Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 534 din 12 decembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, precum şi ale art. 5 alin. (5) din aceeaşi lege
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 114 din 17 februarie 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere interpretarea dată prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicată de Ioana Floarea Beniog şi Constantin Dumitru Bengeanu în Dosarul nr. 4.262/90/2011* al Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 456D/2013 al Curţii Constituţionale.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 14 noiembrie 2013, în prezenţa reprezentantului autorilor excepţiei şi a celui al Ministerului Public. Susţinerile acestora au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 12 decembrie 2013, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 25 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 4.262/90/2011*, Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Ioana Floarea Beniog şi Constantin Dumitru Bengeanu într-o cauză trimisă spre rejudecare având ca obiect obligarea statului român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin următoarele:
Prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesului legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, admiţând recursul, a decis următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, (...) pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie."
Această soluţie este, în temeiul dispoziţiilor art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, obligatorie pentru instanţe. Autorii excepţiei consideră, în esenţă, că această interpretare nu este compatibilă cu normele fundamentale invocate, incompatibilitate determinată de caracterul ambiguu al textelor legale criticate.
Astfel, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1), art. 20, cu referire la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 21 alin. (1)-(3), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 124 şi ale art. 126 alin. (3). Se susţine, în acest sens, că redactarea ambiguă a normei examinate a generat modalităţi diferite de interpretare şi aplicare şi a dat posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să legifereze, prin adăugarea la lege, în sensul că aplicarea textului a fost limitată numai la bunurile imobile sau imobile prin destinaţie, la care se referă Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu excluderea, aşadar, a categoriei bunurilor mobile. În acest mod au fost nesocotite, în principal, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi şi al înfăptuirii justiţiei în numele legii şi dreptul de proprietate privată.
Se arată în motivarea excepţiei că, la adoptarea Legii nr. 221/2009, legiuitorul a ţinut seama de o serie de acte cu caracter de recomandare ale Consiliului Europei (Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 şi nr. 1.481/2006) şi a urmărit, în final, instituirea unei reglementări care să permită restituirea prin echivalent atât a bunurilor imobile preluate în urma aplicării măsurilor abuzive prevăzute de acest act normativ, cât şi a celor mobile. Aceasta ar trebui să fie interpretarea legală, deoarece, dacă în materia restituirii, în natură sau echivalent, a bunurilor imobile, au fost adoptate succesiv, în timp, diferite acte normative, printre care şi Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, care se adresează tuturor persoanelor deposedate de bunuri imobile, Legea nr. 221/2009 vizează o categorie distinctă de persoane, şi anume acelea care au suferit condamnări cu caracter politic, iar în materia restituirii bunurilor mobile confiscate de la aceste persoane nu există un act normativ similar. Prin urmare, trimiterile din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (b) din legea criticată la Legea nr. 10/2001 şi la Legea nr. 247/2005 vizează (sau ar trebui să vizeze) evitarea acordării multiple a unor despăgubiri pentru aceleaşi bunuri, în temeiul unor acte normative diferite, şi nicidecum excluderea din categoria bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri materiale a celor mobile. Însă pentru a se putea face o aplicare clară, neechivocă, egală şi nediscriminatorie pentru toţi cetăţenii vizaţi, reglementarea criticată trebuie să fie lămuritoare, clară şi precisă.
De aceea, susţin autorii excepţiei, prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 sunt constituţionale numai în măsura în care vizează posibilitatea acordării despăgubirilor persoanelor la care se referă art. 1, 2 şi 4 din lege pentru toate bunurile (mobile şi imobile) de care aceste persoane au fost deposedate odată cu condamnarea sau aplicarea măsurii administrative cu caracter politic.
Aceeaşi lipsă de claritate şi rigoare caracterizează şi dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, fiind astfel deschisă posibilitatea limitării sau chiar lipsirii de efecte a întregului act normativ.
Sintagma "proceduri de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005" a fost diferit interpretată în contextul unor situaţii identice, consecinţa constând în respingerea cererilor pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, deşi, în concret, nu se acordaseră niciun fel de despăgubiri în temeiul celor două legi. Astfel, fie s-a apreciat că procedura de restituire începută în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a finalizat prin soluţionarea notificării în sensul art. 26 din această lege, fie că notificările soluţionate prin emiterea dispoziţiilor de restituire de către entităţile competente, emiterea titlurilor de despăgubire şi, în consecinţă, înaintarea dosarelor către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor reprezintă tocmai momentul recunoaşterii îndreptăţirii la restituire în temeiul aceleiaşi legi. Redactarea deficitară a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 este de natură să încalce prevederile art. 1, 11, 16, 20, 44, 124 şi 126 din Constituţie.
