Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 56 din 17 februarie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 si ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 215 din 11 martie 2004
Nicolae Popa - preşedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Lucian Stângu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Florentina Baltã - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Vasile şi Lucia Şãlariu în dosarele nr. 1.218/2003 al Tribunalului Iaşi şi nr. 883/2003 al Judecãtoriei Iaşi.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, procedura de judecatã fiind legal îndeplinitã.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 579D/2003 la Dosarul nr. 397C/2003, având în vedere cã obiectul şi autorii excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în cele douã dosare sunt identice.
Reprezentantul Ministerului Public apreciazã ca fiind întrunite condiţiile conexãrii. În consecinţã, în temeiul art. 164 din Codul de procedurã civilã şi al <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea dispune conexarea dosarelor anterior menţionate, pentru o mai bunã administrare a justiţiei.
Cauza fiind în stare de judecatã, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arãtând cã textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale invocate, în acest sens existând o constantã jurisprudenţã a Curţii, de exemplu deciziile nr. 6/2003, nr. 107/2003 sau nr. 309/2003. Întrucât nu au apãrut elemente noi de naturã a justifica schimbarea acestei jurisprudenţe, se apreciazã cã excepţia este neîntemeiatã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 30 iulie 2003, pronunţatã în Dosarul nr. 1.218/2003, şi prin Încheierea din 15 decembrie 2003, pronunţatã în Dosarul nr. 883/2003, Tribunalul Iaşi şi Judecãtoria Iaşi au sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, excepţie ridicatã de Vasile şi Lucia Şãlariu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se aratã cã dispoziţiile art. 581 alin. 1, precum şi cele ale art. 403 alin. 1 din Codul de procedurã civilã nu asigurã egalitatea între pãrţi în faţa instanţelor, creând o discriminare între justiţiabili, dupã cum aceştia sunt creditori sau debitori. Se susţine cã aceste texte de lege contravin şi dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, întrucât dreptul debitorului de a se adresa justiţiei este afectat prin instituirea obligaţiei de a depune o cauţiune o datã cu formularea contestaţiei la executare silitã, obligaţie care nu se regãseşte şi în persoana creditorului.
De asemenea, se considerã cã prevederile art. 449, art. 516 pct. 8, precum şi cele ale art. 518-522 şi art. 384^1 din Codul de procedurã civilã încalcã liberul acces la justiţie. Astfel, potrivit art. 516 pct. 8, actul de adjudecare, considerat titlu de proprietate pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu dacã imobilul se aflã în posesia debitorului. Împotriva acestui act, dispoziţiile Codului de procedurã civilã nu prevãd nici o cale de atac, restrângând nejustificat posibilitatea de a solicita desfiinţarea vânzãrii împotriva terţului adjudecatar doar la cazul de fraudã, oricare alte cereri, chiar dacã existã temei de nulitate, fiind inadmisibile. Mai mult, textele de lege menţionate sunt considerate a contraveni dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea cetãţenilor în faţa legii, precum şi celor referitoare la nediscriminare, întrucât, pe de o parte, art. 449 alin. 2 din Codul de procedurã civilã dispune cã numai atunci când adjudecatar a fost creditorul vânzarea va putea fi desfiinţatã, dacã existã motive de nulitate, iar pe de altã parte, art. 520-522 conferã dreptul la o cerere de evicţiune, totalã sau parţialã, privind imobilul adjudecat numai adjudecatarului împotriva debitorului sau creditorului, iar nu şi debitorului sau altor participanţi la executarea silitã.
Se aratã cã prevederile art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi art. 581 alin. 1 din Codul de procedurã civilã încalcã dispoziţiile art. 44 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie, cele ale art. 17 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, precum şi cele ale art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece admit înstrãinarea unei proprietãţi printr-un act de executare silitã, fãrã a garanta proprietarului dreptul la acţiune în justiţie împotriva acestui act. Or, potrivit art. 44 din Constituţie, averea fiecãrui cetãţean este garantatã şi nimeni nu poate fi lipsit de ea decât pentru cauze de utilitate publicã, în condiţiile expres prevãzute de lege, fiind exclusã orice dispoziţie arbitrarã a unei autoritãţi publice referitoare la proprietatea privatã.
