Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 57 din 26 ianuarie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare si a tarifului de trecere pe reteaua de drumuri nationale din Romania
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Baran Impex" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecãtoriei Râmnicu Vâlcea, şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 100D/2011 al Curţii Constituţionale. La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Curtea dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 586D/2011, nr. 771D/2011, nr. 1.037D/2011, nr. 1.225D/2011 şi nr. 1.475D/2011, având ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate cu obiect identic, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Baran Impex" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecãtoriei Râmnicu Vâlcea, de Societatea Comercialã "Orient" - S.R.L. din Rãdãuţi în Dosarul nr. 7.930/182/2010 al Judecãtoriei Baia Mare - Secţia civilã, de Societatea Comercialã "Agrevo" - S.R.L. din Corod în Dosarul nr. 1.104/324/2011 al Judecãtoriei Tecuci, de Societatea Comercialã "Comind Thamos" - S.R.L. din Focşani în Dosarul nr. 15.585/200/2011 al Judecãtoriei Buzãu - Secţia civilã, de Judecãtoria Focşani în Dosarul sãu nr. 7.245/231/2010 şi de Ginel Trofin în Dosarul nr. 14.747/200/2011 al Judecãtoriei Buzãu. La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Magistratul-asistent învedereazã Curţii cã, în Dosarul nr. 1.225D/2011, partea Direcţia Regionalã de Drumuri şi Poduri Iaşi a transmis note scrise în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate. Curtea, din oficiu, vãzând identitatea de obiect al cauzelor menţionate, pune în discuţie problema conexãrii lor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a acestor cauze. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 586D/2011, nr. 771D/2011, nr. 1.037D/2011, nr. 1.225D/2011 şi nr. 1.475D/2011 la Dosarul nr. 100D/2011, care a fost primul înregistrat. Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele Curţii acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã. Considerã cã textul de lege criticat nu aduce atingere drepturilor garantate prin dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei, impunerea obligaţiei de a plãti tariful de despãgubire criticat fiind o opţiune a legiuitorului pe care instanţa de contencios constituţional nu o poate cenzura.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, reţine urmãtoarele: Prin Sentinţa civilã nr. 11.677 din 10 decembrie 2010 şi încheierile din 21 ianuarie 2011, 3 iunie 2011, 25 august 2011, 1 noiembrie 2011 şi 11 noiembrie 2011 pronunţate în dosarele nr. 6.568/288/2010, nr. 7.930/182/2010, nr. 1.104/324/2011, nr. 15.585/200/2011, nr. 7.245/231/2010 şi nr. 14.747/200/2011, Judecãtoria Râmnicu Vâlcea, Judecãtoria Baia Mare - Secţia civilã, Judecãtoria Tecuci, Judecãtoria Buzãu - Secţia civilã şi Judecãtoria Focşani au sesizat Curtea Constituţionalã cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România. Excepţia a fost ridicatã de Societatea Comercialã "Baran Impex" - S.R.L. din Bucureşti, Societatea Comercialã "Orient" - S.R.L. din Rãdãuţi, Societatea Comercialã "Agrevo" - S.R.L. din Corod, Societatea Comercialã "Comind Thamos" - S.R.L. din Focşani, de Judecãtoria Focşani din oficiu şi, respectiv, de Ginel Trofin în cauze având ca obiect soluţionarea plângerilor formulate împotriva unor procese-verbale de constatare şi sancţionare a unor contravenţii reglementate prin dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se aratã urmãtoarele: Autorul excepţiei ce formeazã obiectul Dosarului nr. 100D/2011 susţine cã textul de lege criticat impune în mod abuziv şi nelegal obligaţia contravenientului de a achita, pe lângã amenda contravenţionalã, şi alte sume, cu titlu de tarif de despãgubire, în funcţie de tipul vehiculului folosit. Aratã cã Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 nu cuprinde o definiţie a noţiunii de "tarif de despãgubire". În schimb, potrivit art. 3 alin. (1) teza finalã din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în cadrul actelor normative care stabilesc contravenţii se pot prevedea şi tarife de determinare a despãgubirilor pentru pagubele pricinuite prin sãvârşirea acestora, astfel cã, în cazul în care s-a pricinuit o pagubã şi existã tarife de despãgubire, pe lângã sancţiunea contravenţionalã se va aplica şi despãgubirea, dar numai cu acordul expres al persoanei vãtãmate. Or, prin sãvârşirea contravenţiei de a circula pe drumurile naţionale fãrã rovinietã, autorul excepţiei susţine cã nu s-a produs