Prin urmare, normele legale mai sus menţionate sunt, în accepţiunea autorilor excepţiei, constituţionale numai în măsura în care se interpretează că acordarea despăgubirilor în acţiunile formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 este limitată doar de condiţia ca bunurile pentru care se formulează cererea privind obligarea la plata despăgubirilor să nu fi fost restituite ori să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în temeiul prevederilor Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005.
Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Acordarea despăgubirilor materiale ţine de aplicarea Legii nr. 221/2009 şi nu de constituţionalitatea acesteia. Or, autoarea excepţiei pune în discuţie probleme legate de interpretarea şi de determinarea câmpului de aplicare a normelor de lege criticate, aspecte ce intră în competenţa instanţei judecătoreşti. Mai mult, potrivit art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, judecătorul fondului este obligat să respecte necondiţionat hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, iar chestiunile în discuţie în această cauză au fost analizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Totodată, se afirmă că instanţa de contencios constituţional nu se pronunţă nici pe eventuale neclarităţi sau lipsuri ale textelor de lege şi nu poate proceda la modificări ori completări ale actelor normative.
Pe de altă parte, nu se poate susţine că prin acordarea priorităţii faţă de deciziile de casare în faţa legii se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat sau principiul independenţei judecătorului, care trebuie să se supună numai legii.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.
În acest sens, este invocat art. 2 alin. (1) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate exclusiv prevederile dintr-o lege sau ordonanţă, iar nu dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, deci inclusiv al unei decizii pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Aceasta din urmă priveşte dezlegarea unei probleme de drept - modul de interpretare şi aplicare a unei dispoziţii legale -, iar acest aspect excedează domeniului de competenţă al instanţei de contencios constituţional. În plus, problema ridicată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate este una de interpretare a legii, şi nu de constituţionalitate, iar asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, în limitele competenţelor sale stabilite de art. 126 alin. (3) din Constituţie şi de art. 515 din noul Cod de procedură civilă.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
Raportat la natura criticilor de neconstituţionalitate formulate, care vizează, în realitate, Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2013), identificarea legislaţiei în vigoare, a normelor incidente într-un anumit domeniu, coroborarea acestora, urmate de interpretarea şi aplicarea lor la circumstanţele concrete specifice fiecărui caz dedus judecăţii reprezintă operaţiuni ce intră în competenţa judecătorului a quo, şi nu a Curţii Constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorilor excepţiei, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare şi motivării autorilor excepţiei, prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere interpretarea dată prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Legea nr. 221/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, modificată prin art. XIII pct. 2 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, iar textele legale criticate au următorul cuprins:
- Art. 5 alin. (1) lit. b): "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (...) b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.";
- Art. 5 alin. (5): "Acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare."
În legătură cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, în raport cu care autorii excepţiei construiesc întreaga argumentaţie a excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a decis următoarele:
"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie."
Întrucât Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 se referă numai la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, şi nu la ambele texte criticate de autorii excepţiei, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, în realitate, atât prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, cât şi ale art. 5 alin. (5) din aceeaşi lege.
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia invocă normele constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 11 alin. (1) şi (2) privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) care consacră principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, cu referire la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 44 alin. (1) şi (2) cu privire la dreptul de proprietate privată, art. 124 referitor la principiile înfăptuirii justiţiei şi ale art. 126 alin. (3) care conferă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atribuţia asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
I.1. Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 sunt criticate prin raportare la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, în cauză se pune problema competenţei Curţii Constituţionale de a se pronunţa, cu prilejul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, asupra constituţionalităţii unor texte legale în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie pronunţată pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii. Aceasta deoarece dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie, reluate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, prevăd că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl poate constitui o lege sau o ordonanţă ori dispoziţii din acestea. Hotărârile judecătoreşti, inclusiv, deci, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii, nu se numără, aşadar, printre actele normative/dispoziţiile ce pot intra în sfera controlului de constituţionalitate.
De principiu, Curtea a statuat că o asemenea decizie a instanţei supreme nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta fiind, dintr-o astfel de perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013, sau Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003).
Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, sau Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013).
În concluzie, din jurisprudenţa în această materie a Curţii Constituţionale pot fi identificate, în principal, două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia având caracter inadmisibil, şi, respectiv, în a doua situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, când Curtea are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei.