Se mai aratã cã, sub aspectul efectelor pe care le produce, actul de adjudecare este un act de autoritate publicã, ce trebuie echivalat cu o hotãrâre judecãtoreascã, şi, prin urmare, poate fi atacat în justiţie, în condiţiile prevãzute de lege. Însã textele de lege criticate lipsesc debitorul de orice cale de atac împotriva actului de adjudecare, ceea ce contravine prevederilor art. 126 şi 129 din Constituţie.
Autorii excepţiei considerã cã sunt încãlcate şi prevederile art. 6 pct. 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi cele ale art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, deoarece textele de lege criticate nu respectã dreptul persoanei la un proces echitabil, care implicã egalitatea de arme a pãrţilor, şi le împiedicã sã promoveze un recurs efectiv împotriva unui act procedural.
În final, se apreciazã cã dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât au fost introduse printr-o ordonanţã de urgenţã, în situaţia în care nu exista un caz excepţional în vederea salvgardãrii unui interes public care sã facã necesarã modificarea în regim de urgenţã a Codului de procedurã civilã. În motivarea acestei critici se invocã <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 83/1998 .
Tribunalul Iaşi şi-a exprimat opinia doar cu privire la dispoziţiile art. 449, art. 516 pct. 8, art. 520-522 şi art. 581 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, referindu-se însã şi la dispoziţii ce nu fac obiectul excepţiei de faţã (art. 401 alin. 1 din Codul de procedurã civilã).
Referitor la prevederile art. 449 din Codul de procedurã civilã, se aratã cã titlul executoriu poate fi desfiinţat dacã existã temeiuri de nulitate în situaţiile expres prevãzute, astfel încât reglementarea criticatã nu este de naturã sã afecteze accesul liber la justiţie.
În privinţa art. 520-522, instanţa de judecatã apreciazã cã aceste dispoziţii trebuie corelate cu prevederile art. 402 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã civilã. Aşa fiind, se considerã cã legiuitorul nu a creat o poziţie privilegiatã adjudecatarului în raport cu debitorul sau cu o terţã persoanã, ci a prevãzut, în articole distincte, ipoteze distincte şi cãi de acces la justiţie specifice fiecãrei ipoteze, ceea ce nu contravine principiului egalitãţii cetãţenilor în faţa legii.
În ceea ce priveşte art. 516 pct. 8, se considerã cã acesta nu conţine dispoziţii care sã indice calea de atac împotriva actului de adjudecare, nefiind necesarã o precizare expresã, deoarece actele de executare sunt supuse contestaţiei, potrivit art. 399 din Codul de procedurã civilã.
Referitor la prevederile art. 581 alin. 1, instanţa considerã cã acestea nu încalcã dispoziţiile constituţionale privind accesul liber la justiţie şi egalitatea cetãţenilor în faţa legii.
În concluzie, instanţa de judecatã apreciazã excepţia ca fiind nefondatã.
Judecãtoria Iaşi considerã neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificãrile ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.
Guvernul aratã cã, referitor la invocarea neconstituţionalitãţii art. 403 şi 581 din Codul de procedurã civilã, Curtea s-a mai pronunţat, statuând netemeinicia excepţiilor ridicate, exemplu fiind deciziile nr. 15/2003 şi nr. 281/2003, şi considerã cã nu au intervenit motive noi care sã justifice reconsiderarea soluţiei adoptate în precedent.
