiuitorul nu a dispus nimic cu privire la situaţia tentativei în cazul infracţiunilor de prejudiciu ce intrã sub incidenţa dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal. Aceasta conduce la o situaţie inechitabilã în care un inculpat cercetat pentru o tentativã la infracţiunea de înşelãciune sã primeascã aceeaşi pedeapsã ca şi un inculpat cercetat pentru aceeaşi infracţiune consumatã, dar care a acoperit prejudiciul cauzat în condiţiile art. 74^1 alin. 1 din Codul penal.
Toate aceste circumstanţieri variate şi neunitare nu fac altceva decât sã lipseascã de fermitate atitudinea statului de drept ce urmãreşte contracararea fenomenul infracţional şi sã îngreuneze înfãptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, trebuie sã se facã pentru toţi justiţiabilii în cadrul unui real proces echitabil şi într-o manierã unicã, imparţialã şi egalã.
3. Cât priveşte dispoziţiile art. 74^1 alin. 3 din Codul penal referitoare la mãsura înlãturãrii beneficiului prevãzut în primele douã alineate pentru inculpaţii care au mai sãvârşit o infracţiune de acelaşi gen într-un interval de 5 ani şi care s-au mai bucurat anterior de reducerea de pedeapsã, Curtea constatã cã acestea constituie o normã de trimitere şi nu pot fi disociate de alin. 1 şi 2 ale art. 74^1 din Codul penal, întrucât reprezintã consecinţa lor directã. Acest fapt genereazã inaplicabilitatea lor, întrucât nu pot avea o existenţã de sine stãtãtoare în absenţa normei la care se face trimitere. Aşa fiind, viciul de neconstituţionalitate constatat în privinţa art. 74^1 alin. 1 şi 2 se extinde în mod corespunzãtor şi cu privire la dispoziţiile art. 74^1 alin. 3 din acelaşi cod, astfel încât instanţa de contencios constituţional constatã cã şi acestea sunt neconstituţionale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 şi al art. 31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Vasile Ioan Savu în Dosarul nr. 15.079/299/2006 (2839/2010) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constatã cã dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal sunt neconstituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 3 mai 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