2. Analizând motivele expuse de autorii excepţiei în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, Curtea constată că acestea sunt formulate în legătură directă cu cele decise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013. Astfel, plecând de la caracterul imprecis al sintagmei "bunuri confiscate" din cuprinsul normei juridice menţionate, în sensul de a specifica natura bunurilor vizate - mobile şi/sau imobile -, dar şi de la efectul obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti a deciziilor date în soluţionarea recursului în interesul legii, autorii excepţiei susţin că interpretarea dată prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia bunurile mobile nu pot constitui obiect al despăgubirilor prin echivalent, restrânge în mod nejustificat sfera acestor bunuri, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4), ale art. 11 alin. (1) şi (2), ale art. 16 alin. (1), ale art. 20, ale art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 44 alin. (1) şi (2), ale art. 124 şi ale art. 126 alin. (3) din Constituţie, precum şi a condiţiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Curtea Constituţională a mai analizat, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 796 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012, constituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 din perspectiva unor critici asemănătoare. Respingând excepţia, a reţinut, faţă de criticile formulate, următoarele: "În privinţa acordării despăgubirilor pentru prejudicii materiale, este adevărat că textul art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu prevede expressis verbis natura acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, însă acesta nu reprezintă un argument suficient pentru constatarea neconstituţionalităţii normei juridice. În acest sens, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor de lege examinate, acordarea acestor despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate acţionează în condiţiile în care bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii nr. 247/2005 (...). Totodată, conform art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, «Acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.»" Aceeaşi soluţie a fost menţinută şi în deciziile ulterioare pronunţate în aceeaşi materie (a se vedea, de pildă, Decizia nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2013, sau Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 15 februarie 2013).
Dată fiind similitudinea, sub aspectul mai sus învederat, dintre criticile formulate în prezenta cauză şi cele la care instanţa de contencios constituţional a răspuns prin deciziile indicate, Curtea constată că argumentele ce au stat la baza fundamentării soluţiei pronunţate cu acel prilej îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Elementul de noutate ce diferenţiază această excepţie de precedentul constituţional în materie îl reprezintă raportarea criticilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013.
În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii, instanţa supremă a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie. Utilizând metodele de interpretare logică, gramaticală şi sistematică a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanţa supremă a demonstrat că despăgubirile materiale se pot acorda numai pentru bunurile imobile preluate abuziv, astfel cum acestea sunt definite în art. 6 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Limitarea printr-o hotărâre judecătorească, şi nu prin lege, a categoriei de bunuri pentru care se pot obţine, în condiţiile legii, despăgubiri materiale contravine, în opinia autorilor excepţiei, normelor constituţionale şi convenţionale invocate.
Problema care apare în acest context este de a determina dacă limitarea, prin decizia instanţei supreme, a categoriei bunurilor în privinţa cărora persoanele îndreptăţite pot cere şi obţine despăgubiri prin echivalent, numai la bunurile imobile, în condiţiile sintagmei utilizate de legiuitor "bunuri confiscate" - fără distincţie -, corespunde sau nu coordonatelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi voinţei legiuitorului.
Examinând expunerea de motive ce a însoţit proiectul de lege privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (devenit Legea nr. 221/2009), Curtea observă că legea a avut ca premisă constatarea dificultăţilor de punere în aplicare a unor acte normative cu caracter reparator, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, scopul său fiind acela de reglementare a unei proceduri speciale care să urgenteze atingerea obiectivelor urmărite prin acele acte normative, să le imprime eficienţă sporită.
Obiectivele pe care expunerea de motive le prezintă sunt următoarele:
a) ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter penal;
b) repunerea în drepturi a persoanelor care prin hotărârea de condamnare au suferit decăderea din drepturi sau degradarea militară;
c) posibilitatea acordării prin instanţa de judecată a despăgubirilor suplimentare, complementare, pentru prejudiciul moral suferit, dacă se apreciază că reparaţia obţinută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 nu este suficientă;
d) reglementarea unei posibilităţi speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic. Prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum şi soţul sau descendenţii săi până la gradul al II-lea inclusiv pot opta pentru acordarea direct de către instanţa de judecată a unor despăgubiri băneşti care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Aşadar, în considerarea suferinţelor la care au fost supuşi condamnaţii politici şi a curajului lor de a se opune regimului comunist, legiuitorul a urmărit reglementarea unor măsuri reparatorii, mai eficiente, complementare, având în principal caracter moral, care vizează demnitatea persoanelor în cauză şi recunoaşterea meritelor lor deosebite. Subsecvent, dar tot în scopul recunoaşterii meritelor şi a compensării cu caracter simbolic pentru nedreptăţile suferite, legiuitorul a prevăzut şi acordarea de despăgubiri, în primul rând pentru prejudicii morale, apoi pentru cele materiale.