Se apreciazã cã textele de lege criticate nu îngrãdesc principiile constituţionale enunţate, ci, din contrã, constituie expresia aplicãrii acestora, procedura de judecatã a contestaţiei la executare şi a ordonanţei preşedinţiale întemeindu-se pe dispoziţiile art. 125 alin. (3) şi art. 128 din Constituţie, potrivit cãrora legiuitorul este unica autoritate în mãsurã sã reglementeze competenţa, procedura, precum şi cãile de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti. Normele referitoare la procedura de judecatã a contestaţiei la executare sunt considerate a fi concepute de legiuitor ca o mãsurã de evitare a abuzului procesual, care însã nu îngrãdeşte exercitarea drepturilor procesuale ale pãrţilor.
De asemenea, se aratã cã în practica judiciarã a Curţii Constituţionale s-a decis în mod constant cã accesul la justiţie nu presupune în toate cazurile accesul la toate structurile judecãtoreşti şi la toate cãile de atac prevãzute de lege, legiuitorul putând institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. Aşa fiind, dispoziţiile procedurale în discuţie nu creeazã discriminãri între cetãţeni pe criteriile stabilite de art. 4 alin. (2) din Constituţie şi de art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, normele cuprinse în textele de lege criticate fiind aplicabile tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie. Astfel, nu existã nici o contradicţie între prevederile constituţionale invocate şi reglementãrile din Codul de procedurã civilã privind executarea silitã, tratamentul diferenţiat aplicabil pãrţilor raportului procesual civil decurgând din situaţiile diferite în care se aflã acestea, una în calitate de creditor, cealaltã în calitate de debitor. Se apreciazã, în acelaşi timp, cã, potrivit art. 41 alin. (1) din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, aşa încât regulile precise ale executãrii silite garanteazã drepturile recunoscute ale creditorului.
Se apreciazã, în consecinţã, cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedurã civilã este neîntemeiatã.
Avocatul Poporului apreciazã cã reglementarea unor cãi procedurale în favoarea creditorului nu reprezintã o încãlcare a principiului egalitãţii în drepturi, ci o mãsurã de protecţie a drepturilor acestuia. De altfel, egalitatea de tratament se justificã doar atunci când subiectele de drept se gãsesc în situaţii similare, situaţiile diferite impunând soluţii legislative diferite.
Se apreciazã cã prin procedurile instituite de textele de lege criticate nu se aduce îngrãdire liberului acces la justiţie pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor legitime, ci, dimpotrivã, se creeazã posibilitatea pãrţilor interesate de a se adresa justiţiei, pe calea contestaţiei la executare, a cererii de evicţiune sau ordonanţei preşedinţiale.
Prevederile legale criticate sunt considerate a fi în concordanţã cu dispoziţiile art. 125 şi 128 din Constituţie, întrucât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedurã, precum şi modalitãţi corespunzãtoare de exercitare a drepturilor procedurale.
Se mai aratã cã nici prevederile art. 41 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie nu sunt încãlcate, deoarece obligativitatea depunerii unei cauţiuni în cuantumul fixat de instanţã constituie o garanţie instituitã de lege pentru asigurarea posibilitãţii debitorului de a se apãra prin mijloace judiciare şi nu o atingere adusã dreptului de proprietate. Eventualele abuzuri ale instanţei de judecatã pot fi sancţionate prin exercitarea de cãtre debitor a cãilor de atac prevãzute de lege.
În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederilor legale criticate faţã de dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie, se apreciazã cã "numai Curtea Constituţionalã are posibilitatea de a stabili dacã Ordonanţa Guvernului nr. 138/2002 a fost adoptatã în condiţiile prevãzute de Constituţie".
De asemenea, nu se poate reţine încãlcarea prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, textele legale criticate fiind considerate a fi în deplinã concordanţã cu principiul fundamental privind dreptul persoanei la un proces echitabil.
