Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 545 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 545 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 838 din 21 octombrie 2016

Comenteaza legea


    Valer Dorneanu         - preşedinte
    Petre Lăzăroiu         - judecător
    Mircea Ştefan Minea    - judecător
    Daniel Marius Morar    - judecător
    Puskas Valentin Zoltan - judecător
    Simona-Maya Teodoroiu  - judecător
    Tudorel Toader         - judecător
    Augustin Zegrean       - judecător
    Oana Cristina Puică    - magistrat-asistent

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Daniel Tiberiu Damian în Dosarul nr. 429/39/2015 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Gabor Matei, Gabor Rupi şi Gabor Janos în Dosarul nr. 13.221/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia penală, de Cătălin Ursu şi Oana Elena Apreutesei în Dosarul nr. 4.567/89/2012 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de George Ovidiu Acatrinei în Dosarul nr. 1.754/112/2015 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia penală şi de Carmen Ioana Chicea în Dosarul nr. 14.505/211/2013 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.414D/2015 la care au fost conexate dosarele nr. 1.557D/2015, nr. 1.583D/2015, nr. 1.602D/2015 şi nr. 1.664D/2015.
    2. Dezbaterile au avut loc la data de 7 iulie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la 12 iulie 2016.

                                    CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
    3. Prin Decizia nr. 645 din 14 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 429/39/2015, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Daniel Tiberiu Damian cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză penală privind săvârşirea mai multor infracţiuni aflate în concurs, dintre care unele au fost comise anterior datei de 1 februarie 2014, iar altele după intrarea în vigoare a noului Cod penal.
    4. Prin Încheierea din 21 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 13.221/211/2015, Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Gabor Matei, Gabor Rupi şi Gabor Janos cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind săvârşirea mai multor infracţiuni aflate în concurs, dintre care unele au fost comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal.
    5. Prin Încheierea din 28 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.567/89/2012, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Cătălin Ursu şi Oana Elena Apreutesei cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză penală privind săvârşirea mai multor infracţiuni aflate în concurs.
    6. Prin Încheierea din 3 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.754/112/2015, Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de George Ovidiu Acatrinei cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare privind recunoaşterea unei sentinţe penale pronunţate de o instanţă străină şi contopirea pedepsei definitive aplicate prin aceasta pentru o infracţiune săvârşită ulterior datei de 1 februarie 2014 cu o pedeapsă definitivă pronunţată de o instanţă naţională pentru infracţiuni comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, cu aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii intermediare.
    7. Prin Încheierea din 23 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 14.505/211/2013, Tribunalul Cluj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Carmen Ioana Chicea cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind săvârşirea mai multor infracţiuni aflate în concurs.
    8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 22 alin. (2) privind interzicerea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane ori degradante, ale art. 23 alin. (1) referitor la inviolabilitatea libertăţii individuale, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi - din perspectiva principiului individualizării/proporţionalizării sancţiunilor de drept penal - şi ale art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti. Arată, astfel, că principiul individualizării sancţiunilor de drept penal, recunoscut de către toate legislaţiile statelor de drept, consacră regula că orice sancţiune, pentru a-şi atinge scopul preventiv-educativ, trebuie să fie strict individualizată, ceea ce înseamnă adaptarea ei cantitativă şi calitativă în raport de natura şi gradul de pericol social al faptei şi de persoana făptuitorului. Pentru a se putea aplica acest principiu, "sancţiunile de drept penal trebuie să fie adaptabile, atât din punct de vedere al cuantumului, cât şi al calităţii, adică să poată fi proporţionalizate în raport de faptă şi de persoana făptuitorului". Principiul proporţionalizării sancţiunilor de drept penal este realizat prin cele trei categorii de individualizare: legală, pe care o face legiuitorul, judiciară pe care o realizează judecătorul, şi administrativă, care intervine în faza de executare. Individualizarea legală revine legiuitorului, Parlamentului, şi se realizează prin operaţiunea de stabilire prin lege a sancţiunilor de drept penal: pedepse, măsuri educative şi măsuri de siguranţă. În această etapă, legiuitorul stabileşte pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă, în abstract, importanţei valorii sociale ocrotite prin incriminare. În cadrul acestei operaţiuni, "trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental care face obiectul limitării impuse de sancţiune şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea". În