Curtea apreciază că cele expuse mai sus converg spre concluzia că textul legal criticat are în vedere exclusiv bunurile imobile.
În ce priveşte prejudiciile materiale, Curtea constată, analizând legislaţia generală şi specială cu caracter reparatoriu, că acestea se raportează, în general, la bunuri imobile, preluate prin diverse metode abuzive (exemplificative sunt, în acest sens, Legea privind fondul funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare).
Când legiuitorul a dorit să extindă sfera bunurilor supuse regimului restituirii şi la alte bunuri, acest lucru s-a făcut expres şi explicit.
Astfel, în cazul legilor privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea altor state - de pildă, Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 14 iulie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legea nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 noiembrie 2006, cu modificările ulterioare -, legiuitorul a prevăzut acordarea de despăgubiri sub formă de compensaţii băneşti pentru bunurile imobile care au aparţinut cetăţenilor români, precum şi pentru recoltele neculese sau anumite plantaţii de pomi fructiferi din anul 1940. Aceste din urmă bunuri aparţin, însă, potrivit concepţiei Codului civil (art. 537) tot categoriei bunurilor imobile.
Un caz aparte îl reprezintă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 8 iulie 1999, aprobată prin Legea nr. 458/2003, cu modificările ulterioare, unde bunurile prevăzute a fi restituite proprietarilor iniţiali sunt, în principal, bunuri imobile, dar sunt cuprinse şi bunuri mobile - a se vedea, de pildă, poziţia 13 din anexă care cuprinde şi bunurile mobile aflate în inventarul Bibliotecii Batthyaneum şi a Institutului de Astronomie. În acest caz, bunurile mobile sunt individualizate de actul normativ respectiv, fără a exista posibilitatea de a fi cerută restituirea altui bun mobil sau despăgubiri materiale.
De asemenea, Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 9 decembrie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, prevede, la art. 99, condiţiile de restituire a anumitor bunuri culturale mobile.
Un regim special îl au obiectele din metale preţioase, metalele preţioase şi pietrele preţioase preluate abuziv, a căror restituire, în natură sau echivalent, este reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2004, cu modificările şi completările ulterioare (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, sau Hotărârea din 30 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Piştireanu împotriva României). Nici în această situaţie nu este vorba, aşadar, de orice bun mobil, ci de bunuri din aur sau metale/pietre preţioase, monede vechi, din aur etc. confiscate în baza anumitor acte normative şi a căror recuperare se poate solicita fie în natură, în măsura în care se mai găsesc în posesia Băncii Naţionale a României, fie în bani, dacă au fost topite etc.
Prin urmare, în unele cazuri, expres determinate, bunurile mobile au constituit şi acestea obiectul unor legi de reparaţie, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres şi limitativ acele bunuri supuse revendicării.
Această opţiune a legiuitorului nu este de natură să încalce dreptul de proprietate, deoarece statul, în materia reglementării unor măsuri legislative reparatorii, dispune de o marjă largă de apreciere, care să corespundă cu posibilităţile sale reale de compensare şi care să asigure, în acelaşi timp, un just echilibru între drepturile şi interesele particularilor şi interesul public general (în acest sens, a se vedea, de pildă, Hotărârea din 7 decembrie 1976, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Handyside împotriva Marii Britanii, paragrafele 48-49).
Aceeaşi idee este reluată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot pronunţată la 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragrafele 164, 167: "Aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate".
Curtea conchide că, în raport cu distincţiile prezentate în cele ce preced, reglementările criticate nu încalcă dreptul de proprietate, astfel cum acesta este reglementat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din Convenţie. O condiţie menţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru invocarea acestui text este existenţa unui bun, noţiune ce include atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe. Pentru ca o creanţă să poată fi considerată o "valoare patrimonială", intrând sub incidenţa acestui text convenţional, titularul creanţei trebuie să demonstreze că aceasta are o bază suficientă în dreptul intern, pe care îşi legitimează "speranţa legitimă" sau dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (a se vedea Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României, pct. 82, sau Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragrafele 35 şi 48-52, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 31, şi Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în cauzele Draon împotriva Franţei şi Maurice împotriva Franţei, paragrafele 65-69, respectiv paragrafele 63-70).