În concluzie, se apreciazã cã dispoziţiile art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi art. 581 alin. 1 din Codul de procedurã civilã sunt constituţionale.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicatã, ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi art. 581 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Textele legale criticate au urmãtorul conţinut:
- Art. 384^1 alin. 2: "În cazul altor titluri executorii decât hotãrârile judecãtoreşti, la cererea executorului judecãtoresc, instanţa de executare va autoriza, prin hotãrâre, intrarea în locurile menţionate la alin. 1. Instanţa se pronunţã de urgenţã în camera de consiliu, fãrã citarea pãrţilor, prin hotãrâre irevocabilã şi executorie.";
- Art. 403 alin. 1: "Pânã la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silitã, instanţa competentã poate suspenda executarea, dacã se depune o cauţiune în cuantumul fixat de instanţã, în afarã de cazul în care legea dispune altfel.";
- Art. 449: "În cazul vânzãrilor fãcute în condiţiile prezentei secţiuni nu este admisibilã nici o cerere de desfiinţare a vânzãrii împotriva terţului adjudecatar care a plãtit preţul, în afarã de cazul în care a existat fraudã din partea acestuia.
Când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţatã, dacã existã temei de nulitate.";
- Art. 516: "Dupã plata integralã a preţului sau a avansului prevãzut de art. 515, dacã imobilul a fost vândut cu plata în rate, executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie, va întocmi actul de adjudecare, care va cuprinde urmãtoarele menţiuni: [...]
8. menţiunea cã actul de adjudecare este titlu de proprietate şi cã poate fi înscris în cartea funciarã, precum şi faptul cã, pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacã imobilul se aflã în posesiunea acestuia din urmã.";
- Art. 518: "Prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, dupã caz, un alt drept real care a fãcut obiectul urmãririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar. De la aceastã datã adjudecatarul are dreptul la fructe şi venituri, datoreazã dobânzile pânã la plata integralã a preţului şi suportã toate sarcinile imobilului.
Prin intabulare adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul vândut, potrivit regulilor de carte funciarã.
De la data intabulãrii imobilul rãmâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţã, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut. Daca preţul de adjudecare se plãteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate.
Ipotecile şi celelalte sarcini reale se vor radia din oficiu, afarã de cele pentru care adjudecatarul ar conveni sã fie menţinute; de asemenea, vor fi radiate din oficiu drepturile reale intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, dacã vânzarea s-a fãcut în condiţiile prevãzute de art. 509 alin. 4, toate notãrile fãcute cu urmãrirea silitã, precum şi interdicţia de înstrãinare sau de grevare, dacã existã.
Dacã imobilul a fost cumpãrat cu plata preţului în rate, cumpãrãtorul nu îl va putea înstrãina sau greva, fãrã încuviinţarea creditorilor urmãritori, înainte de plata integralã a preţului.";
- Art. 519: "Locaţiunea şi celelalte acte juridice privitoare la imobil rãmân în fiinţã sau, dupã caz, înceteazã, potrivit legii. Plãţile fãcute înainte de scadenţã de cãtre locatar sau alte persoane interesate sunt supuse dispoziţiilor art. 498 alin. 3.";
- Art. 520: "Orice cerere de evicţiune, totalã sau parţialã, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciarã. Aceastã prescripţie curge şi împotriva dispãruţilor, minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.";
- Art. 521: "În cazul în care cererea de evicţiune este introdusã înainte de împãrţeala preţului de adjudecare, instanţa de executare, la solicitarea adjudecatarului, va putea sã suspende, cu sau fãrã cauţiune, împãrţeala preţului pânã la judecarea definitivã a cererii de evicţiune.";
- Art. 522: "Dacã a fost evins total sau parţial, adjudecatarul îl poate acţiona pe debitorul urmãrit pentru a fi despãgubit. În mãsura în care nu se poate îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia.";
- Art. 581 alin. 1: "Instanţa va putea sã ordone mãsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru pãstrarea unui drept care s-ar pãgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlãturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executãri."