doctrina de specialitate, s-a subliniat şi motivat necesitatea determinării pedepsei legale de către legiuitor, arătându-se că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, pentru că ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Totodată, în doctrină, s-a arătat că legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate, minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport de particularităţile faptei şi de persoana infractorului. În raport de aceste cerinţe ale individualizării legale, dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care prevăd aplicarea obligatorie de către judecător a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în cazul concursului de infracţiuni, sunt contrare prevederilor art. 53 şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie, întrucât, judecătorul este lipsit de dreptul şi obligaţia sa de a proceda la proporţionalizarea judiciară a pedepsei rezultante, ceea ce încalcă principiile constituţionale privind individualizarea sancţiunilor de drept penal şi înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti. Practic, în cazul concursului de infracţiuni, după prima etapă, în care judecătorul individualizează pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă, în cea de a doua etapă, în care ar trebui să proporţionalizeze pedeapsa rezultantă, judecătorul devine un simplu instrument, un executant automat al aplicării unui spor obligatoriu, prestabilit de legiuitor şi egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în prima etapă, ceea ce contravine principiului general al separaţiei puterilor în stat, având loc o imixtiune a puterii legislative în domeniul puterii judecătoreşti, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie. În ceea ce priveşte posibilul caracter inuman sau degradant al pedepsei, arată că trebuie să se ţină seama de o serie de factori cum ar fi: pedeapsa are un asemenea caracter sau o durată de natură să genereze indignare în conştiinţa publică sau să fie degradantă pentru demnitatea umană; pedeapsa depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea scopului ei social, având în vedere scopurile legitime ale pedepsei şi caracterul adecvat al alternativelor posibile; în fine, pedeapsa este impusă arbitrar în sensul că nu are o bază raţională în conformitate cu standardele în materie. Având în vedere sporul obligatoriu, în practica judiciară se poate ajunge relativ uşor la pedepse disproporţionate în cazul în care concursul de infracţiuni intră un număr mai mare de fapte, fără să existe o justificare de natură criminologică cu privire la durata mare a pedepsei. Relevant, sub acest aspect, este faptul că proiectul noului Cod penal nu prevedea sporul obligatoriu, ci erau lăsate la latitudinea judecătorului aplicarea şi cuantumul acestuia, această opţiune a comisiei de redactare fiind una corectă, dar până la adoptarea codului, voinţa politică a fost de natură să modifice acest articol, în sensul transformării sporului din facultativ în obligatoriu. Invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 661 din 4 iulie 2007, precum şi jurisprudenţa constituţională a altor state.
    9. Cu privire la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, autorii excepţiei consideră că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile. Potrivit art. 10 din Legea nr. 187/2012, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile. Or, noul Cod penal a introdus, prin dispoziţiile art. 39, un regim sancţionator al concursului de infracţiuni mai sever decât cel prevăzut de Codul penal anterior. Prin soluţia legislativă prevăzută de art. 10 din Legea nr. 187/2012, legiuitorul a impus aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii potrivit legii penale noi, mai severe, ceea ce reprezintă o evidentă încălcare a principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile prevăzut de art. 15 din Constituţie, pentru că tratamentul sancţionator mai favorabil al pluralităţii de infracţiuni este cel prevăzut de legea veche. Arată că, potrivit doctrinei de specialitate, evaluarea legii mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni, are loc în vederea stabilirii legii care conduce la o pedeapsă rezultantă mai redusă şi pe care o va executa inculpatul, indiferent de legea după care s-ar stabili existenţa fiecăreia dintre infracţiunile concurente, în parte. Aflată în faţa unor infracţiuni concurente, prevăzute de legi succesive, instanţa se va întreba întotdeauna după care lege se va ajunge ca inculpatul să execute efectiv o pedeapsă mai redusă. Consideră că soluţia legislativă prevăzută de art. 10 din Legea nr. 187/2012 este contrară şi Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Or, din analiza conţinutului art. 10 din Legea nr. 187/2012, rezultă că suntem în prezenţa unei reglementări care combină prevederi din Codul penal anterior - pe baza cărora s-au stabilit, în cauză, pedepsele pentru cele şapte infracţiuni - cu cele ale noului Cod penal privind stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită sub imperiul legii noi, iar apoi, pentru tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, textul impune aplicarea dispoziţiilor mai severe ale noului Cod, combinare ce nu conduce la aplicarea legii penale mai favorabile, care este evident legea penală veche, atât în ceea ce priveşte dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru fiecare infracţiune, cât şi în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la tratamentul sancţionator al pluralităţii.