Or, dreptul intern nu oferă o reglementare în acest sens şi nici vreun alt act normativ cu caracter asemănător, care să justifice "speranţa legitimă" a persoanei interesate că este îndreptăţită să primească despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor mobile confiscate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Opţiunea legiuitorului de a limita acordarea despăgubirilor prin echivalent numai la sfera bunurile imobile preluate abuziv are, nu în ultimul rând, considerente de ordin practic: perisabilitatea bunului mobil, în general şi capacitatea sa de transmitere în sens fizic; în cazul bunului mobil, posesia valorează proprietatea [art. 919 alin. (3) din noul Cod civil], iar pentru a fi revendicat, un bun mobil trebuie să existe în materialitatea lui, să fie individualizat, iar posesorul sau proprietarul fără drept să fie identificat, iar împotriva acestuia să existe probe care să conteste aparenţa de deţinere legală a bunului. Acestea sunt caracteristici proprii bunului mobil care fac ca o acţiune în revendicare sau restituirea sa să fie mult îngreunată, dacă nu chiar imposibilă, în anumite cazuri.
De asemenea, în cazul bunurilor imobile, date fiind cerinţele obligatorii de înscriere/transcriere în cartea funciară sau alte evidenţe similare a titlului de proprietate, precum şi a durabilităţii unui astfel de bun, în general, posibilitatea restituirii lor în natură sau în echivalent este mult mai realizabilă. Spre deosebire de situaţia bunului mobil, posesia bunului imobil nu conduce la prezumţia de proprietate a acestuia.
Revenind la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, Curtea constată că, în lipsa unei menţiuni exprese, ar fi împotriva voinţei legiuitorului de a include, în sfera "bunurilor confiscate" la care norma juridică face menţiune, şi bunurile mobile. De altfel, în aceeaşi expunere de motive a legii criticate, la care s-a făcut mai sus referire, în cadrul secţiunii 4 intitulate "Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul în curs, cât şi pe termen scurt (5 ani)", la pct. 6 denumit "Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor şi/sau cheltuielilor bugetare", se arată că "proiectul de lege nu prevede acordarea de drepturi noi ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obţinerii unor astfel de despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului."
Legiuitorul român, exercitând dreptul său suveran de reglementare în limitele marjei sale de apreciere acordate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a optat pentru adoptarea unor legi cu caracter reparatoriu numai în materie imobiliară, cu anumite excepţii sau situaţii clar precizate, fără ca prin aceasta să încalce vreun drept ocrotit prin normele constituţionale sau convenţionale.
Având în vedere argumentele mai sus învederate, Curtea Constituţională va respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013.
II. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009:
Curtea constată că prevederile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 nu au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici de neconstituţionalitate asemănătoare celor formulate în prezentul dosar.
Autoarea excepţiei este nemulţumită de caracterul incomplet al normelor juridice criticate, deoarece textul "nu precizează concret, lămurit şi explicit" ce se înţelege prin sintagma "proceduri de soluţionare a notificărilor". În opinia sa, ambiguitatea constă în existenţa a două posibilităţi de interpretare în sensul identificării momentului ce coincide cu soluţionarea notificărilor: fie prin raportare la art. 26 din Legea nr. 10/2001, fie prin raportare la momentul emiterii dispoziţiilor de restituire de către entităţile competente, emiterea titlului de despăgubire, urmată de înaintarea dosarelor către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Mai susţine că redactarea deficitară a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) este motivul pentru care fie norma este aplicată diferit pentru situaţii egale, fie instanţa de judecată adaugă la lege, în procesul interpretării şi aplicării normei juridice, creându-se, în final, situaţia ca procedura începută în temeiul Legii nr. 221/2009 să înceteze de drept, deşi nu s-au acordat, în concret, niciun fel de despăgubiri, nici în natură, nici în echivalent, în temeiul celorlalte două legi (nr. 10/2001 sau nr. 247/2005).
În final, autoarea excepţiei apreciază că prevederile art. 5 alin. (5) din legea supusă controlului "sunt constituţionale în măsura în care se interpretează că acordarea despăgubirilor în acţiunile formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 este limitată doar de condiţia ca bunurile pentru care se formulează cererea privind obligaţia la plata despăgubirilor să nu fi fost restituite ori să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în temeiul prevederilor Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005." Sunt invocate, în susţinerea neconstituţionalităţii textului legal criticat, prevederile art. 1 alin. (3), art. 11, 20, 16, 44, 124 şi ale art. 126 din Constituţie.
