Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 564 din 6 iulie 2006 privind constitutionalitatea unor dispozitii din Legea pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, precum si pentru modificarea altor legi
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 677 din 7 august 2006
Cu Adresa nr. XXXV/1.903 din 16 iunie 2006 secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea privind neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi. Sesizarea a fost formulatã şi semnatã, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al <>art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de un numãr de 29 de senatori, şi anume: Mircea Dan Geoanã, Nicolae Vãcãroiu, Ion Solcanu, Otilian Neagoe, Radu Cristian Georgescu, Doru Ioan Tãrãcilã, Ilie Sârbu, Ioan Chelaru, Dan Mircea Popescu, Viorel Arcaş, Ovidiu Teodor Creţu, Petre Daea, Cristian Diaconescu, Vasile Dîncu, Ion Florescu, Vasile Ion, Ion Moraru, Şerban Nicolae, Traian Novolan, Mihail Popescu, Ion Rãdoi, Doina Silistru, Aurel Gabriel Simionescu, Viorel Ştefan, Sever Şter, Emil Rãzvan Theodorescu, Ion Toma, Vasile Ioan Dãnuţ Ungureanu şi Ion Vãrgãu.
Sesizarea a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 6.269 din 16 iunie 2006, formând obiectul Dosarului nr. 1.691 A/2006, şi este structuratã în motive care vizeazã neconstituţionalitatea procedurii legislative urmate în adoptarea unor dispoziţii ale legii atacate şi motive care privesc neconcordanţa între anumite dispoziţii ale legii şi prevederile Constituţiei.
Motivele care vizeazã neconstituţionalitatea procedurii legislative urmate în adoptarea unor dispoziţii ale legii
Textele cuprinse în art. I al legii, privitor la modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, şi anume: pct. 7, referitor la art. 27 lit. c), pct. 12, referitor la art. 28^1 , pct. 15, referitor la art. 29 lit. c), pct. 19, referitor la art. 45 alin. 1^1 , pct. 25, referitor la art. 49 alin. 4, pct. 29, referitor la art. 55 alin. 1 şi 2, pct. 30, referitor la art. 56 alin. 3, pct. 32, referitor la art. 59 alin. 1, pct. 35, referitor la art. 61^1 , pct. 40, referitor la art. 72 alin. 2, nou-introdus, pct. 44, referitor la art. 86^2 alin. 7, pct. 46, referitor la art. 91 lit. a), pct. 48, referitor la art. 91^2 alin. 4 şi 5, pct. 50, referitor la art. 91^4, pct. 51, referitor la art. 91^6, pct. 54, referitor la art. 100 alin. 5, pct. 55, referitor la art. 104 alin. 5, nou-introdus, pct. 58, referitor la art. 137^1 alin. 1, pct. 66, referitor la art. 144 alin. 1^1, nou-introdus, pct. 68, referitor la art. 145 alin. 1^1, nou-introdus, pct. 70, referitor la art. 145 alin. 2^2 şi 2^3 , pct. 71, referitor la art. 145 alin. 3, pct. 94, referitor la art. 160^7 alin. 1 teza finalã, pct. 95, referitor la art. 160^9 alin. 5, pct. 99, referitor la art. 172 alin. 1, pct. 101, referitor la art. 173 alin. 1, pct. 102, referitor la art. 176 alin. 1 lit. e), f), g), nou-introduse, pct. 105, referitor la art. 184 alin. 1, pct. 114, referitor la art. 203^1, nou-introdus, pct. 127, referitor la art. 228 alin. 1^1, nou-introdus, pct. 129, referitor la art. 228 alin. 6, pct. 134, referitor la art. 264 alin. 3, pct. 146, referitor la art. 294 alin. 1 şi 3, pct. 147, referitor la art. 296 alin. 2, pct. 152, referitor la art. 313, pct. 155, referitor la art. 323 alin. 3, pct. 193, referitor la art. 385^17 alin. 6, nou-introdus, pct. 216, referitor la art. 450 alin. 2, pct. 223, referitor la art. 481 alin. 1, pct. 225, referitor la art. 483 alin. 3, şi pct. 227, referitor la art. 486, au fost adoptate cu încãlcarea principiului statului de drept, principiului suveranitãţii naţionale, principiului supremaţiei Constituţiei şi principiului structurii bicamerale a Parlamentului, consacrate în art. 1, 2 şi în art. 61 alin. (2) din Constituţia României. Procedura de adoptare a textelor de lege menţionate contravine, de asemenea, dispoziţiilor art. 74 alin. (3) şi ale art. 75 alin. (3) din Constituţie.