vreo pagubã nici drumului, nici concesionarului acestuia pentru a necesita impunerea unei despãgubiri. Autorul excepţiei ce formeazã obiectul Dosarului nr. 586D/2011 aratã cã textul de lege criticat instituie o dublã sancţiune pentru aceeaşi faptã şi contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât instituie un tratament discriminatoriu faţã de ceilalţi cetãţeni ai Uniunii Europene, care plãtesc o singurã astfel de taxã. Autorul excepţiei ce formeazã obiectul Dosarului nr. 771D/2011 invocã şi încãlcarea dreptului la un proces echitabil, ca urmare a faptului cã instanţa nu are posibilitatea de a determina în mod corect cuantumul despãgubirilor, în funcţie de împrejurãrile în care s-a comis contravenţia, ci este obligatã sã facã aplicarea tarifelor stabilite de legiuitor. Autorii excepţiei ce formeazã obiectul dosarelor nr. 1.037D/2011 şi nr. 1.475D/2011, precum şi Judecãtoria Focşani, care a ridicat din oficiu excepţia ce formeazã obiectul Dosarului nr. 1.225D/2011, susţin cã prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie. Astfel, aceştia aratã cã, dacã se considerã cã tariful de despãgubire are natura juridicã a unei despãgubiri al cãrei cuantum este evaluat legal, atunci petentul este lipsit de orice mijloc legal de a contesta modalitatea de stabilire a acestuia, existenţa şi întinderea prejudiciului şi existenţa legãturii de cauzalitate între faptã şi prejudiciu. Prin plângerea formulatã împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, petentul nu poate contesta mãsura obligãrii la plata tarifului de despãgubire, decât dacã aceastã mãsurã ar fi calificatã ca sancţiune, întrucât art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 acordã legitimare procesualã activã exclusiv pãrţii vãtãmate, nu şi contravenientului pentru a contesta despãgubirea. Or, aceasta reprezintã o încãlcare a principiului egalitãţii de arme, întrucât nu se pot administra probe care sã tindã la dovedirea faptului cã nu s-a produs un prejudiciu sau cã prejudiciul produs este mai mic decât cel predeterminat legal. Precizeazã cã nici instanţa nu poate analiza legalitatea şi temeinicia mãsurii obligãrii contravenientului la plata tarifului de despãgubire, întrucât, potrivit art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aceasta scapã cenzurii instanţei, cu excepţia cazului în care însuşi organul constatator, în favoarea cãruia se plãteşte tariful de despãgubire, ar contesta aceastã mãsurã, dar o asemenea contestaţie ar fi evident lipsitã de interes. În ipoteza în care obligarea la plata tarifului de despãgubire este consideratã o sancţiune, situaţie în care instanţa învestitã cu soluţionarea plângerii contravenţionale are posibilitatea de a analiza şi aceastã mãsurã, se încalcã principiul aplicãrii unei singure sancţiuni principale pentru o faptã contravenţionalã, care reprezintã aplicarea în materie contravenţionalã a principiului din dreptul penal non bis in idem, potrivit cãruia nimeni nu poate fi urmãrit sau pedepsit încã o datã pentru aceeaşi faptã pentru care a fost deja urmãrit sau condamnat. Autorii excepţiei considerã cã mãsura obligãrii la plata tarifului de despãgubire are natura unei sancţiuni, cu scop punitiv şi represiv. Cuantumul tarifului de despãgubire este foarte ridicat şi nu existã nicio posibilitate de apreciere în concret a prejudiciului efectiv produs prin sãvârşirea faptei contravenţionale. În plus, fapta de a circula fãrã rovinietã valabilã reprezintã o contravenţie de pericol, nesusceptibilã de a produce un prejudiciu material, concret, evaluabil. Ca atare, susţin cã obligarea la plata tarifului de despãgubire reprezintã, de fapt, o altã sancţiune aplicabilã pentru aceeaşi faptã, întrucât între sancţiunea principalã a amenzii contravenţionale şi sancţiunea obligãrii la plata tarifului de despãgubire nu se poate stabili un raport ca între sancţiunea principalã şi sancţiunea complementarã în sensul art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, deoarece ambele au naturã pecuniarã şi valori ridicate. Judecãtoria Râmnicu Vâlcea nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. Judecãtoria Baia Mare - Secţia civilã apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Judecãtoria Tecuci opineazã în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, precizând cã prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 sunt în deplinã concordanţã cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Judecãtoria Buzãu - Secţia civilã apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, menţionând cã tariful de despãgubire stabilit prin textul de lege criticat are