Curtea observă că aceste critici nu vizează un viciu de neconstituţionalitate intrinsec normei juridice examinate, ci privesc, în realitate, aspecte legate de procesul concret de interpretare şi aplicare a acesteia de către entităţile competente, potrivit legii. Astfel de probleme nu pot fi soluţionate pe calea controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională neavând competenţa de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, şi nici de a completa sau modifica un text de lege.
Dincolo de acest aspect, Curtea remarcă, totodată, că dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 trebuie interpretate prin coroborare cu cele ale art. 5 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, finalitatea urmărită de legiuitor fiind aceea de evitare a acordării multiple a despăgubirilor, în temeiul unor acte normative diferite, reglementate la momente diferite în timp, dar cu acelaşi obiectiv.
Astfel, alin. (1) lit. b) al art. 5 permite acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, dacă aceste bunuri nu au fost deja restituite sau partea nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005. Alin. (1) lit. b) al art. 5 se raportează, aşadar, la acele proceduri de despăgubire demarate în temeiul unor acte normative anterioare Legii nr. 221/2009, proceduri finalizate cu acordarea de despăgubiri sau obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de acele acte normative (Legea nr. 10/2001, nr. 247/2005). Aceste dispoziţii îşi produc efectele doar dacă persoanele îndreptăţite la despăgubirile prevăzute de lege nu le-au obţinut deja, în temeiul unor legi anterioare şi ca urmare a finalizării procedurilor anterior demarate în acest sens.
Pentru ca evitarea dublării acordării despăgubirilor să fie complet asigurată, legiuitorul a reglementat, la alin. (5), şi situaţia inversă, potrivit căreia despăgubirile sunt acordate în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005. Aşadar, norma criticată se raportează, de această dată, la Legea nr. 221/2009, în temeiul căreia au fost acordate despăgubirile legale, ceea ce justifică încetarea de drept a celorlalte proceduri demarate în temeiul celor două acte normative.
Prin urmare, Curtea constată că ipoteza dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 este suficient de clară pentru a determina cu precizie momentul la care încetează de drept procedura de soluţionare a notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005. Astfel, dacă o persoană a obţinut despăgubirile cuvenite în temeiul Legii nr. 221/2009, orice demers anterior demarat în acelaşi scop şi nefinalizat, bazat pe Legea nr. 10/2001 sau nr. 247/2005, încetează de drept. În aceste condiţii, este lipsită de interes determinarea etapei în care se află procedura soluţionării notificărilor depuse în temeiul celor două legi, din moment ce petentului îi sunt acordate despăgubirile cuvenite în temeiul Legii nr. 221/2009, iar din acest moment, al recunoaşterii şi obţinerii drepturilor, este firesc să înceteze de drept celelalte demersuri procedurale făcute în acelaşi scop, fără să prezinte vreo importanţă momentul în care acestea se află.
Raportând considerentele de mai sus la criticile autorilor excepţiei, Curtea observă că aceştia pornesc de la o premisă greşită de înţelegere a textului, şi anume că instanţele de judecată, invocând art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, pot respinge ca inadmisibile cererile întemeiate pe acest act normativ, motivat de faptul că "procedura de restituire începută în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a finalizat prin soluţionarea notificării în sensul art. 26 din această lege." Or, situaţia pe care o prezintă autorii excepţiei nu corespunde conţinutului normativ al art. 5 alin. (5), ci, eventual, celui propriu alin. (1) lit. b) al art. 5 din aceeaşi Lege nr. 221/2009.
Mai mult, din formula pe care o propun autorii excepţiei, de salvgardare a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) - textul este constituţional "în măsura în care se interpretează că acordarea despăgubirilor în acţiunile formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 este limitată doar de condiţia ca bunurile pentru care se formulează cererea privind obligaţia la plata despăgubirilor să nu fi fost ori să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în temeiul prevederilor Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005" -, rezultă clar intenţia sa de modificare a legii în funcţie de o modalitate sau alta de interpretare a acestora. Or, asemenea operaţiuni, de modificare/completare a unui text legal supus controlului de constituţionalitate sau de interpretare şi aplicare a acestuia la diferitele circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu în parte, nu pot fi atribuite competenţei Curţii Constituţionale.
În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 este, pentru motivele arătate, inadmisibilă.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioana Floarea Beniog şi Constantin Dumitru Bengeanu în Dosarul nr. 4.262/90/2011* al Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