În acest sens se susţine cã prin <>Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 , a fost eliminatã procedura medierii, existentã în textul iniţial al Constituţiei, şi s-a tranşat problema navetei parlamentare, prin introducerea soluţiei Camerei decizionale. Astfel, în alin. (1) al art. 75 din Constituţie s-au prevãzut proiectele de lege care se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primã Camerã sesizatã, şi proiectele de lege pentru care Senatul este prima Camerã sesizatã, iar prin art. 75 alin. (3) s-a stabilit ca, dupã adoptare sau respingere de cãtre prima Camerã sesizatã, proiectele de lege sã fie trimise celeilalte Camere, care va decide definitiv.
Alin. (4) şi (5) ale art. 75 prevãd modul de rezolvare a posibilelor "conflicte de competenţã" între prima Camerã sesizatã şi Camera decizionalã, dar nu existã un text în Constituţie care sã permitã Camerei decizionale sã se îndepãrteze de la "limitele sesizãrii" date de soluţia adoptatã de cãtre prima Camerã sesizatã.
Aceastã reglementare a procedurii legislative se sprijinã pe întreaga "arhitecturã" a edificiului constituţional, axatã pe principiul statului de drept, al supremaţiei Constituţiei, al suveranitãţii naţionale, al bicameralismului, al supremaţiei Parlamentului, ca organ reprezentativ, şi al "monopolului" legislativ al Parlamentului, din care rezultã cã un text de lege nu poate sã fie creaţia exclusivã a voinţei unei singure Camere.
Introducerea soluţiei obligativitãţii sesizãrii, în anumite materii, ca primã Camerã a Senatului sau, dupã caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţã, reglementarea rolului de Camerã decizionalã, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor nu au fost de naturã a exclude o Camerã din mecanismul legiferãrii.
Intenţia legiuitorului constituant derivat a fost aceea a fortificãrii structurii bicamerale a Parlamentului României şi nu a amputãrii principiilor bicameralismului în materie de legiferare, prin reţinerea rolului pur formal consultativ pentru o Camerã, fãrã niciun fel de relevanţã în ceea ce priveşte obiectul şi substanţa reglementãrii, pentru Camera decizionalã.
Din prevederile analizate ale Constituţiei rezultã cã, examinând proiectul de lege adoptat de prima Camerã sesizatã, Camera decizionalã nu se poate pronunţa decât în limitele sesizãrii, ceea ce înseamnã cã ea nu poate adopta norme care nu au fost conţinute în proiectul cu care a fost sesizatã prima Camerã sau, dupã caz, nu au fãcut obiectul dezbaterii şi nu au fost adoptate de cãtre prima Camerã. Acesta este şi sensul prevederilor art. 75 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care "Dupã adoptare sau respingere de cãtre prima Camera sesizatã, proiectul sau propunerea legislativã se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv".
Interpretarea logico-sistematicã a textului conduce clar la concluzia cã formularea "care va decide definitiv" exprimã ideea de decizie definitivã asupra conţinutului textelor care au fost adoptate sau, dupã caz, respinse de cãtre prima Camerã sesizatã. Dacã legiuitorul constituant derivat ar fi dorit ca cea de-a doua Camerã sesizatã, care este şi Camera definitivã, sã se poatã îndepãrta de limitele sesizãrii, date de structura şi conţinutul proiectului sau propunerii legislative primite de la prima Camerã sesizatã, acest aspect s-ar fi reglementat în mod expres, ceea ce însã ar fi ridicat foarte serioase semne de întrebare asupra seriozitãţii bicameralismului, reglementat de Constituţia României, asupra raţiunii existenţei celor douã Camere.