natura unui tarif de evaluare legalã a prejudiciului, în sensul art. 23 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Aratã cã, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa competentã sã soluţioneze plângerea, dupã ce verificã dacã aceasta a fost introdusã în termen, ascultã pe cel care a fãcuto şi pe celelalte persoane citate, dacã acestea s-au prezentat, administreazã orice alte probe prevãzute de lege, necesare în vederea verificãrii legalitãţii şi temeiniciei procesului-verbal şi hotãrãşte asupra sancţiunii, a despãgubirii stabilite, precum şi asupra mãsurii confiscãrii, dacã este cazul. Aşadar, instanţa verificã şi se pronunţã inclusiv asupra tarifului de despãgubire, putând stabili în raport cu situaţia concretã din speţã dacã se impune sau nu înlãturarea acestuia. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Guvernul, în punctul de vedere transmis la Dosarul nr. 1.037D/2011, apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât textul de lege ce formeazã obiectul acesteia nu aduce atingere accesului liber la justiţie sau dreptului la un proces echitabil. Considerã cã este evidentã distincţia între amenda contravenţionalã ca sancţiune principalã contravenţionalã, de naturã administrativã, aplicabilã pentru nerespectarea obligaţiei, prealabile, de achitare a tarifelor de utilizare a drumurilor naţionale în condiţiile ordonanţei, pe de o parte, şi sumele datorate cu titlu de tarif de despãgubire, pe de altã parte. Aratã cã, în cazul încãlcãrii de cãtre utilizatorii drumurilor naţionale a obligaţiei achitãrii tarifului de utilizare al cãrui nivel este prevãzut în anexa nr. 1 la ordonanţã, contravenienţilor le sunt aplicabile atât prevederile referitoare la sancţiunea ca amendã contravenţionalã (rãspundere contravenţionalã), în cuantumul prevãzut în anexa nr. 2 din ordonanţã, cât şi prevederile referitoare la sumele datorate cu titlu de tarif de despãgubire (rãspundere materialã, civilã), prevãzute în anexa nr. 4 din acelaşi act normativ. Precizeazã cã, astfel cum rezultã din anexele nr. 1 şi 4 ale ordonanţei, cuantumul tarifului de despãgubire datorat este echivalentul tarifului de utilizare pe durata cea mai mare (12 luni), aplicabil utilizatorilor drumurilor naţionale. Mai aratã cã, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţei îi revine competenţa de a verifica legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de contravenţie şi de a se pronunţa inclusiv asupra tarifului de despãgubire datorat. Avocatul Poporului apreciazã, în punctele de vedere transmise la dosarele nr. 100D/2011, nr. 586D/2011, nr. 1.225D/2011 şi nr. 1.475D/2011, cã textul de lege criticat este constituţional. În opinia sa, prevederile art. 25 alin. (1) din Legea fundamentalã nu sunt incidente în cauzã, întrucât dreptul la libera circulaţie garanteazã, în condiţiile legii, libertatea de mişcare a persoanelor în ţarã sau în strãinãtate şi nu vizeazã nici mijloacele materiale care pot concura la efectuarea acestor deplasãri, nici plata unor taxe pentru folosirea drumurilor publice. Observã cã prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 se instituie tariful de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România pentru toate vehiculele înmatriculate şi pentru toţi utilizatorii români şi strãini, structurat în funcţie de perioada de parcurs şi staţionare, încadrarea în clasa de emisii poluante, masa totalã maximã autorizatã şi numãrul de axe. De asemenea, textul de lege criticat nu conţine elemente de naturã sã determine un tratament inegal sau discriminatoriu între utilizatorii de vehicule. Considerã, totodatã, cã nu este nesocotit dreptul de acces liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, împotriva procesului-verbal de contravenţie se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânãrii sau comunicãrii acestuia, iar plângerea, împreunã cu dosarul cauzei, se trimite de îndatã judecãtoriei în a cãrei circumscripţie a fost sãvârşitã contravenţia. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, notele scrise depuse şi concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2002, aprobatã cu modificãri şi completãri prin Legea nr. 424/2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2002, astfel cum au fost modificate şi completate prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 30 ianuarie 2010. Textul de lege criticat are urmãtorul cuprins: "(3) Contravenientul are obligaţia de a achita, pe lângã amenda contravenţionalã, cu titlu de tarif de despãgubire, în funcţie de tipul vehiculului folosit fãrã a deţine rovinieta valabilã, sumele stabilite potrivit anexei nr. 4." În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine urmãtoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 25 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cãruia legea stabileşte condiţiile exercitãrii dreptului la liberã circulaţie. Se invocã, totodatã, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale care consacrã dreptul la un proces echitabil. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observã cã, prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, legiuitorul român a apreciat necesar sã instituie obligaţia plãţii unui tarif pentru utilizarea reţelei de drumuri naţionale din România, aplicabil tuturor utilizatorilor români şi strãini, pentru toate vehiculele înmatriculate, astfel cum se precizeazã în art. 1 alin. (2) al actului normativ menţionat. Neachitarea acestui tarif reprezintã contravenţie şi se sancţioneazã cu amendã, limitele acesteia fiind stabilite în funcţie de tipul vehiculului şi fiind cuprinse în anexa nr. 2 la ordonanţã. Distinct de sancţiunea amenzii, textul de lege ce formeazã obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevede cã în sarcina contravenientului se reţine şi obligaţia de a achita, cu titlu de tarif de despãgubire, o anumitã sumã de bani, precizatã în anexa nr. 4 la ordonanţã, în funcţie de tipul vehiculului care a fost folosit fãrã a deţine rovinieta valabilã, adicã în lipsa documentului sau înregistrãrii în format electronic care atestã achitarea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România. Obligarea la plata acestui tarif de despãgubire este o consecinţã a rãspunderii civile delictuale subiective a contravenientului ca urmare a sãvârşirii unei fapte ilicite, respectiv utilizarea reţelei de drumuri fãrã plata tarifului corespunzãtor, care a avut ca rezultat un prejudiciu cauzat Companiei Naţionale de Autostrãzi şi Drumuri Naţionale din România. Principala criticã de neconstituţionalitate formulatã constã în faptul cã instanţele de judecatã nu au posibilitatea de a dimensiona acest tarif de despãgubire în funcţie de paguba efectiv suferitã, ceea ce ar conduce, în opinia unora dintre autorii excepţiei, la nesocotirea dreptului la un proces echitabil. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine cã, potrivit art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, actele normative pot cuprinde, pe lângã amenda contravenţionalã ca sancţiune de drept administrativ, şi tarife de determinare a despãgubirilor pentru prejudiciile pricinuite prin sãvârşirea contravenţiei. Ţinând cont de acest cadru general, reprezentat de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, legiuitorul a prevãzut, prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, obligaţia plãţii unui tarif de despãgubire fix, pe categorii de autovehicule, în sarcina utilizatorilor români şi strãini ai reţelei de drumuri naţionale din România ce se aflã în administrarea Companiei Naţionale de Autostrãzi şi Drumuri Naţionale din România. Curtea reţine cã, în concepţia actului normativ criticat, utilizatorul a sãvârşit o faptã ilicitã (folosirea drumului naţional fãrã rovinietã), prin care a cauzat un prejudiciu reţelei de drumuri naţionale prin uzarea şi degradarea acestora şi, totodatã, existã un raport de cauzalitate între fapta ilicitã şi prejudiciu, acesta fiind rezultatul direct al acţiunii de folosire a drumurilor naţionale fãrã plata rovinietei. Prin urmare, stabilirea tarifului de despãgubire este întemeiatã pe dreptul Companiei Naţionale de Autostrãzi şi Drumuri Naţionale din România de a beneficia de repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicitã sãvârşitã de utilizator. Din cele de mai sus, rezultã cã, prin demonstrarea faptei ilicite sãvârşite de cãtre utilizator, se naşte o prezumţie legalã absolutã în favoarea Companiei Naţionale de Autostrãzi şi Drumuri Naţionale din România în privinţa existenţei prejudiciului - sub forma tarifului de despãgubire - şi a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicitã. Valoarea prejudiciului suferit este stabilitã în cuantum fix, în funcţie de categoria autovehiculului, pentru a se evita o probatio diabolica în sarcina administratorului drumului naţional, în caz contrar, acesta fiind pus în situaţia de a demonstra în instanţã potrivit principiului onus probandi incumbit actori prejudiciul suferit, aspect care este imposibil de determinat în cazuri individuale, ca urmare a multitudinii de elemente variabile ce intervin în aceastã apreciere. De aceea, pentru a echilibra poziţia pãrţilor din acest raport procesual, legiuitorul a recurs la prezumarea unui