    10. În fine, unul din autorii excepţiei mai susţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt contrare şi cerinţelor art. 7 privind legalitatea incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum se reflectă aceste cerinţe în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în materia legiferării pedepselor, a decis că este posibil ca, prin intervenţia legiuitorului, să fie modificat tratamentul sancţionator al infracţiunilor, dar asemenea intervenţii legislative trebuie să respecte principiul neretroactivităţii aplicării pedepselor, întrucât, în caz contrar, statele ar fi libere - prin modificarea legii sau reinterpretarea regulilor aplicabile - să redefinească scopul pedepsei impuse, în detrimentul persoanei condamnate, în condiţiile în care aceasta din urmă nu şi-ar fi putut imagina o asemenea dezvoltare la data săvârşirii infracţiunii. În raport de jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, autorul excepţiei consideră că "în conceptul autonom de «pedeapsă», utilizat de art. 7 din Convenţie, urmează a se include nu numai limitele legale de pedeapsă, ci şi toate normele, regulile şi procedurile care conduc judecătorul la stabilirea unei pedepse în cazul concret, respectiv, tot ceea ce defineşte regimul sancţionator, inclusiv regulile în materia concursului de infracţiuni". Arată că "modificarea tratamentului sancţionator printr-o intervenţie legislativă este permisă numai în măsura în care respectă cerinţele previzibilităţii, accesibilităţii şi neretroactivităţii (exceptând legea penală mai favorabilă), raportat la momentul săvârşirii faptei", în cazul unei pluralităţi de infracţiuni, principiul enunţat aplicându-se cu privire la fiecare faptă care intră în componenţa pluralităţii. Aşadar, modificarea pedepselor şi respectiv a tratamentului sancţionator în cazul concursului de infracţiuni, ca urmare a unei intervenţii legislative ulterioare săvârşirii faptei, şi care constă în agravarea regimului sancţionator pe care persoana acuzată l-ar fi putut avea în vedere, în mod obiectiv, la momentul săvârşirii faptei, echivalează cu aplicarea retroactivă a legii penale şi încălcarea cerinţelor de previzibilitate şi accesibilitate consacrate de art. 7 din Convenţie.
    11. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că nu se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate neaducând atingere prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. Chiar dacă noul tratamentul sancţionator este mai sever, nu se poate vorbi de o modificare a acestuia ulterior săvârşirii faptei. Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 reglementează situaţia comiterii unei infracţiuni, din structura pluralităţii, sub imperiul legii noi. Astfel, inculpatul nu poate susţine că nu ar fi putut, în mod obiectiv, la momentul comiterii faptei, să aibă în vedere noile dispoziţii de lege, nefiind vorba de o încălcare a prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la condiţiile de previzibilitate şi accesibilitate. Legea a fost redactată într-un mod suficient de clar şi de precis, astfel încât orice persoană să îi poată anticipa efectele şi să îşi poată regla conduita în mod corespunzător. Cât priveşte accesibilitatea, inculpatul nu poate invoca că nu a avut acces la textul de lege, cerinţa fiind asigurată prin publicarea textului de lege în Monitorul Oficial al României.
    12. Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia penală consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu încalcă prevederile art. 22 alin. (2) şi ale art. 53 din Constituţie, întrucât individualizarea judiciară a pedepsei se realizează potrivit criteriilor reglementate la art. 74 din Codul penal, iar obligativitatea adăugării la pedeapsa cea mai grea a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracţiunile care compun concursul de infracţiuni, nu conduce, în mod automat, la o inegalitate de tratament juridic între autorii concursurilor de infracţiuni. De altfel, dispoziţiile de lege criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi au fost adoptate conform politicii penale a Parlamentului, în temeiul rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, rol prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie.