Autorii excepţiei susţin cã dispoziţiile legale criticate încalcã prevederile art. 4 alin. (2), art. 11, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 44 alin. (1), (2) şi (3), art. 53, art. 115 alin. (4), art. 126 şi art. 129 din Constituţia României, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouã numerotare. Dupã republicare, textele constituţionale invocate au urmãtoarea numerotare şi conţinut:
- Art. 4 alin. (2): "România este patria comunã şi indivizibilã a tuturor cetãţenilor sãi, fãrã deosebire de rasã, de naţionalitate, de origine etnicã, de limbã, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţã politicã, de avere sau de origine socialã.";
- Art. 11: "(1) Statul român se obligã sã îndeplineascã întocmai şi cu bunã-credinţã obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmeazã sã devinã parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupã revizuirea Constituţiei.";
- Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";
- Art. 20 alin. (2): "Dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";
- Art. 21 alin. (1) şi (2): "(1) Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.";
- Art. 44 alin. (1), (2) şi (3): "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetãţenii strãini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privatã asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeanã şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bazã de reciprocitate, în condiţiile prevãzute prin lege organicã, precum şi prin moştenire legalã.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauzã de utilitate publicã, stabilitã potrivit legii, cu dreaptã şi prealabilã despãgubire.";
- Art. 53 alin. (1): "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.";
- Art. 115 alin. (4): "Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţã numai în situaţii extraordinare a cãror reglementare nu poate fi amânatã, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.";
- Art. 126 alin. (1), (2) şi (5): "(1) Justiţia se realizeazã prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege.
(2) Competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege.[...]
(5) Este interzisã înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organicã pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participãrii, dupã caz, a unor persoane din afara magistraturii.";
- Art. 129: "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii."
Autorii excepţiei considerã cã textele de lege criticate încalcã şi urmãtoarele prevederi din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale:
- Art. 6 paragraful 1: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. Hotãrârea trebuie sã fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţã poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga duratã a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democraticã, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanţã atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de naturã sã aducã atingere intereselor justiţiei.";
- Art. 13: "Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
În acelaşi timp, autorii excepţiei considerã cã textele de lege criticate încalcã şi dispoziţiile art. 17 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, care au urmãtorul conţinut: "(1) Orice persoanã are dreptul la proprietate atât singurã, cât şi în asociaţie cu alţii.
(2) Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."
Se apreciazã cã se încalcã şi prevederile art. 1 alin. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care are urmãtorul cuprins: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."
Autorii excepţiei considerã cã textele de lege criticate încalcã şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, care are urmãtorul conţinut: "Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoanã are dreptul ca litigiul în care se aflã sã fie examinat în mod echitabil şi public de cãtre un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care sã decidã fie asupra temeiniciei oricãrei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecatã poate fi declaratã secretã în totalitate sau pentru o parte a desfãşurãrii ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securitãţii naţionale într-o societate democraticã, fie, dacã interesele vieţii particulare ale pãrţilor în cauzã o cer, fie în mãsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datoritã circumstanţelor speciale ale cauzei publicitatea ar dãuna intereselor justiţiei; cu toate acestea, pronunţarea oricãrei hotãrâri în materie penalã sau civilã va fi publicã, afarã de cazurile când interesul minorilor cere sã se procedeze altfel sau când procesul se referã la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
I. Dispoziţiile art. 384^1 alin. 2 din Codul de procedurã civilã prevãd cã, în vederea executãrii unui titlu executoriu care nu este hotãrâre judecãtoreascã, în cazul neîndeplinirii de bunãvoie a obligaţiei de platã, executorul judecãtoresc poate intra în încãperile ce reprezintã domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, numai dupã ce instanţa de executare va emite o hotãrâre care sã autorizeze aceastã operaţiune. Or, Curtea constatã cã necesitatea obţinerii acestei autorizaţii din partea instanţei judecãtoreşti constituie o garanţie pentru debitorul executat silit, de naturã a împiedica exercitarea abuzivã a drepturilor ce decurg din titlul executoriu împotriva sa, astfel încât nu poate reţine încãlcarea vreunei dispoziţii constituţionale.
Pe de altã parte, Curtea considerã cã, în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. a) din Constituţie, pentru executarea unei hotãrâri judecãtoreşti se poate deroga prin lege de la principiul inviolabilitãţii domiciliului sau reşedinţei, sub acest aspect textul de lege criticat fiind reflexia normei constituţionale.
II. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 403 alin. 1 din Codul de procedurã civilã prin raportare la art. 16 şi 21 din Constituţie, Curtea reţine cã instituirea obligaţiei de platã a cauţiunii, ca o condiţie a suspendãrii executãrii, are o dublã finalitate, şi anume, pe de o parte, aceea de a constitui o garanţie pentru creditor, cât priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executãrii silite, prin efectul suspendãrii acesteia, şi, pe de altã parte, de a preveni şi limita eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de cãtre debitorii rãu-platnici.
Întrucât plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei la executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea executãrii silite, instituirea acestei obligaţii nu poate fi calificatã ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiţie. De asemenea, în mãsura în care reglementarea dedusã controlului se aplicã tuturor celor aflaţi în situaţia prevãzutã în ipoteza normei legale, fãrã nici o discriminare pe considerente arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiatã.
III. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 449 din Codul de procedurã civilã, Curtea constatã cã acest text de lege devine aplicabil în cazul urmãririi silite asupra bunurilor mobile ale debitorului, când executorul judecãtoresc procedeazã la valorificarea acestor bunuri sechestrate prin vânzare la licitaţie publicã, vânzare directã sau prin alte modalitãţi admise de lege, potrivit art. 431 din acelaşi cod. În aceastã situaţie, cererea de desfiinţare a vânzãrii împotriva terţului adjudecatar poate avea ca temei numai frauda din partea acestuia. Or, este de principiu cã ori de câte ori prin intermediul unui act juridic se urmãreşte un scop ilicit, cum ar fi fraudarea legii, potrivit principiului "fraus omnia corrumpit", operaţia devine ilicitã, iar actul care îi dã expresie este lipsit de eficienţã juridicã, fiind lovit de nulitate absolutã.
O situaţie specialã este aceea în care calitatea de adjudecatar aparţine chiar creditorului. Curtea reţine cã textul de lege criticat, art. 449 alin. 2, reglementeazã un mijloc juridic procedural prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice încheiate cu fraudarea drepturilor sale, posibilitatea recunoscutã acestuia fiind însã subsecventã existenţei unei condiţii de nulitate.
Aşa fiind, Curtea constatã cã art. 449 din Codul de procedurã civilã nu creeazã nici o dicriminare între pãrţile raportului juridic şi, prin urmare, nici o limitare a liberului acces la justiţie, întrucât nu se poate reţine o similitudine între situaţia juridicã a debitorilor, a creditorilor sau cea a terţilor adjudecatari de naturã sã permitã caracterizarea regimului juridic diferenţiat ce le este aplicabil ca fiind discriminatoriu.
IV. Cu privire la excepţia având ca obiect neconstituţionalitatea art. 516 pct. 8 şi art. 518-522, cuprinse în capitolul Codului de procedurã civilã referitor la urmãrirea silitã asupra bunurilor imobile, Curtea reţine cã dupã finalizarea adjudecãrii executorul judecãtoresc este obligat sã întocmeascã actul de adjudecare prin care se realizeazã transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real ce a fãcut obiectul urmãririi silite asupra imobilului în favoarea adjudecatarului. Aşa fiind, acest act constituie titlu de proprietate şi titlu executoriu împotriva debitorului, dacã imobilul se aflã în posesia acestuia din urmã.
Pentru raţiunile deja înfãţişate, Curtea nu poate reţine nesocotirea principiului egalitãţii cetãţenilor în faţa legii, textele de lege reprezentând exclusiv o garanţie a asigurãrii echilibrului între persoane cu interese contrare, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
În ceea ce priveşte încãlcarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apãrare, Curtea a statuat în mod constant cã reglementarea de cãtre legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferitã prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual - constituie o modalitate eficientã de a preveni exercitarea sa abuzivã în detrimentul altor titulari de drepturi. Întrucât accesul liber la justiţie, ca, de altfel, oricare alt drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în mãsura în care este exercitat cu bunã-credinţã, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egalã mãsurã ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea considerã cã stabilirea de cãtre legiuitor a acestor limite nu aduce nici o îngrãdire dreptului în sine, ci, dimpotrivã, creeazã premisele valorificãrii sale în concordanţã cu exigenţele generale proprii unui stat de drept.
De altfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecatã constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind ţinut, desigur, ca în procesul de legiferare sã se circumscrie cadrului constituţional. Or, Curtea constatã cã reglementarea dedusã controlului satisface exigenţa impusã de norma constituţionalã, fiind în deplinã concordanţã cu prevederile art. 21, 24 şi 53 din Legea fundamentalã.
Nici critica de neconstituţionalitate a textelor de lege în raport cu art. 44 din Constituţie, referitor la garantarea dreptului de proprietate privatã, nu este întemeiatã, întrucât prin executarea silitã a unei obligaţii de platã rezultate dintr-un titlu executoriu emis conform legii se asigurã realizarea drepturilor legale ale creditorului. Stabilirea conţinutului şi limitelor dreptului de proprietate - cãrora li se subsumeazã reglementãrile în cauzã - implicã, în mod necesar, o restrângere a exerciţiului sãu în considerarea drepturilor şi intereselor altor persoane. Departe de a constitui o atingere a dreptului subiectiv în sine, asemenea reglementãri creeazã condiţiile indispensabile valorificãrii acestuia. În consecinţã, art. 516 pct. 8 şi art. 518-522 din Codul de procedurã civilã nu numai cã nu contravin prevederilor constituţionale invocate, ci, dimpotrivã, le dau expresie într-o manierã specificã, dar indubitabilã.
V. În ceea ce priveşte critica art. 581 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, Curtea constatã cã acesta instituie o procedurã specialã, potrivit cãreia instanţa de judecatã poate dispune, prin ordonanţã preşedinţialã, luarea unor mãsuri cu caracter vremelnic, a cãror urgenţã este justificatã de necesitatea evitãrii prejudicierii unor drepturi sau interese legitime. Ca atare, Curtea nu poate reţine contrarietatea dintre aceste dispoziţii şi cele ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece ele nu sunt aplicabile doar unei categorii de persoane, ci oricãrei persoane aflate în situaţiile menţionate în ipoteza normei.
Referitor la critica privind încãlcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, Curtea constatã, de asemenea, cã nici aceasta nu poate fi primitã, întrucât prin procedura de urgenţã instituitã de art. 581 din Codul de procedurã civilã nu numai cã nu se aduce vreo îngrãdire dreptului persoanei de a se adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime, ci, dimpotrivã, se creeazã posibilitatea pentru cel vãtãmat într-un drept legitim de a se adresa justiţiei în cazuri grabnice, pentru pãstrarea unui drept care s-ar pãgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlãturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executãri.
Totodatã, posibilitatea atacãrii cu apel şi cu recurs a ordonanţei preşedinţiale sau a contestãrii executãrii acesteia, posibilitate prevãzutã de art. 582 din Codul de procedurã civilã, constituie un argument în plus în favoarea deplinei respectãri a accesului liber la justiţie.
În sfârşit, pentru argumentele arãtate în prealabil, Curtea nu poate reţine nici criticile referitoare la încãlcarea de cãtre textele de lege din Codul de procedurã civilã a art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, art. 17 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, art. 1 alin. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi a art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.
De altfel, asupra constituţionalitãţii textelor de lege criticate, Curtea s-a mai pronunţat (<>Decizia nr. 6/2004 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 12 februarie 2004), raţiunile care au stat la baza adoptãrii soluţiei anterioare pãstrându-şi valabilitatea şi în prezent, astfel încât aceasta se impune a fi menţinutã.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicatã, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Vasile şi Lucia Şãlariu în dosarele nr. 1.218/2003 al Tribunalului Iaşi şi nr. 883/2003 al Judecãtoriei Iaşi.
Definitivã şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 17 februarie 2004.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu
-----------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