Inadmisibilitatea adoptãrii de texte noi în Camera decizionalã la propunerea unui minister rezultã şi din art. 74 alin. (3) din Constituţie, care îngãduie Guvernului (implicit, ministerului care a iniţiat proiectul de lege) sã îşi exercite iniţiativa legislativã prin transmiterea proiectului cãtre Camera competentã sã îl dezbatã şi sã îl adopte, ca primã Camerã sesizatã. Contrar acestor dispoziţii constituţionale, în cazul legii analizate, textele noi au fost adoptate de cãtre Camera decizionalã la iniţiativa ministrului justiţiei, fãrã sã fi fost mai întâi examinate de prima Camerã sesizatã.
În acelaşi sens se mai aratã cã formularea de noi texte de cãtre Guvern, la cea de-a doua Camerã sesizatã, care n-au fost incluse în textul iniţial, trimis primei Camere sesizate, nu echivaleazã cu formularea de amendamente la proiect, ci cu o nouã iniţiativã legislativã, care nu se poate exercita direct la Camera decizionalã, ci numai la Camera care, potrivit Constituţiei, trebuie sã fie prima sesizatã, altfel sistemul bicameral nu are sens.
Motivele care privesc neconcordanţa între anumite dispoziţii ale legii şi prevederile Constituţiei
1. Dispoziţiile art. I pct. 36 din legea criticatã, referitoare la art. 68^1 din Codul de procedurã penalã, în conformitate cu care "Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauzã rezultã presupunerea rezonabilã cã persoana faţã de care se efectueazã acte premergãtoare sau acte de urmãrire penalã a sãvârşit fapta", sunt neconstituţionale, deoarece formularea "presupunerea rezonabilã" implicã aprecierea unei persoane, iar folosirea termenului "rezonabil" apare distorsionatã faţã de sensul dat de Constituţie acestei noţiuni în art. 21 alin. (3). Ca atare, textul criticat, departe de a fi o garanţie a drepturilor fundamentale ale cetãţenilor, cum ar fi: dreptul la viaţã şi la integritate fizicã şi psihicã (art. 22), dreptul la libertatea individualã (art. 23), dreptul la apãrare (art. 24), dreptul la libera circulaţie (art. 25), dreptul la viaţa intimã, familialã şi privatã (art. 26), dreptul la inviolabilitatea domiciliului (art. 27), dreptul la secretul corespondenţei (art. 28) etc., apare ca fiind o legalizare a abuzurilor autoritãţilor asupra cetãţenilor. Din aceastã perspectivã, dispoziţiile art. I pct. 36 din legea criticatã sunt contrare şi principiilor consacrate de art. 1 alin. (3) din Constituţie, unde se menţioneazã cã primele valori supreme şi garantate în sistemul nostru constituţional sunt demnitatea omului, drepturile şi libertãţile cetãţenilor.
2. Prevederile art. I pct. 47 din lege, referitoare la art. 91^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, sunt neconstituţionale, întrucât posibilitatea interceptãrii şi înregistrãrii convorbirilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, în ipoteza în care "cercetarea ar fi mult întârziatã", prevãzutã de acest text al legii, este contrarã art. 53 din Constituţie, neintrând în sfera elementelor prevãzute de alin. (1), care justificã restrângerea exerciţiului unor drepturi, pentru cã textul constituţional are în vedere desfãşurarea instrucţiei penale şi nu desfãşurarea cu "vitezã de rachetã" a instrucţiei penale. Nu este admisibil sã se introducã criterii pur subiective în sfera principiilor de ordin legal. Or, formularea "cercetarea ar fi mult întârziatã" introduce un criteriu subiectiv care se poate constitui într-un "argument de serviciu" pentru solicitarea interceptãrii şi înregistrãrii convorbirilor telefonice, implicit într-un paravan al abuzurilor autoritãţilor faţã de dreptul fundamental prevãzut de art. 28 din Constituţie.