    13. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal este neîntemeiată. În acest sens, arată că, faţă de existenţa unei pluralităţi de infracţiuni, opţiunea legiuitorului de a reglementa un spor de pedeapsă dedus fracţional din suma celorlalte pedepse stabilite este pe deplin justificată, acesta apreciind că în condiţiile unui ansamblu infracţional comis de făptuitor, pedeapsa de bază cea mai grea ar fi insuficientă pentru sancţionarea ansamblului de fapte, sporul criticat reprezentând, în perspectiva legiuitorului, un minim de echivalent al celorlalte pedepse care nu se mai execută, ca urmare a aplicării cumulului juridic, spor prin care s-ar obţine un cuantum de pedeapsă echitabil faţă de pluralitatea de fapte. De altfel, instanţa de judecată apreciază că dispoziţiile de lege criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi au fost adoptate conform politicii penale a Parlamentului, în temeiul rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, rol prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie. Prin adoptarea acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, principiul necesităţii, proporţionalităţii, aplicării nediscriminatorii şi conservării substanţei dreptului în restrângerea exerciţiului unor drepturi, consacrat de art. 53 alin. (2) din Legea fundamentală şi principiul înfăptuirii justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, prevăzut de art. 126 alin. (1) din Constituţie.
    14. Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală consideră ca fiind neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate este, întrucât nu este vorba de aplicarea retroactivă a legii penale mai defavorabile, ci de activitatea legii penale.
    15. Tribunalul Cluj - Secţia penală apreciază că stabilirea unei limite maxime speciale pentru pedeapsa rezultantă în caz de concurs de infracţiuni ar fi utilă şi corectă. Astfel, s-ar putea avea în vedere ca limită maximă dublul pedepsei celei mai grele sau maximul special pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în concursul de infracţiuni etc. În acest sens, arată că, potrivit doctrinei penale, în privinţa tratamentului juridic al concursului de infracţiuni există trei mari sisteme juridice, sistemul cumulului aritmetic, sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic. Legiuitorul penal român din anul 1968 a optat, faţă de realităţile acelei perioade, pentru sistemul cumulului juridic, care presupune aplicarea pedepsei celei mai grele din cele stabilite pentru infracţiunile concurente, cu sporirea facultativă, în două trepte, şi anume sporirea pedepsei mai grele până la maximul ei special, iar dacă acesta este insuficient, aplicarea unui spor de până la 5 ani. Vasta jurisprudenţă referitoare la vechea reglementare, dar şi realităţile actuale ale societăţii româneşti au determinat legiuitorul penal român să abordeze o altă optică în ceea ce priveşte tratamentul juridic al concursului de infracţiuni (şi, în general, al pluralităţii de infracţiuni), mai degrabă preventivă decât represivă. Astfel, s-a optat, în noul Cod penal, pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni (cele mai frecvent întâlnite în practica judiciară), concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni. Referitor la concursul de infracţiuni, s-a prevăzut, prin dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, ca la pedeapsa cea mai grea, să se adauge un spor obligatoriu de o treime din suma pedepselor stabilite pentru celelalte infracţiuni concurente. Cu toate acestea, chiar dacă a fost opţiunea legiuitorului de a sancţiona mai sever, în prezent, concursul de infracţiuni, instanţa de judecată apreciază că stabilirea ca limită maximă a pedepsei pentru concursul de infracţiuni doar a maximului general al pedepsei, de 30 de ani, ar putea afecta cerinţele de previzibilitate şi proporţionalitate ale normei penale criticate. Astfel, conform reglementării actuale, s-ar putea ajunge ca pentru infracţiuni minore ca gravitate, dar săvârşite în mod repetat de către o persoană (de exemplu, 30 de furturi de alimente din magazine sau furturi ale unor capace de roţi de la autoturisme etc.), să se aplice o pedeapsă mult mai grea decât pentru o infracţiune foarte gravă (de exemplu, un omor calificat), fără ca instanţa să aibă posibilitatea individualizării corespunzătoare a pedepsei rezultante.
