Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Valer Dorneanu - preşedinte
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Augustin Zegrean - judecător
Oana Cristina Puică - magistrat-asistent
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Penciu în Dosarul nr. 1.747/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.140D/2015. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 28 iunie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la 5 iulie 2016. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunţarea pentru 7 iulie şi 12 iulie 2016. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea nr. 221 din 23 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.747/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Adrian Penciu în etapa verificării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care limitează recursul în casaţie la deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu vizează şi deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de apel. Consideră că dispoziţiile de lege criticate creează discriminare între inculpaţi în funcţie de instanţa care soluţionează apelul - curte de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - prin limitarea dreptului celor judecaţi în apel de instanţa supremă de a beneficia de calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că, raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în materia criticilor ce au vizat încălcarea - prin modul în care sunt reglementate căile de atac - a egalităţii în faţa legii, a accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la un recurs efectiv, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita recursul în casaţie nu vine în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. În scopul de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la asigurarea celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie. În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind o cale extraordinară de atac - sub denumirea de "recurs în casaţie" -, ce poate fi exercitată doar în cazuri excepţionale, anume prevăzute de lege, şi numai pentru motive de nelegalitate, aşa cum reiese şi din expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac - de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - este analizată conformitatea unor hotărâri definitive cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În Codul de procedură penală sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Faţă de specificul acesteia, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casaţie şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu chestiuni de fapt, putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. De asemenea, este limitată şi sfera titularilor căii de atac şi a motivelor de recurs în casaţie doar la anumite aspecte de nelegalitate, urmărindu-se crearea unui cadru corespunzător pentru ca instanţa supremă să îşi îndeplinească rolul în interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Recursul în casaţie vizează, aşadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar contrare legii, să fie îndreptate trebuie însă conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. Astfel, siguranţa raporturilor juridice reglementate prin hotărâri judecătoreşti definitive impune, cu privire la exercitarea unei căi de atac, atât o limitare în timp, în ceea ce priveşte termenul de declarare, cât şi din perspectiva interesului procesual - sub aspectul persoanelor care pot formula respectiva cale de atac - şi a cazurilor ce pot fi invocate. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii în faţa legii, a accesului liber la justiţie, a actelor internaţionale la care România este parte, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la un recurs efectiv ar presupune fie că părţilor nu li se recunoaşte un grad de jurisdicţie în condiţiile impuse de tratatele internaţionale, fie că, pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, fie că textele invocate limitează dreptul la apărare. 6. Cu privire la respectarea egalităţii în drepturi, instanţa de judecată arată că aceasta nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite. Principiul egalităţii nu presupune uniformitate, ci stabileşte ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar pentru situaţii diferite să existe un tratament diferit. Altfel spus, principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite pentru persoane care se află în situaţii diferite. Liberul acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenind legiuitorului. Pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină, adică instanţa trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi pe cele de drept ale cauzei. Arată că, prin Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Marii Britanii, paragraful 93, Curtea de la Strasbourg a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut, acesta putând fi supus unor restricţii legitime. Dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală sunt, aşadar, în acord cu prevederile care reglementează dreptul la un proces echitabil, cuprinse în art. 21 alin. (3) din Constituţie, respectiv în art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât recursul în casaţie se poate exercita numai în anumite cazuri, strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, având în vedere caracterul acestuia de cale extraordinară de atac, şi nu împiedică părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate, de a promova căile de atac ordinare prevăzute de lege şi de a se prevala de garanţiile procesuale care condiţionează dreptul la un proces echitabil. Mai arată că, în urma exercitării căii de atac a apelului, cauza a fost - integral şi sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie - examinată de o instanţă de control judiciar, la un grad de jurisdicţie superior. În ceea ce priveşte dreptul la un recurs efectiv, instanţa reţine că acest drept specific garantat de Convenţie recunoaşte oricărei persoane - ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate - dreptul de a se adresa unei instanţe naţionale care să se pronunţe cu privire la această încălcare, însă dreptul la un recurs efectiv nu se confundă cu dreptul de a exercita o cale de atac. Prin dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a intenţionat să îngrădească accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un recurs efectiv, fiind vorba de o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva unor hotărâri definitive, după parcurgerea etapei judecăţii în primă instanţă şi în apel. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei nu critică art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţine, ci pentru ceea ce nu conţine, respectiv solicită extinderea cazurilor în care se poate declara recurs în casaţie, urmărind, practic, o completare a textului. În subsidiar, opinează că excepţia este neîntemeiată. Legiuitorul infraconstituţional, când a reglementat recursul în casaţie, a avut în vedere atât nevoia de a îndrepta hotărârile definitive care sunt nelegale, cât şi necesitatea de a asigura stabilitatea circuitului juridic. De aceea, s-a impus o limitare a cazurilor care pot constitui temei pentru declararea unui recurs în casaţie, cât şi a sferei persoanelor care pot invoca aceste cazuri, din perspectiva interesului procesual. Dispoziţiile de lege criticate sunt în acord cu prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, câtă vreme acestea nu împiedică părţile interesate să apeleze la o instanţă de judecată care să se bucure de jurisdicţie deplină - adică să analizeze cauza atât în ceea ce priveşte aspectele de fapt, cât şi cele de drept - şi nici nu limitează dreptul acestora de a fi apărate, de a promova căile ordinare de atac prevăzute de lege şi în condiţiile prevăzute de aceasta, putând să se prevaleze de toate garanţiile specifice unui proces echitabil. Potrivit art. 129 din Constituţie, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în condiţiile legii, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, potrivit cărora pot fi atacate cu recurs în casaţie numai anumite decizii judecătoreşti, sunt conforme cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie. Acest drept poate fi supus unor condiţionări de fond şi formă, iar existenţa uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte (Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2014). Dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie. 9. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală este inadmisibilă. În acest sens arată că autorul excepţiei se referă la situaţia în care apelul a fost judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, caz în care, conform dispoziţiilor de lege criticate, decizia pronunţată nu poate fi atacată cu recurs în casaţie. În vederea desluşirii acestei critici este necesară examinarea dispoziţiilor procedurale privind competenţa materială. Astfel, observă că art. 40 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează în competenţa Înaltei Curţi şi judecarea apelurilor împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ca urmare, deşi Înalta Curte se pronunţă şi ca instanţă de apel, art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a deciziilor instanţei supreme. Includerea în norma criticată a hotărârilor pronunţate de instanţa supremă, ca instanţă de apel, reprezintă o modificare a soluţiei legislative în sensul extinderii cazurilor în care se poate formula recurs în casaţie. Or, acceptarea unei asemenea critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni art. 61 din Constituţie, potrivit căruia "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării", fiind, în acelaşi timp, în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". În subsidiar, referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, consideră că aceasta este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 21 din Constituţie şi a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precizează că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, fără să însemne, însă, că el trebuie asigurat la toate căile de atac. Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac care se poate exercita în condiţiile expres stabilite de lege. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: "Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, [...]". 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16 şi ale art. 21 din Constituţie, respectiv ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 330 din 24 mai 2016*), nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii, Curtea, cu unanimitate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticate pe motiv că nu permit exercitarea recursului în casaţie împotriva deciziilor pronunţate de tribunal în soluţionarea căii de atac a apelului. Cu prilejul menţionat, Curtea a reţinut că, în viziunea noului Cod de procedură penală, tribunalul nu mai judecă calea de atac a apelului, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate (paragraful 22).────────── *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 330 din 24 mai 2016 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016.────────── 15. Curtea observă însă că, în prezenta cauză, dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală sunt criticate din perspectiva creării unei discriminări între inculpaţi în funcţie de instanţa care soluţionează calea de atac a apelului - curte de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, întrucât cei judecaţi în apel de instanţa supremă nu beneficiază de calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. Curtea constată că această critică este întemeiată, dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală aducând atingere principiilor consacrate de art. 16 şi art. 21 din Constituţie privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care art. 40 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea apelurilor împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, faptul că dispoziţiile de lege criticate exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil. 16. Curtea constată că în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. 17. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcarea legii penale, unele având implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile. 18. Referitor la persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie, Curtea reţine că, potrivit art. 436 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, inculpatul nu poate declara recurs cu privire la temeiul achitării, acest aspect neîncadrându-se, de altfel, în niciunul dintre cazurile în care se poate face recurs în casaţie, prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. În fine, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. 19. În ceea ce priveşte obiectul recursului în casaţie, Curtea reţine că, acesta fiind o cale de atac extraordinară, pot fi atacate numai hotărâri penale definitive. Dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală exceptează de la recursul în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel - ca instanţe de apel - prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Curtea mai observă că, potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. 20. Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Scopul recursului în casaţie fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise la judecarea apelului, Curtea constată că excluderea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie împotriva deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, creează discriminare atât pentru inculpat, cât şi pentru celelalte părţi - partea civilă şi partea responsabilă civilmente - faţă de părţile din cauzele penale soluţionate de curţile de apel ca instanţe de apel. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile beneficiază de un tratament juridic diferit în funcţie de instanţa care soluţionează apelul, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Evident, nu intră în discuţie deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, prin care aceasta a dispus rejudecarea cauzelor, prin atare decizii nefiind soluţionat fondul litigiilor. 21. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea apelului, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente dintr-o cauză soluţionată în apel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se află într-o situaţie similară cu părţile din procesele penale soluţionate de curţile de apel, ca instanţe de apel, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel fiind, tratamentul juridic diferenţiat care rezultă din dispoziţiile de lege criticate este nejustificat şi conduce la o discriminare. 22. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Curtea reţine, astfel, că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.). 23. Mai mult, pornind de la scopul recursului în casaţie - acela de a asigura posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise la soluţionarea apelului, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - şi de la rolul procurorului în cadrul procesului penal în calitate de titular al dreptului de a formula cerere de recurs în casaţie, Curtea constată că exigenţele dreptului la un proces echitabil impun asigurarea verificării pe calea recursului în casaţie - şi la iniţiativa procurorului în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac - a legalităţii deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. 24. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclud deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de apel - decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor - de la exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. În cazul în care legea - norma de procedură penală şi/sau norma de drept penal substanţial - este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi părţii interesate posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii prin casarea hotărârii nelegale. Or, dispoziţiile de lege criticate nu asigură existenţa remediului pentru cazul încălcării legii şi creează un vid de reglementare în ceea ce priveşte desfiinţarea deciziilor nelegale pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de apel - decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor -, lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părţile de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime. 25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Penciu în Dosarul nr. 1.747/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2016. PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