3. Prevederile art. I pct. 47, referitoare la art. 91^1 alin. 6 din Codul de procedurã penalã, potrivit cãruia "Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintã sau o asistã în proces nu poate fi folositã ca mijloc de probã decât dacã din cuprinsul acesteia rezultã date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregãtirea sau sãvârşirea de cãtre avocat a unei infracţiuni, dintre cele prevãzute la alin. 1 şi 2", sunt contrare dispoziţiilor art. 24 din Constituţie, privind garantarea dreptului la apãrare, întrucât partea care a apelat la un avocat sau cãreia i s-a numit un avocat din oficiu trebuie sã aibã posibilitatea de a discuta nestingheritã, fãrã rezerve, cu avocatul în cauzã. Dacã aceastã relaţie dintre avocat şi client nu este inviolabilã, textul constituţional potrivit cãruia dreptul la apãrare este garantat apare ca fiind lipsit de substanţã.
4. Dispoziţiile art. I pct. 48, referitoare la art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, ce reglementeazã competenţa procurorului "care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã" de a dispune, "cu titlu provizoriu, prin ordonanţã motivatã, înscrisã în registrul special prevãzut în art. 228 alin. 1^1, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicãrilor, pe o duratã de cel mult 48 de ore", sunt contrare principiului statului de drept prin aceea cã îngãduie ca soluţii de competenţa puterii judecãtoreşti sã fie îndeplinite, fie şi vremelnic, de cãtre persoane care ancheteazã. Astfel, este de neconceput ca, fie şi numai cu titlu provizoriu, procurorul care efectueazã urmãrirea penalã sã aibã şi calitatea de persoanã care îşi autorizeazã propriile probe. O asemenea soluţie este contrarã nu numai art. 24, referitor la dreptul la apãrare, art. 28, privind secretul corespondenţei, prin raportare la art. 53 din Constituţie, dar şi textelor constituţionale care reglementeazã rolul Ministerului Public, în mecanismul organizãrii statale, concret, art. 131 alin. (1), prin raportare la art. 124.
5. Prevederile art. I pct. 48, referitoare la art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedurã penalã, potrivit cãruia "Convorbirile sau comunicãrile interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altã cauzã penalã dacã din cuprinsul acestora rezultã date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregãtirea sau sãvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevãzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2", sunt contrare prevederilor constituţionale care reglementeazã dreptul la apãrare (art. 24), dreptul la proces echitabil [art. 21 alin. (3)] şi restrângerea exerciţiului unor drepturi (art. 53), deoarece statul, prin autoritãţile sale, care face urmãrirea penalã, foloseşte unele şi aceleaşi probe, în cauze penale diferite, revenind în discuţie aceeaşi formulare privind "date sau informaţii concludente şi utile".
6. Prevederile art. I pct. 134, referitoare la art. 264 alin. 3 şi 4 din Codul de procedurã penalã, care au urmãtorul cuprins:
"Sesizarea instanţei de judecatã se face de cãtre procurorul care a dat rechizitoriul.