    16. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    17. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal este neîntemeiată. Astfel, arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se stabilesc prin lege organică, revenind legiuitorului să reglementeze care este conţinutul concursului de infracţiuni, precum şi tratamentul sancţionator aplicabil acestuia. Alegerea modalităţii de calculare a sporului de pedeapsă în funcţie de totalul pedepselor aplicate nu este de natură a afecta caracterul legal al sancţiunii penale ori proporţionalitatea acesteia, odată ce atât limitele pedepselor aplicabile pentru toate tipurile de infracţiuni, cât şi modalitatea de calculare a sporului aplicat pentru concursul de infracţiuni sunt în mod expres prevăzute de lege, prin norme clare, accesibile şi previzibile. Sporul obligatoriu de pedeapsă pe lângă pedeapsa cea mai grea este o consecinţă a pluralităţii de infracţiuni, şi nu o sporire nejustificată de pedeapsă. Nu se poate susţine că aplicarea unei pedepse în limitele legale şi cu respectarea criteriilor de individualizare pentru fiecare faptă comisă (limite şi criterii a căror constituţionalitate nu este, de altfel, contestată) este de natură a contraveni principiului proporţionalităţii. Pedepsei celei mai grele i se adaugă o treime din totalul celorlalte pedepse aplicate conform legii pentru fapte comise, şi nu un spor arbitrar ales de către instanţa de judecată. Alegerea uneia sau alteia dintre soluţiile consacrate în diversele sisteme de drept (absorbţia, cumulul juridic, cumulul aritmetic, sporul obligatoriu, sporul facultativ etc.) reprezintă o opţiune de politică legislativă, ea constituind atributul exclusiv al legiuitorului, în virtutea rolului său constituţional. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, raportată la art. 126 din Constituţie, arată că rolul instanţei de judecată de realizare a actului de justiţie este pe deplin realizat chiar şi în cazul în care legea impune aplicarea unui spor obligatoriu de pedeapsă, deoarece instanţa dispune de marja de apreciere necesară şi de posibilitatea de individualizare a pedepselor pentru fiecare caz în parte cu ocazia aplicării pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, conform regulilor Codului penal privind criteriile de individualizare a pedepselor. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015.
    18. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt constituţionale. În acest sens, arată că, pentru aplicarea sancţiunii în cazul concursului de infracţiuni, legiuitorul a adoptat sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, acesta fiind mai conform cu nevoile de apărare a societăţii faţă de fenomenul infracţional aflat în expansiune, deoarece înăspreşte, în mod obligatoriu, pedeapsa aplicată pentru concursul de infracţiuni. Dacă, în reglementarea Codului penal anterior, în această ipoteză a concursului de infracţiuni, sporul de pedeapsă era facultativ şi cuprins între anumite limite, acum, în baza noului Cod penal, acest spor este obligatoriu şi fix. Prin această prevedere, instituţia concursului de infracţiuni devine mai puternică în lupta pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Această nouă reglementare a sancţionării concursului de infracţiuni reflectă faptul că, în plan juridic, concursul de infracţiuni apare ca o cauză de agravare a pedepsei. Sub acest aspect, critica autorului excepţiei potrivit căreia textele de lege criticate ar nesocoti considerentele Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, prin care Curtea a statuat că nu este constituţională combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, nu poate fi primită, întrucât dispoziţiile supuse controlului au în vedere situaţia în care cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă. Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, instanţa de contencios constituţional a stabilit că, în redactarea noului Cod penal, raţiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a impune un tratament sancţionator mai blând pentru inculpaţii care se află la prima confruntare cu legea penală şi care, indiferent de forma de vinovăţie, comit o singură faptă penală, iar nu o pluralitate de infracţiuni. Alta este situaţia inculpaţilor care persistă într-un comportament antisocial, prin săvârşirea mai multor infracţiuni, situaţie în care legiuitorul a urmărit să instituie un tratament sancţionator mai sever, al cărui rol preventiv constă în descurajarea celor tentaţi să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală. De altfel, intenţia legiuitorului rezultă şi din expunerea de motive a noului Cod penal, potrivit căreia, "într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni." În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor convenţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere. În fine, arată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu aduc atingere principiului constituţional potrivit căruia nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant, principiului referitor la inviolabilitatea libertăţii individuale şi nici principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, întrucât instanţa de judecată, în exercitarea rolului şi atribuţiilor sale, interpretează legea, aceasta fiind o operaţiune raţională în vederea aplicării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. De asemenea, dispoziţiile de lege atacate nu consacră un caz de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale în sensul art. 53 din Constituţie, situaţie în care ar fi obligatorie şi respectarea principiului instituit la alin. (2) al aceluiaşi articol. Mai arată că, pentru aplicarea sancţiunii în cazul concursului de infracţiuni, legiuitorul a adoptat sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, acesta fiind mai conform cu nevoile de apărare a societăţii faţă de fenomenul infracţional aflat în expansiune, deoarece înăspreşte, în mod obligatoriu, pedeapsa aplicată pentru concursul de infracţiuni. Dacă, în reglementarea Codului penal anterior, în această ipoteză a concursului de infracţiuni, sporul de pedeapsă era facultativ şi cuprins între anumite limite, acum, în baza noului Cod penal, acest spor este obligatoriu şi fix. Prin această prevedere, instituţia concursului de infracţiuni devine mai puternică în lupta pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Această nouă reglementare a sancţionării concursului de infracţiuni reflectă faptul că, în plan juridic, concursul de infracţiuni apare ca o cauză de agravare a pedepsei.