prejudiciu fix, determinat, pentru acoperirea cãruia este datorat tariful de despãgubire. În privinţa cuantumului acestui tarif de despãgubire, Curtea observã cã acesta nu intrã în sfera de incidenţã a art. 56 din Constituţie. Relaţia dintre administratorul drumului şi utilizatorul fãrã rovinietã este guvernatã de rãspunderea civilã delictualã, ceea ce presupune repararea prejudiciului suferit potrivit întinderii sale. Aşadar, nu existã nicio legãturã între tariful de despãgubire şi taxa de utilizare a drumului, fiecare având altã naturã şi alt regim juridic, astfel încât nu se pot face comparaţii între cuantumurile acestora. În privinţa tarifului de despãgubire, legiuitorul a apreciat cã sumele prevãzute în anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 reflectã în mod generic gradul de uzurã a carosabilului prin folosirea drumului naţional fãrã plata rovinietei, situaţie cunoscutã de utilizatori, astfel încât aceştia pot avea reprezentarea consecinţelor faptei de a nu respecta obligaţia prevãzutã de Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002. În consecinţã, este neîntemeiatã critica referitoare la încãlcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentalã ca urmare a imposibilitãţii contravenientului de a contesta modalitatea de stabilire a prejudiciului, existenţa şi întinderea acestuia şi existenţa legãturii de cauzalitate între faptã şi prejudiciu. Aceasta, deoarece prin plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, contravenientul are posibilitatea de a contesta atât sancţiunea contravenţionalã, cât şi existenţa faptei cauzatoare de prejudiciu. Curtea nu poate reţine nici critica referitoare la încãlcarea dreptului la un proces echitabil motivatã prin pretinsa nesocotire a principiului non bis in idem. Semnificaţia acestuia este aceea cã nimeni nu poate fi urmãrit sau pedepsit penal pentru sãvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotãrâre definitivã. Transpus la domeniul contravenţional, acesta s-ar referi aşadar la interdicţia de a se pronunţa douã hotãrâri judecãtoreşti definitive cu privire la sãvârşirea aceleiaşi contravenţii. Prevederile de lege criticate nu vizeazã însã o asemenea ipotezã. De fapt, autorii excepţiei au în vedere o altã semnificaţie a principiului enunţat, şi anume cea potrivit cãreia este interzisã aplicarea a douã sancţiuni principale pentru aceeaşi faptã, regulã cuprinsã în art. 5 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care reprezintã norma generalã în materie contravenţionalã, fiind şi o aplicare a art. 23 alin. (12) din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.360 din 27 octombrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2009, Decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011 pronunţatã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în Cauza Ioan Pop împotriva României şi Hotãrârea din 1 februarie 2005 pronunţatã de instanţa de la Strasbourg în Cauza Ziliberberg împotriva Moldovei). Or, aşa cum s-a arãtat mai sus, tariful de despãgubire nu are natura unei sancţiuni contravenţionale, ci a unei modalitãţi de acoperire a unui prejudiciu material. Curtea constatã cã posibilitatea cumulãrii rãspunderii contravenţionale cu rãspunderea civilã delictualã şi, subsecvent, impunerea achitãrii concomitente a unei amenzi contravenţionale şi a unui tarif de despãgubire se justificã prin diferenţa esenţialã dintre fundamentele fiecãrui tip de rãspundere. Astfel, dacã în cazul rãspunderii contravenţionale se urmãreşte sancţionarea unei conduite ilicite, prin stabilirea rãspunderii civile se tinde la repararea prejudiciului produs unui anumit subiect de drept, în speţã Compania Naţionalã de Autostrãzi şi Drumuri Naţionale din România. Curtea observã cã, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (5) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrãzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome "Administraţia Naţionalã a Drumurilor din România", publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 3 octombrie 2003, aceasta este persoanã juridicã românã de interes strategic naţional, care desfãşoarã, în principal, activitãţi de interes public naţional în domeniul administrãrii drumurilor naţionale şi autostrãzilor. De aceea, stabilirea pe cale legalã a tarifului de despãgubire se impune în vederea asigurãrii unei modalitãţi eficiente de recuperare a prejudiciului suferit, în considerarea importanţei protejãrii reţelei de drumuri naţionale din România şi a necesitãţii menţinerii acesteia într-o stare care sã ofere deopotrivã siguranţã circulaţiei şi condiţii optime pentru desfãşurarea traficului rutier. Curtea constatã cã nu poate reţine nici critica referitoare la contrarietatea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, generatã, în opinia unuia dintre autorii excepţiei, de faptul cã prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 ar institui, pentru cetãţenii români, un tratament discriminatoriu faţã de ceilalţi cetãţeni ai Uniunii Europene, care plãtesc o taxã unicã pentru utilizarea infrastructurii de transport rutier. În acest sens, Curtea observã cã reglementãrile existente în legislaţiile altor state membre ale Uniunii Europene nu pot constitui repere de referinţã pentru aprecierea eventualelor diferenţe de tratament între cetãţenii români şi cei strãini. Ca o consecinţã a principiului constituţional al universalitãţii, consacrat de art. 15 alin. (1) din Legea fundamentalã, Curtea Constituţionalã examineazã exclusiv constituţionalitatea legislaţiei naţionale, neavând competenţa de a compara regimul juridic intern aplicabil într-o materie cu cel existent în ordinea juridicã a altor state cu privire la acelaşi domeniu de reglementare. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate examina diferenţe de tratament existente între cetãţeni supuşi unor sisteme legislative diferite. Faptul cã în alte state membre ale Uniunii Europene au fost instituite modalitãţi specifice de reglementare a unui anumit domeniu nu poate sã conducã la concluzia unei inegalitãţi de tratament juridic între cetãţenii români şi cei strãini. Curtea constatã cã, pe teritoriul statului român, textul de lege criticat se aplicã în mod identic atât cetãţenilor români, cât şi celor strãini care circulã pe drumurile publice din România, cu încãlcarea obligaţiei legale de achitare a tarifului de utilizare a acestora. Dispoziţiile art. 1 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 sunt revelatoare în acest sens, precizând explicit cã "Tariful de utilizare se aplicã în mod nediscriminatoriu pentru utilizatorii români şi utilizatorii strãini ai reţelei de drumuri naţionale din România [...]". De asemenea, art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede cã tariful de utilizare se aplicã tuturor utilizatorilor români şi strãini pentru toate vehiculele înmatriculate care sunt folosite pe reţeaua de drumuri naţionale din România. De altfel, Curtea observã cã, în art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, se menţioneazã cã aceasta transpune Directiva 1.999/62/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 iunie 1999 de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfã pentru utilizarea anumitor infrastructuri, publicatã în Jurnalul Oficial al Comunitãţii Europene nr. L 187/42 din 20 iulie 1999, numai în ceea ce priveşte tarifarea utilizãrii infrastructurii de transport rutier. În fine, Curtea constatã cã textul de lege criticat nu contravine nici dispoziţiilor art. 25 din Constituţie. Prin Decizia nr. 181 din 14 iunie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 21 ianuarie 2002, Curtea a reţinut cã Legea fundamentalã garanteazã dreptul la liberã circulaţie în ţarã şi în strãinãtate, dar condiţiile exercitãrii acestui drept sunt stabilite prin lege, observând totodatã cã prevederile constituţionale nu se referã şi la mijloacele de transport prin care se realizeazã libera circulaţie, fiecare cetãţean având posibilitatea de a utiliza mijloacele de transport pe care le considerã potrivite (rutiere, feroviare, aeriene, fluviale, navale, mijloace de transport în comun sau personale). Pe de altã parte, "libera circulaţie" se desfãşoarã potrivit unor reguli stabilite prin lege, reguli care au ca finalitate ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor, precum şi a unei normale desfãşurãri a relaţiilor interstatale.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Baran Impex" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecãtoriei Râmnicu Vâlcea, de Societatea Comercialã "Orient" - S.R.L. din Rãdãuţi în Dosarul nr. 7.930/182/2010 al Judecãtoriei Baia Mare - Secţia civilã, de Societatea Comercialã "Agrevo" - S.R.L. din Corod în Dosarul nr. 1.104/324/2011 al Judecãtoriei Tecuci, de Societatea Comercialã "Comind Thamos" - S.R.L. din Focşani în Dosarul nr. 15.585/200/2011 al Judecãtoriei Buzãu - Secţia civilã, de Judecãtoria Focşani, din oficiu, în Dosarul nr. 7.245/231/2010 şi de Ginel Trofin în Dosarul nr. 14.747/200/2011 al Judecãtoriei Buzãu. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 26 ianuarie 2012.
PREŞEDINTE, ACSINTE GASPAR
Magistrat-asistent, Valentina Bãrbãţeanu
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