Procurorul înainteazã, de îndatã, rechizitoriul împreunã cu dosarul cauzei conducãtorului parchetului care, în termen de 48 de ore în cauzele cu arestaţi preventiv sau în termen de 20 de zile în celelalte cauze, verificã legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate. Dacã pânã la expirarea acestor termene rechizitoriul nu a fost infirmat, acesta se înainteazã instanţei competente, împreunã cu dosarul cauzei şi cu un numãr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.", sunt neconstituţionale, întrucât contravin principiului controlului ierarhic, prevãzut de art. 132 alin. (1) din Constituţie. De vreme ce legiuitorul constituant a reglementat instituţia Ministerului Public, stabilind cã aceastã instituţie, şi nu fiecare procuror în parte, reprezintã interesele generale ale societãţii şi apãrã ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor, iar îndeplinirea acestei misiuni implicã controlul ierarhic asupra fiecãrui act întocmit de cãtre un procuror, este evident cã soluţia legislativã, în baza cãreia se stabileşte o relaţie directã dintre procurorul care ancheteazã sau cel care întocmeşte rechizitoriul şi instanţa de judecatã, fãrã filtrul controlului ierarhic, este contrarã Constituţiei, atât în litera art. 132, cât şi în spiritul secţiunii a 2-a din cap. VI al titlului III al Legii fundamentale.
7. În legãturã cu dispoziţiile art. I pct. 13, referitoare la art. 28^1, pct. 1 lit. b) din Codul de procedurã penalã, potrivit cãruia curtea de apel judecã în primã instanţã: "b) infracţiunile sãvârşite de judecãtorii de la judecãtorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţioneazã pe lângã aceste instanţe, precum şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi", se aratã cã la Camera Deputaţilor s-a formulat un amendament de cãtre doamna deputat Liana Dumitrescu, care, aşa cum rezultã din motivarea reţinutã în raportul Comisiei juridice, urmãrea doar completarea textului, cu precizarea "ai Curţii de Conturi". În tabelul care a fost întocmit de Comisie, în coloana a II-a, pag. 8 din raport, la poz. 5, în loc sã fie preluat corect textul Senatului, la care sã se adauge precizãrile din amendamente, s-a reţinut un text incorect, care a fost considerat ca fiind adoptat de Camera Deputaţilor şi reţinut în versiunea pregãtitã pentru promulgare. Astfel, s-a distorsionat voinţa autorului amendamentului, încãlcându-se art. 74 din Constituţie, referitor la dreptul la iniţiativã legislativã al parlamentarilor. Întrucât dreptul la iniţiativã legislativã este reglementat expres de Constituţie, pentru fiecare deputat sau pentru fiecare senator, se subînţelege cã acest drept presupune şi posibilitatea de a formula amendamente, iar dreptul de a formula iniţiative legislative sau, dupã caz, amendamente la iniţiativele legislative iniţiate de Guvern ori de parlamentari, presupune şi obligaţia structurii parlamentare de a lua în discuţie şi de a supune în dezbatere amendamentele şi iniţiativele, aşa cum au fost formulate de cãtre iniţiatori. O comisie parlamentarã sau, dupã caz, Plenul unei Camere poate sã admitã sau sã respingã o iniţiativã sau un amendament al unui parlamentar, dar nu le poate modifica decât cu acordul iniţiatorului. Altfel, dreptul la iniţiativã legislativã, implicit la amendamente, al deputaţilor şi senatorilor ar fi lipsit de substanţã.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 1/1.508/B.O. din 28 iunie 2006, punctul sãu de vedere, în sensul cã Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi este constituţionalã.
Guvernul, în punctul de vedere transmis cu Adresa nr. 5/4.385/C.P.T., aratã, de asemenea, cã Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi este constituţionalã.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sãu de vedere în legãturã cu sesizarea de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine urmãtoarele:
Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale <>art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate formulatã de cei 29 de senatori.
Referitor la motivele care vizeazã neconstituţionalitatea procedurii legislative urmate în adoptarea unor dispoziţii ale legii, Curtea constatã:
În conformitate cu art. 75 alin. (1) şi (3) din Constituţia României, Camera Deputaţilor este Camerã decizionalã pentru toate proiectele de legi şi propuneri legislative, cu excepţia celor limitativ enumerate în alin. (1), şi anume proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a mãsurilor legislative ce rezultã din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevãzute în Constituţie la art. 31 alin. (5), art. 40 alin. (3), art. 55 alin. (2), art. 58 alin. (3), art. 73 alin. (3) lit. e), k), l), n) şi o), art. 79 alin. (2), art. 102 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 117 alin. (3), art. 118 alin. (2) şi (3), art. 120 alin. (2), art. 126 alin. (4) şi (5) şi la art. 142 alin. (5), pe care le dezbate şi le adoptã ca primã Camerã sesizatã.