    19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

                                    CURTEA,
examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile autorilor excepţiei prezenţi, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, având următorul cuprins:
    - Art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal: "În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;";
    - Art. 10 din Legea nr. 187/2012: "Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă."
    22. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, ale art. 22 alin. (2) privind interzicerea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane ori degradante, ale art. 23 alin. (1) referitor la inviolabilitatea libertăţii individuale, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi - din perspectiva principiului individualizării/proporţionalizării sancţiunilor de drept penal - şi ale art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti, precum şi a prevederilor art. 7 privind legalitatea incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în raport cu critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, reţinând că actualul Cod penal reglementează un regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, în cadrul căruia se poate observa o pluralitate de sisteme de sancţionare, cu modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969. Astfel, art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancţionarea concursului de infracţiuni potrivit sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amendă [lit. a)], sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai pedepse cu amendă [lit. b) şi c)], sistemului cumulului aritmetic între pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, când au fost aplicate ambele tipuri de sancţiuni [lit. d)] şi un sistem mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită - închisoare şi amendă [lit. e)]. Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă [art. 39 alin. (2) din Codul penal]. Curtea a observat că, anterior, sancţionarea concursului de infracţiuni era reglementată în dispoziţiile art. 34 din Codul penal din 1969, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, fiind consacrat, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni, sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, pedeapsa cea mai grea care se aplica în cazul concursului de infracţiuni sau amenda cea mai mare - în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai amenzi, putând fi sporită de instanţă la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care a atras acea pedeapsă, cu posibilitatea aplicării şi a unui spor special de până la 5 ani, în cazul în care instanţa considera că pedeapsa cea mai grea, sporită până la maximul ei special, nu ar fi îndestulătoare pentru asigurarea unei sancţionări corespunzătoare a concursului de infracţiuni. Agravarea pedepsei avea caracter excepţional, de vreme ce, potrivit Codului penal din 1969, sistemul cumulului juridic nu se aplica necondiţionat şi în mod absolut în toate cazurile, instanţa având posibilitatea să facă abstracţie de posibilitatea adăugării unui spor şi să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni. Aşadar, sporirea pedepsei celei mai grele sau a amenzii celei mai mari nu era obligatorie, ci facultativă, instanţa având opţiunea să aplice sporul numai atunci când considera că acesta era necesar pentru atingerea scopului pedepsei ori, dimpotrivă, să renunţe la sporirea pedepsei, în special atunci când cealaltă infracţiune concurentă era o infracţiune care prezenta un pericol social redus. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, potrivit Codului penal din 1969, adăugarea sporului era lăsată la aprecierea instanţei atât sub raportul necesităţii, cât şi cu privire la cuantumul său, în limita fixată de lege, instanţa având în vedere gradul de pericol social al infracţiunilor concurente, rezultat din toate datele şi împrejurările obiective şi subiective ale acestora, posibilitatea instanţei de a spori pedeapsa cea mai grea, în două trepte, asigurând condiţiile unei individualizări corespunzătoare a pedepsei rezultante, în cazul concursului de infracţiuni (paragrafele 18-20).
