Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 565 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 693 din 7 septembrie 2016
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petru Nicolae Ioţcu în Dosarul nr. 6.310/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.828D/2015.
2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din data de 7 iulie 2016, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 12 iulie 2016.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
3. Prin Încheierea din 8 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.310/30/2015, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petru Nicolae Ioţcu într-o cauză penală în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 291 din Codul penal raportată la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece creează un impediment în contestarea legalităţii anumitor probe care fundamentează trimiterea în judecată a unei persoane în condiţiile în care suspiciunea asupra legalităţii acestora ar reieşi ulterior, din administrarea probelor în faza de judecată. Arată că în cursul urmăririi penale nu a avut posibilitatea concretă de a lua cunoştinţă de conţinutul suporţilor optici şi nici posibilitatea de a contesta legalitatea obţinerii probei constând în interceptările şi înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, deşi în timpul judecăţii pe fond, s-ar constata nelegalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale, părţile nu mai au posibilitatea de a invoca nulitatea lor şi nici instanţa nu are la dispoziţie vreun mijloc procedural pentru a le înlătura. O astfel de situaţie permite posibilitatea soluţionării unei cauze penale în baza unor probe administrate în mod neloial, fapt care contravine flagrant principiului legalităţii procesului penal.
5. Tribunalul Timiş - Secţia penală, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată.
6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală este, în principal, inadmisibilă, deoarece prin Decizia nr. 76 din 26 februarie 2015, Curtea Constituţională a constatat neconstituţională soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în textul contestat. Pe fond, Guvernul susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile art. 374 din Codul de procedură penală permit judecătorului să administreze din oficiu, atât probele la care se referă prevederile criticate, precum şi orice alte probe pe care le apreciază a fi necesare pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Revine judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei să aprecieze, în concret, de la caz la caz, care probe trebuie administrate. De aceea, elemente de fapt, respectiv faptul că judecătorul unei cauze nu a dispus readministrarea, în faza cercetării judecătoreşti, a uneia sau a mai multor dintre probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, nu pot conduce la concluzia că dispoziţiile art. 374 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală afectează dreptul la un proces echitabil.
8. Guvernul mai arată că nu poate fi primită nici susţinerea referitoare la afectarea dreptului la apărare, deoarece prevederile legale criticate nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al inculpatului, acesta putând să fie asistat de un avocat în tot cursul judecăţii, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni (a se vedea şi dispoziţiile art. 88-96 din Codul de procedură penală).
9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, textul legal criticat prevede faptul că doar acele probe care au fost administrate în cursul urmăririi penale şi nu au fost contestate de către părţi urmează să nu mai fie readministrate în cursul cercetării judecătoreşti. Însă, şi aceste probe sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor. În plus, art. 374 din Codul de procedură penală permite judecătorului să administreze din oficiu atât probele la care se referă alin. (7), precum şi orice alte probe pe care le apreciază a fi necesare pentru aflarea adevărului. Revine judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei să aprecieze, de la caz la caz, care dintre probe trebuie să fie administrate.
10. Prin deciziile nr. 342 din 7 mai 2015, nr. 245 din 7 aprilie 2015 şi nr. 486 din 23 iunie 2015, Curtea Constituţională a statuat că faptul că instanţa de judecată, nereadministrând probele în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, va ţine seama de ele la judecarea cauzei, nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Prin urmare, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile legale criticate dispun cu privire la nereadministrarea probelor necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală "Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe", părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală.
11. De altfel, legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţa de judecată dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei.
12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 374 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au fost modificate prin art. II pct. 98 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Cu toate acestea, ţinând seama de raţiunile avute în vedere de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora "sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunţa asupra prevederilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, deoarece acestea erau aplicabile la momentul invocării excepţiei. Dispoziţiile legale criticate au următorul conţinut:
"(7) Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.
(8) Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei."
15. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 referitoare la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin mai multe decizii s-a pronunţat asupra unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării deciziilor nr. 342 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015, nr. 245 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, şi nr. 486 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 septembrie 2015, Curtea a statuat că dispoziţiile legale criticate dispun cu privire la imposibilitatea nuanţată/condiţionată a readministrării ope legis în cursul cercetării judecătoreşti a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost contestate. Din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la soluţia legislativă aleasă, respectiv absenţa unei manifestări univoce de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale.
17. Faptul că instanţa de judecată, nereadministrând probele în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, va ţine seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (a se vedea, în acest, sens Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54.) De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Prin urmare, nu se poate susţine că prin dispoziţiile legale criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe. A porni de la premisa administrării părtinitoare a probelor, complinită de nepăsarea acuzatului, nu atrage neconstituţionalitatea unui text, deoarece obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni în cadrul unui proces guvernat de principiul aflării adevărului. De altfel, soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanţa de judecată în faţa acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerinţa ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii particulare de excepţie cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153).
18. Totodată, Curtea a constatat că, întrucât legalitatea şi temeinicia sunt însuşiri fundamentale ale oricărei probe care, prin elementele de fapt conţinute, serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei contribuind la aflarea adevărului în procesul penal, s-ar putea pune în discuţie afectarea dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil dacă, în pofida faptului că părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti, probele nu sunt readministrate.
19. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din acelaşi cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, odată validată legalitatea lor în cadrul procedurii de cameră preliminară, este evident că în faţa judecătorului de fond pot fi puse în discuţie numai aspecte ce ţin de temeinicie referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care, raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanţă.
20. Analizând conţinutul normativ al dispoziţiilor legale criticate, Curtea a mai constatat că acestea dispun cu privire la nereadministrarea probelor necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a reţinut alineatul (5) al art. 374 din Codul de procedură penală, conform căruia "Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe", părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală.
21. În sfârşit, este de observat că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, tocmai potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanţei de judecată nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, "Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii."
22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, Curtea constată că soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală pronunţată prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, inclusiv în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală.
23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petru Nicolae Ioţcu în Dosarul nr. 6.310/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 374 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2016.
PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE
Prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