În calitate de Camerã decizionalã, Camera Deputaţilor are, potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (3) din Constituţie, competenţa de a adopta sau de a respinge proiectul de lege adoptat de Senat, ca primã Camerã sesizatã.
Din cuprinsul alin. (4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie rezultã şi competenţa Camerei decizionale de a modifica şi completa textul proiectului adoptat de prima Camerã sesizatã, inclusiv prin adoptarea unor prevederi noi care intrã în competenţa sa decizionalã. Singura restricţie impusã de prevederile constituţionale amintite este aceea ca, în cazul în care Camera decizionalã adoptã o prevedere pentru care competenţa decizionalã aparţine primei Camere sesizate, sã întoarcã legea la aceastã Camerã, pentru a decide definitiv în procedurã de urgenţã.
Aceastã procedurã legislativã, menitã sã înlãture neajunsurile procedurii anterioare revizuirii Constituţiei, de mediere între cele douã Camere în caz de dezacord asupra unui proiect de lege, nu contravine structurii bicamerale a Parlamentului, consacratã prin art. 61 din Constituţie, dat fiind cã în procesul legislativ se atribuie fiecãreia dintre cele douã Camere un anumit rol în adoptarea legii, ceea ce nu înlãturã bicameralismul, ci îl confirmã.
Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute de lege, iar Codul de procedurã penalã şi, în general, legile de procedurã nu sunt caracterizate în art. 73 alin. (3) sau în alt text al Constituţiei ca fiind legi organice. În consecinţã, Curtea Constituţionalã constatã cã, urmându-se procedura legislativã prevãzutã de art. 75 din Constituţie, proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi a fost examinat şi adoptat de Senat, în calitate de primã Camerã sesizatã, şi de Camera Deputaţilor, în calitate de Camerã decizionalã. În acest cadru, Camera Deputaţilor a adoptat, în limitele competenţei sale, textele de lege criticate în prima parte a sesizãrii de neconstituţionalitate.
Curtea nu poate primi nici susţinerea cã s-ar fi încãlcat Constituţia prin faptul cã prevederile noi, neavute în vedere de prima Camerã sesizatã, au fost adoptate de Camera decizionalã la iniţiativa ministrului justiţiei, ca reprezentant al Guvernului, dat fiind cã Legea fundamentalã nu instituie nicio restricţie pentru Guvern de a-şi ameliora proiectul de lege cu care a sesizat Parlamentul, chiar în timpul desfãşurãrii procedurii legislative.
Referitor la motivele care privesc neconcordanţa între anumite dispoziţii ale legii şi prevederile Constituţiei, Curtea constatã:
1. Potrivit art. 68^1 din Codul de procedurã penalã, introdus prin legea care formeazã obiectul sesizãrii de neconstituţionalitate, "Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauzã rezultã presupunerea rezonabilã cã persoana faţã de care se efectueazã acte premergãtoare sau acte de urmãrire penalã a sãvârşit fapta".
Critica de neconstituţionalitate relevã, în primul rând, nepotrivirea dintre sensul termenului rezonabil, folosit în textul menţionat, şi înţelesul conferit în art. 21 alin. (3) din Constituţie, prin care se instituie principiul soluţionãrii cauzelor judiciare într-un termen rezonabil. Critica este evident neîntemeiatã, deoarece, pe de o parte, textul citat din Constituţie nu a fost adoptat în scopul definirii termenului amintit, acesta având înţelesul comun, dat de dicţionare, iar pe de altã parte, nu existã nicio contradicţie între sensul avut în vedere de Legea fundamentalã şi cel atribuit în articolul analizat din Codul de procedurã penalã. Ceea ce diferã sunt situaţiile cãrora le este atribuitã condiţia rezonabilitãţii, şi anume durata soluţionãrii unui proces - în cazul prevãzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie - şi presupunerea cã persoana faţã de care se efectueazã acte premergãtoare sau acte de urmãrire penalã a sãvârşit fapta" - în textul art. 68^1 din Codul de procedurã penalã.