    24. Cu titlu de principiu, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că operaţiunea de determinare concretă a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni parcurge două etape, în prima etapă având loc stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În cea de-a doua etapă se aplică pedeapsa pe care infractorul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu. Atât art. 34 din Codul penal din 1969, cât şi art. 39 din actualul Cod penal deosebesc operaţiunea de stabilire a pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite de aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată şi care reprezintă sancţiunea pentru toate infracţiunile aflate în concurs. În prima etapă, prin stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, instanţa judecătorească realizează o individualizare a răspunderii penale pentru o singură infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social, această primă etapa fiind normată în mod identic în ambele coduri penale. În cea de-a doua etapă - aplicarea pedepsei, potrivit Codului penal din 1969, aceeaşi instanţă apreciază cu privire la ansamblul activităţii infracţionale a infractorului, dând spre executare o pedeapsă pentru întreg ansamblul, pedeapsă ce reflectă pericolul social ce reiese din comiterea infracţiunilor concurente. Concursul de infracţiuni, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, este aşadar o situaţie de fapt ce îl priveşte pe infractor şi demonstrează, de regulă, un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă infractorul. Această a doua etapă în procesul de individualizare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni se desfăşoară, în prezent, după regulile instituite de dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (2) din Codul penal, care prevăd două momente ce trebuie parcurse până la aplicarea pedepsei rezultante, respectiv aplicarea pedepsei celei mai grele dintre cele stabilite pentru infracţiunile concurente şi adăugarea sporului fix, obligatoriu. Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din actualul Cod penal, criticate de către autorul excepţiei, reglementează în materia sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracţiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Aşadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea a reţinut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare (paragrafele 21-24).
    25. Potrivit celor reţinute de Curte prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că "soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică". Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, "într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni". Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a reţinut că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale (paragrafele 26-28).
    26. De asemenea, Curtea a reţinut, prin decizia citată anterior, că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Totodată, legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. Curtea a constatat că, în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea reţine aşadar deplina independenţă a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. În cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracţiunilor concurente (paragrafele 38-40).
    27. În concluzie, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea a reţinut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere (paragraful 41).
    28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Curtea apreciază ca fiind nefondată - pentru motivele arătate mai sus - şi critica autorilor excepţiei potrivit căreia, în cazul concursului de infracţiuni, după prima etapă, în care judecătorul individualizează pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă, în cea de a doua etapă, în care trebuie să se proporţionalizeze pedeapsa rezultantă, judecătorul devine un simplu instrument, un executant automat al aplicării unui spor prestabilit, obligatoriu, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în prima etapă, ceea ce contravine principiilor constituţionale privind separaţia puterilor în stat şi realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu aduc atingere prevederilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie.
    29. Referitor la pretinsa încălcare a art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât prevederile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu s-a constatat.
    30. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, de asemenea, Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii acestui text de lege, în raport cu critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 10 din Legea nr. 187/2012, reţinând că, în baza dispoziţiilor criticate, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Cu alte cuvinte, dacă cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica legea penală mai favorabilă numai la individualizarea pedepsei pentru infracţiunile comise sub legea veche, iar tratamentul sancţionator al concursului va fi, în mod obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal, chiar dacă este mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit configuraţia concursului. Curtea a reţinut că, prin reglementarea art. 10 din Legea nr. 187/2012, legiuitorul a urmărit să evite controversele doctrinare apărute în momentul intrării în vigoare a Codului penal din 1969, aşa încât a consacrat explicit soluţia majoritară conturată în practica acelei perioade, conform căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 ar rezulta interpretarea potrivit căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni s-ar putea aplica potrivit Codului penal din 1969 sau noului Cod penal atunci când toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969. Cu alte cuvinte, s-ar putea susţine că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 consacră, implicit, teza aplicării legii penale mai favorabile în funcţie de instituţii autonome. În această ipoteză, jurisprudenţa apărută după intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost majoritară în a considera concursul de infracţiuni ca fiind o instituţie autonomă. Legea penală mai favorabilă se determină prin raportare la fiecare instituţie care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una dintre legi, care este mai favorabilă, aceasta nu excludea aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai favorabile. S-a arătat că, de pildă, concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau după cea anterioară. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, s-a statuat însă că "dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile", aşa încât determinarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni va depinde de încadrarea juridică dată infracţiunilor concurente. Potrivit considerentelor Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, raţiunea pentru care, în esenţă, s-a apreciat că doar aplicarea globală a legii penale mai favorabile este constituţională - deoarece, în caz contrar, "prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor" -, este aceea că, "în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu". Crearea unei lex tertia de către judecător în aplicarea legii a determinat Curtea să statueze asupra imposibilităţii de a aplica legea penală pe instituţii autonome, împiedicând astfel judecătorul să intre în sfera de atribuţii a puterii legislative (paragrafele 12-14).