Nu se poate primi nici critica în sensul cã termenul rezonabil genereazã, prin subiectivismul inerent aprecierii organului de urmãrire penalã, posibilitatea abuzurilor judiciare şi încãlcarea drepturilor fundamentale ale cetãţenilor. Termenul caracterizeazã presupunerea întemeiatã pe indiciile temeinice rezultate din datele unei cauze penale - cã persoana faţã de care se efectueazã acte premergãtoare sau acte de urmãrire penalã a sãvârşit fapta, iar aprecierea caracterului rezonabil al amintitei presupuneri revine nu numai organului de urmãrire penalã care propune luarea unei mãsuri de siguranţã dintre cele prevãzute de art. 143 şi urmãtoarele din Codul de procedurã penalã, ci şi magistratului care ia, confirmã sau menţine aceastã mãsurã, cu asigurarea dreptului la apãrare şi a tuturor celorlalte drepturi procesuale ale celui în cauzã. Curtea observã, de asemenea, cã noţiunea indicii temeinice era prezentã şi definitã în aceiaşi termeni în conţinutul art. 143 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, modificat prin legea criticatã, iar precizarea privind caracterul rezonabil al presupunerii menţionate a fost adãugatã tocmai pentru diminuarea gradului de subiectivitate în aprecierea fãcutã de organul judiciar, prin rezonabil înţelegându-se un anumit grad de normalitate, de acceptabilitate, raportat la oricare persoanã înzestratã cu raţiune şi nu doar la persoana competentã sã adopte o mãsurã întemeiatã pe indicii temeinice.
2. Critica privind introducerea în cuprinsul art. 91^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã a unui nou caz în care se poate dispune interceptarea convorbirilor prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, şi anume cazul când cercetarea penalã poate fi mult întârziatã, este neîntemeiatã în raport cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Constituţie - invocat în motivarea sesizãrii de neconstituţionalitate - care autorizeazã restrângerea unor drepturi, inclusiv dreptul la secretul convorbirilor telefonice, dacã aceasta se impune, între altele, pentru desfãşurarea instrucţiei penale. Or, efectuarea urmãririi penale pentru descoperirea autorului unei infracţiuni, stabilirea vinovãţiei acestuia şi trimiterea lui în judecatã sunt condiţionate şi de operativitatea cercetãrii, pentru ca aceasta sã fie eficientã atât sub raportul tragerii la rãspundere a celui în cauzã şi al înlãturãrii urmãrilor infracţiunii, cât şi sub raportul descurajãrii fenomenului infracţional.
3. Este nefondatã şi critica privind art. 91^1 alin. 6 din Codul de procedurã penalã, care se referã la valoarea probatorie a înregistrãrii convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintã, deoarece reglementarea nu este de naturã sã încalce dreptul la apãrare al pãrţii reprezentate de avocat, aşa cum fãrã temei se susţine în sesizare. În textul de lege analizat se precizeazã cã înregistrarea va fi folositã ca mijloc de probã numai dacã din cuprinsul acesteia rezultã date sau informaţii privitoare la pregãtirea sau sãvârşirea de cãtre avocat a unei infracţiuni. Constituţia nu face nicio rezervã în privinţa restrângerii exerciţiului drepturilor unui avocat, dacã, aşa cum este cazul reglementãrii stabilite prin art. 91^1 alin. 6 din Codul de procedurã penalã, criticatã prin sesizare, sunt îndeplinite condiţiile prevãzute în alin. 1 şi 2 ale aceluiaşi text de lege.
4. Nu poate fi primitã nici critica privind neconstituţionalitatea art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, prin care se instituie dreptul procurorului de a dispune în situaţii de urgenţã interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicãrilor pe o duratã de cel mult 48 de ore. Prin aceastã mãsurã nu se încalcã prerogativele puterii judecãtoreşti şi nici statutul Ministerului Public, aşa cum, de asemenea, fãrã temei, se susţine în sesizare, deoarece mãsura luatã de procuror este cenzuratã de instanţa de judecatã, care poate dispune încetarea interceptãrilor şi înregistrãrilor şi distrugerea înregistrãrilor efectuate. Pe de altã parte, Curtea constatã cã niciun text al Constituţiei nu interzice reglementarea dreptului procurorului - care este magistrat şi îşi exercitã cu imparţialitate atribuţiile, în interesul general al societãţii, potrivit art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie - de a dispune interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice în caz de urgenţã şi cu respectarea tuturor condiţiilor prevãzute de lege.
5. Critica privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedurã penalã, prin care se reglementeazã folosirea înregistrãrilor în altã cauzã, dacã din cuprinsul acestora rezultã date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregãtirea sau sãvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevãzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2, este nefondatã, întrucât nu se încalcã nici dreptul la apãrare şi nici dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care, la fel ca toate celelalte probe, înregistrarea convorbirilor telefonice este supusã aprecierii judecãtorului şi poate fi combãtutã de persoana interesatã, în condiţiile şi cu garanţiile prevãzute de lege.
6. Nu poate fi primitã nici critica privind neconstituţionalitatea art. 264 alin. 3 şi 4 din Codul de procedurã penalã, prin care se prevede posibilitatea ca rechizitoriul întocmit de un procuror sã fie înaintat instanţei de judecatã dacã nu a fost infirmat de conducãtorul parchetului, în termenele prevãzute de lege. Curtea constatã cã aceastã dispoziţie proceduralã nu contravine principiului controlului ierarhic prevãzut de art. 132 din Constituţie, aşa cum se susţine în sesizare, deoarece nici în textul constituţional invocat şi nici în alt text din Legea fundamentalã nu se prevede obligativitatea confirmãrii rechizitoriului de cãtre conducãtorul parchetului, înainte de sesizarea instanţei de judecatã. În virtutea prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are libertatea de a adopta dispoziţii de procedurã, inclusiv dispoziţii având ca obiect reglementarea controlului ierarhic exercitat de conducãtorul parchetului asupra rechizitoriilor întocmite de procurorii din subordine. În ceea ce priveşte dispoziţia legalã criticatã, este evident cã aceasta a fost adoptatã în scopul responsabilizãrii conducãtorilor de parchete în asigurarea operativitãţii urmãririi penale şi eliminãrii cazurilor de tergiversare a verificãrii temeiniciei şi legalitãţii rechizitoriilor întocmite de procurori.
7. În sfârşit, Curtea constatã cã nu este întemeiatã critica referitoare la neconstituţionalitatea art. 28^1 pct. 1 lit. b) din Codul de procedurã penalã. Faptul, arãtat în sesizare, cã textul de lege menţionat a fost adoptat ca urmare a formulãrii unui amendament care a fost luat în considerare cu un conţinut diferit de cel prezentat de autorul amendamentului nu reprezintã o încãlcare a Constituţiei, esenţialã, din acest punct de vedere, nefiind intenţia parlamentarului care a formulat amendamentul şi care, de altfel, nici nu se numãrã printre autorii sesizãrii de neconstituţionalitate -, ci voinţa Camerei decizionale a Parlamentului care a adoptat textul de lege.
Faţã de considerentele expuse în cele de mai sus, având în vedere dispoziţiile art. 146 lit. a) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi ale art. 11 alin. (1) lit. A.a), ale <>art. 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu votul majoritãţii judecãtorilor,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constatã cã dispoziţiile din Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi, criticate prin sesizarea formulatã în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, sunt constituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 6 iulie 2006 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stãnoiu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat asistent,
Florentina Geangu
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