    31. Totodată, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015, că, aparent, art. 10 din Legea nr. 187/2012 instituie, prin voinţa legiuitorului, o lex tertia, permiţând, în privinţa tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, aplicarea unei alte legi decât cele aplicate pentru majoritatea infracţiunilor componente ale pluralităţii. Curtea a constatat, însă, că art. 10 din Legea nr. 187/2012 reglementează tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni care şi-a desăvârşit configuraţia prin comiterea ultimei infracţiuni sub legea nouă, aşa încât pedeapsa rezultantă urmează să se aplice potrivit principiului "legii mai conforme cu interesele apărării sociale", care este legea nouă. Curtea a reţinut că stabilirea limitelor apărării sociale este atributul exclusiv al legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. De altfel, Curtea a constatat că, în aplicarea pedepsei rezultante, în ipoteza reglementată de art. 10 din Legea nr. 187/2012, nu se poate reţine existenţa unei succesiuni de legi penale, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp fiind cel al realizării integrale, al definitivării concursului real de infracţiuni. În aceste condiţii este obligatorie aplicarea legii noi tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, aşadar doar atunci când cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost săvârşită după intrarea în vigoare a noii legi, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se face aplicarea celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014. Curtea a reţinut că inculpatul, prin săvârşirea unei infracţiuni şi sub imperiul legii noi, a înţeles să o încalce şi pe aceasta, expunându-se consecinţelor care derivă din acest fapt, aşa încât aplicarea dispoziţiilor legii noi în privinţa concursului, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni sub legea nouă, era previzibilă pentru inculpat. În aceste condiţii, Curtea a constatat că este pe deplin justificată opţiunea legiuitorului de a reglementa tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în mod diferit, după cum toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969, judecarea lor având loc sub legea nouă, situaţie tranzitorie în care aplicarea legii penale mai favorabile se va face potrivit Deciziei Curţii nr. 265 din 6 mai 2014, ori cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se aplica pedeapsa rezultantă potrivit legii noi - ce reflectă interesele apărării sociale la acel moment - sub incidenţa căreia s-a definitivat concursul de infracţiuni (paragrafele 15, 16 şi 18).
    32. Deoarece nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015, cât şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, în care Curtea constată - pentru motivele mai sus arătate -, că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu aduc atingere prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    33. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016, prin care, cu privire la critica potrivit căreia dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 ar aduce atingere cerinţelor art. 7 referitor la legalitatea pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut, la paragraful 27, că textele de lege menţionate îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii şi nu conduc la o aplicare retroactivă a legii penale mai defavorabile inculpatului. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de "drept" folosită la art. 7 corespunde celei de "lege" care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).

    34. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,

                             CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                                În numele legii
                                    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel Tiberiu Damian în Dosarul nr. 429/39/2015 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Gabor Matei, Gabor Rupi şi Gabor Janos în Dosarul nr. 13.221/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia penală, de Cătălin Ursu şi Oana Elena Apreutesei în Dosarul nr. 4.567/89/2012 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de George Ovidiu Acatrinei în Dosarul nr. 1.754/112/2015 al Tribunalului Bistriţa Năsăud - Secţia penală şi de Carmen Ioana Chicea în Dosarul nr. 14.505/211/2013 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia penală, Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Tribunalului Bistriţa Năsăud - Secţia penală şi Tribunalului Cluj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2016.

                PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE
                         prof. univ. dr. VALER DORNEANU

                              Magistrat-asistent,
                              Oana Cristina Puică

                                     -------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 545 din 12 iulie 2016

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIE nr. 545 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIE nr. 545 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal