Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 53 din 21 martie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, republicata si modificata
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 366 din 7 august 2000
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Claudia Miu - magistrat-asistent şef
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã şi modificatã, excepţie ridicatã de Petre Petrisor în Dosarul nr. 972/1998 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 7 martie 2000 şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 14 martie 2000 şi apoi pentru data de 21 martie 2000.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 6 mai 1999, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã şi modificatã, excepţie ridicatã de Petre Petrisor în Dosarul nr. 972/1998, aflat pe rolul acelei instanţe. Obiectul cauzei îl constituie infracţiunea de favorizare a infractorului în forma continuatã, reţinutã în sarcina lui Petre Petrisor, care în momentul sãvârşirii faptei avea calitatea de judecãtor. Ministrul justiţiei, la data de 6 iunie 1997, a avizat cercetarea sa penalã, în temeiul dispoziţiilor <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã şi modificatã.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenta, ca dispoziţiile legale cuprinse în <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicatã, nu sunt în concordanta cu statutul judecãtorilor, consacrat prin art. 124 din Constituţie, potrivit cãruia judecãtorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, iar promovarea, transferarea şi sancţionarea lor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Întrucât prin <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicatã, se prevede ca magistraţii nu pot fi cercetati, reţinuţi, arestaţi, perchezitionati sau trimişi în judecata fãrã avizul ministrului justiţiei, autorul exceptiei considera ca se incalca "dispoziţiile constituţionale care garanteazã independenta magistraţilor şi inamovibilitatea lor fata de puterea politica şi celelalte autoritãţi de stat". "Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate judecãtoreascã distinctã [...] care nu aparţine executivului şi nu este condus de ministrul justiţiei. Acesta, la lucrãrile şi pentru adoptarea deciziilor Consiliului, nu are drept de vot. Potrivit Constituţiei, sancţionarea judecãtorilor poate fi dispusã numai de Consiliul Superior al Magistraturii." Fata de prevederile art. 10 lit. f) din Codul de procedura penalã, avizul ministrului justiţiei este o condiţie legalã necesarã pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, având rol determinant atât pentru punerea în mişcare, cat şi pentru exercitarea acesteia. Raportand dispoziţiile art. 10 lit. f) din Codul de procedura penalã la cele ale art. 11 pct. 1 lit. c) din acelaşi cod, lipsa avizului ministrului justiţiei duce la soluţia de încetare a urmãririi penale. Se arata, în continuare, ca prevederile constituţionale ale art. 37 alin. (3) interzic magistraţilor sa facã parte din partide politice, iar cele ale art. 35 alin. (1) interzic asocierea lor în partide politice; cu toate acestea, deşi magistraţii sunt inamovibili, totuşi avizul pentru cercetarea şi trimiterea lor în judecata este emis de "ministrul justiţiei, membru al Guvernului, om politic plasat în afarã autoritãţii judecãtoreşti".
Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penalã, exprimandu-şi opinia, apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este nefondata, întrucât nu exista nici o contradictie între, pe de o parte, dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 124 şi 133 şi, pe de alta parte, prevederile <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicatã, şi cele cuprinse în Regulamentul de funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii. Instanta apreciazã ca, întrucât <>art. 91 din Legea nr. 92/1992 , republicatã, este plasat în titlul VI referitor la drepturile şi îndatoririle magistraţilor, aceste prevederi reprezintã mãsuri de protecţie a magistraţilor, care nu sunt de natura sa încalce drepturile conferite acestora prin Constituţie. Reprezentantul Ministerului Public, prin concluziile puse în fata instanţei unde a fost ridicatã excepţia de neconstituţionalitate, opineaza în sensul ca aceasta nu este intemeiata.
În conformitate cu prevederile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi putea exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia nu este intemeiata, precizând ca este de acord cu argumentele prezentate în opinia instanţei de judecata.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecãtorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizatã.
Obiectul exceptiei îl constituie dispoziţiile <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã, având urmãtorul cuprins: "Magistraţii nu pot fi cercetati, reţinuţi, arestaţi, perchezitionati sau trimişi în judecata fãrã avizul ministrului justiţiei."
Autorul exceptiei susţine ca aceasta dispoziţie legalã incalca prevederile art. 124 alin. (1) din Constituţie. Din motivarea cuprinsã în cererea formulatã în susţinerea exceptiei rezulta ca este vizata teza finala a art. 124 alin. (1) din Constituţie, care prevede: "Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii."
Examinând legalitatea sesizãrii, Curtea retine ca, potrivit dispoziţiilor <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, "Curtea Constituţionalã decide asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei".
Din motivarea exceptiei de neconstituţionalitate, ca şi din actele şi lucrãrile dosarului aflat pe rolul instanţei de judecata rezulta ca obiectul cauzei penale îl constituie infracţiunea de favorizare a infractorului în forma continuatã, reţinutã în sarcina autorului exceptiei, care avea calitatea de judecãtor în momentul sãvârşirii faptei. În speta, acţiunea penalã a fost pusã în mişcare existând avizul ministrului justiţiei din data de 6 iunie 1997, aviz emis în temeiul <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã.
Prin dispoziţiile ce fac obiectul exceptiei de neconstituţionalitate legiuitorul a prevãzut existenta acestui aviz ca o mãsura de protecţie a magistraţilor. Într-adevãr, aceste dispoziţii legale se coreleazã cu cele ale art. 10 lit. f) din Codul de procedura penalã, articol care reglementeazã cazurile când punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicatã şi care are urmãtorul cuprins: "Acţiunea penalã nu poate fi pusã în mişcare, iar când a fost pusã în mişcare nu mai poate fi exercitatã dacã: [...]
f) lipseşte plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta condiţie prevãzutã de lege, necesarã pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;"
Curtea constata, pe de o parte, ca avizul ministrului justiţiei are natura juridicã a unui act-condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi, pe de alta parte, ca, în ipoteza în care dispoziţiile <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicatã, ar fi declarate neconstituţionale, consecinta ar fi aceea ca ele ar deveni inaplicabile. Într-o asemenea situaţie exercitarea acţiunii penale impotriva magistraţilor nu ar mai fi condiţionatã de avizul ministrului justiţiei. În speta însã o asemenea decizie a Curţii nu ar produce nici un efect, întrucât constatarea neconstitutionalitatii dispoziţiilor legale criticate nu ar constitui un impediment pentru continuarea acţiunii penale, în cazul autorului exceptiei ce face obiectul prezentei decizii, deoarece instanta, o data sesizatã, va exercita în continuare acţiunea penalã, existenta sau inexistenta avizului ministrului justiţiei fiind lipsitã de orice relevanta.
Se constata, asadar, ca în speta nu este îndeplinitã condiţia de admisibilitate a exceptiei de neconstituţionalitate prevãzutã de <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, deoarece soluţionarea cauzei de cãtre instanta de judecata nu depinde, în stadiul în care se afla procesul penal, de dispoziţiile legale criticate.
În consecinta, rezulta ca excepţia de neconstituţionalitate urmeazã sa fie respinsã ca inadmisibila, în temeiul alin. (6) al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al <>art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã şi modificatã, excepţie ridicatã de Petre Petrisor în Dosarul nr. 972/1998 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 21 martie 2000.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
OPINIE SEPARATĂ
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã este neîntemeiatã şi ar trebui sa fie respinsã ca atare. Dispoziţiile legale criticate nu sunt contrare prevederilor art. 124 din Constituţie, referitoare la statutul magistraţilor, şi nici celor ale art. 133, referitoare la atribuţiile Consiliului Suprem al Magistraturii. Faptul ca, potrivit dispoziţiilor legale în discuţie, magistraţii, procurorii sau judecãtorii nu pot fi cercetati, reţinuţi, arestaţi, perchezitionati sau trimişi în judecata fãrã avizul ministrului justiţiei nu poate fi considerat ca o încãlcare a statutului magistraţilor, a independentei acestora în activitatea judiciarã, ci, dimpotriva, ca un mijloc de apãrare a acestui statut şi a prestigiului magistraturii impotriva unor acţiuni nejustificate sau abuzive ale organelor de urmãrire penalã. Dispoziţiile <>art. 91 alin. 2 sunt incluse în titlul VI al Legii nr. 92/1992 , referitor la drepturile şi îndatoririle magistraţilor, de unde rezulta natura lor juridicã de mãsuri de protecţie a magistraţilor. S-ar putea discuta, desigur, cu privire la necesitatea instituirii unei astfel de mãsuri de protecţie în favoarea magistraţilor, însã nu poate fi pusã la indoiala natura sa juridicã.
În speta, autorul exceptiei de neconstituţionalitate nu contesta necesitatea conditionarii efectuãrii oricãror acte de urmãrire penalã impotriva unui magistrat de un aviz al unei autoritãţi, însã considera ca aceasta autoritate trebuie sa fie Consiliul Superior al Magistraturii, iar nu ministrul justiţiei care, aflându-se în structura guvernamentalã, aduce atingere, prin exercitarea acestui drept, inviolabilitatii şi independentei judecãtorului. Aceasta critica este însã neîntemeiatã. Potrivit legii, ministrul justiţiei are un rol foarte important în selecţionarea, pregãtirea şi verificarea cunoştinţelor viitorilor magistraţi, în vederea admiterii acestora în magistratura. Fãrã sa intervinã în activitatea judiciarã a magistraţilor, care sunt independenţi şi inamovibili, ministrul justiţiei poate şi trebuie sa cunoascã modul în care aceştia îşi îndeplinesc îndatoririle. Nu se poate concepe ca el sa fie indiferent sau sa ignore cazurile în care magistraţii au sãvârşit ori sunt suspecti ca au sãvârşit fapte prevãzute de legea penalã. Ca unul care rãspunde de activitatea judecãtorilor, de modul cum se înfãptuieşte justiţia şi implicit de prestigiul de care judecãtorii se bucura, ministrul justiţiei este interesat şi este cel mai indicat sa verifice şi sa sesizeze, dacã este cazul, punerea sub urmãrire penalã a unui magistrat. Este evident ca orice caz în care un magistrat se dovedeşte ca a încãlcat legea penalã arunca o umbra asupra prestigiului întregii magistraturi. Tocmai de aceea singurul chemat sa avizeze urmãrirea penalã a unui magistrat este ministrul justiţiei, iar acest drept de aviz implica angajarea rãspunderii sale personale, persoana interesatã având dreptul de a-l acţiona în justiţie pentru avizarea sau refuzul de a aviza urmãrirea penalã a unui magistrat pe care îl considera vinovat sau, dimpotriva, nevinovat de sãvârşirea unei fapte prevãzute de legea penalã, lucru mai greu, dacã nu imposibil de realizat în cazul unui eventual aviz al Consiliului Suprem al Magistraturii.
Sub aspect procesual, avizul ministrului justiţiei reprezintã o condiţie necesarã pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, iar potrivit art. 10 alin. 1 lit. f) din Codul de procedura penalã, lipsa acestui aviz este o cauza care impiedica punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Dacã ministrul justiţiei a dat avizul prevãzut de lege şi s-a pornit procesul penal impotriva magistratului, acesta poate ridica excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care prevãd dreptul ministrului justiţiei de a da avizul, care a stat la baza trimiterii sale în judecata, iar excepţia astfel ridicatã nu poate fi consideratã ca fiind inadmisibila şi urmeazã sa fie examinata în fond.
Judecãtor,
prof. univ. dr. Costica Bulai
OPINIE SEPARATĂ
Prin Decizia nr. 53 din 21 martie 2000, decizie prezentatã mai înainte, Curtea Constituţionalã, cu votul majoritãţii judecãtorilor, a respins, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã.
Fata de aceasta decizie, pentru motivele pe care le vom expune, ne ingaduim sa formulam o opinie separatã.
I. Consideratii prealabile
1. <>Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã a fost supusã unor modificãri succesive.
Se constata însã ca aceste modificãri nu au privit şi art. 91 alin. 2, ale cãrui dispoziţii formeazã obiectul exceptiei de neconstituţionalitate, conţinutul sau fiind acelaşi ca la momentul adoptãrii legii.
2. Ministerul Justiţiei, în temeiul acestui text de lege, a avizat la 6 iunie 1997 cercetarea penalã a unui judecãtor.
3. În fata Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 91 alin. 2, iar suprema instanta, considerând-o ca nefondata, în sensul ca nu exista nici o contradictie între dispoziţiile art. 124 şi 133 din Constituţie şi dispoziţiile legale criticate, a sesizat Curtea Constituţionalã. În opinia noastrã aceasta poziţie a Curţii Supreme de Justiţie, cea mai inalta instanta judecãtoreascã şi unde profesionalismul şi competenta sunt la ele acasã, este plinã de semnificatii juridice. Din faptul ca a fost sesizatã Curtea Constituţionalã rezulta neîndoielnic ca suprema instanta judecãtoreascã, aplicând dispoziţiile <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , a constatat ca, procedural, excepţia este admisibilã şi nu suntem deci în prezenta cazurilor de inadmisibilitate acolo prezentate. Singura interpretare corecta a Încheierii de sesizare este în sensul ca excepţia este admisibilã procedural, pentru ca altfel chiar Curtea Suprema de Justiţie ar fi fãcut aplicaţiunea alin. (6) din art. 23 potrivit cãruia: "Dacã excepţia este inadmisibila, fiind contrarã prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanta o respinge printr-o încheiere motivatã, fãrã a mai sesiza Curtea Constituţionalã."
4. Avizul ministrului justiţiei, prevãzut de <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , este o condiţie legalã necesarã pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Efectele sale juridice rezulta foarte clar din art. 10 lit. f) al Codului de procedura penalã, în sensul cãruia acţiunea penalã nu poate fi pusã în mişcare, iar când a fost pusã în mişcare nu mai poate fi exercitatã dacã "lipseşte plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta condiţie prevãzutã de lege, necesarã pentru punerea în mişcare a acţiunii penale". Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu art. 11 lit. c) din acelaşi cod, în sensul cãruia se decide încetarea urmãririi penale dacã acest aviz lipseşte.
Fãrã indoiala acest aviz nu este o simpla apreciere, efectele sale juridice apropiindu-l, evident, de avizul conform. El asigura ministrului justiţiei o anumitã "putere" în raporturile sale cu judecãtorii şi excede dimensiunilor activitãţii administrative.
II. Privitor la decizia de respingere, ca inadmisibila, a exceptiei
1. <>Art. 23 din Legea nr. 47/1992 cuprinde atât dispoziţii de competenta, cat şi de procedura. În sensul dispoziţiilor acestuia o excepţie de neconstituţionalitate este admisibilã, procedural, dacã: este ridicatã în fata instanţelor judecãtoreşti; priveşte legi sau ordonanţe ori dispoziţii din acestea, în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei; este ridicatã de pãrţi sau de cãtre instanta de judecata; constituţionalitatea dispoziţiilor legale nu a fost stabilitã potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie; prevederile legale nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioarã a Curţii Constituţionale.
Curtea Suprema de Justiţie nu a identificat nici o cauza de inadmisibilitate procedurala şi deci, în consecinta, a sesizat Curtea Constituţionalã.
2. Prin decizia sa Curtea Constituţionalã considera ca excepţia este inadmisibila, în principal pentru ca: dispoziţia legalã criticata are valoare de mãsura legalã de protecţie a magistraţilor; dacã dispoziţia legalã ar fi declarata neconstitutionala ea ar deveni inaplicabila; ca atare, în viitor, exercitarea acţiunii penale impotriva magistraţilor nu ar mai fi condiţionatã de avizul ministrului justiţiei; în speta decizia Curţii nu ar avea nici un efect, întrucât constatarea neconstitutionalitatii dispoziţiilor legale criticate nu ar constitui un impediment pentru continuarea acţiunii penale, deoarece instanta, deja sesizatã, o va exercita în continuare; în speta nu este îndeplinitã condiţia de admisibilitate prevãzutã de <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , întrucât soluţionarea cauzei de cãtre instanta de judecata nu depinde de dispoziţiile legale criticate.
3. Nu putem face abstractie de dificultãţile evidente în identificarea "veninului neconstitutional" al dispoziţiei legale în cauza. Mai ales ca, apreciatã ca mãsura de protecţie a judecãtorilor, dispoziţia legalã este consideratã ca neconstitutionala tocmai de un subiect de drept "protejat" astfel. Dar, şi acest lucru intereseazã aici, trebuia ca excepţia de neconstituţionalitate sa fie apreciatã ca admisibilã procedural. Numai astfel se putea trece la pasul urmãtor, şi anume la identificarea unei soluţii pe fondul exceptiei, asa cum corect a procedat Curtea Suprema de Justiţie.
4. În raport cu cele mai înainte expuse, consideram ca excepţia nu trebuia respinsã în temeiul <>art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 .
În opinia noastrã, în speta suntem în situaţia unei dispoziţii legale "de care depinde soluţionarea cauzei". S-ar putea reprosa exceptiei "inutilitatea", deoarece procesul penal o data pornit continua, dar "inutilitatea" nu este nominalizatã în conţinutul art. 23. Este dificil de motivat ca de o dispoziţie legalã, cuprinsã în Codul de procedura penalã în art. 9 şi urm. (Acţiunea penalã), nu depinde judecarea cazului în care se contesta tocmai situaţii legale privind declanşarea acţiunii penale. Mai mult, trebuiau aplicate în speta dispoziţiile <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cãrora Curtea se pronunţa numai asupra problemelor de drept şi numai asupra intelesului contrar Constituţiei al dispoziţiilor legale. Or, Curtea a mers mai departe, spre concretul situaţiei de fapt, spre oportunitate. Dacã ducem mai departe rationamentul din decizie, putem sa ajungem, fãrã a exagera, la o concluzie care iese din spiritul instituţiei controlului de constitutionalitate, şi anume ca <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 nu poate forma niciodatã obiect al controlului.
Şi aceasta pentru ca excepţiile de neconstituţionalitate ar fi mereu inadmisibile procedural şi totdeauna ar fi evitata discuţia de fond. Într-o asemenea situaţie s-ar putea interpreta ca art. 144 lit. c) din Constituţie permite ca unele dispoziţii legale sa nu poatã fi supuse controlului de constitutionalitate pe calea excepţiilor.
5. Cat priveşte interpretarea dispoziţiilor <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , aceasta trebuie sa susţinã întotdeauna litera şi spiritul Constituţiei privind suprematia acesteia, privind funcţiile Curţii Constituţionale, privind marile principii de organizare a democraţiei constituţionale. De aceea cazurile de inadmisibilitate acolo nominalizate trebuie interpretate ca urmãrind sa asigure excepţiilor de neconstituţionalitate îndeplinirea unor rigori juridice şi nu ca procedee de ocolire a justiţiei constituţionale.
Într-o asemenea viziune am considerat ca excepţia de neconstituţionalitate era admisibilã procedural, Curtea oferindu-şi astfel calea spre efortul de a examina în fond constituţionalitatea dispoziţiei legale criticate.
III. Privitor la constituţionalitatea dispoziţiilor <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
Subliniind încã o data dificultatea identificarii "veninului neconstitutional" al dispoziţiilor legale criticate, consideram ca aceasta dispoziţie are un înţeles contrar Constituţiei.
1. Atributia ministrului justiţiei de a aviza cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecata a magistraţilor contravine dispoziţiilor constituţionale care reglementeazã raporturile dintre puterile publice şi echilibrul acestora. Acest text de lege da în competenta ministrului justiţiei, autoritate executivã, o atribuţie care priveşte puterea judecãtoreascã, implicandu-l mai mult decât permite Constituţia în sfera acesteia.
2. Constituţia realizeazã, cat priveşte autoritatea judecãtoreascã, o simetrie între independenta judecãtorilor, inamovibilitate şi rãspunderea lor juridicã. Implicarea ministrului justiţiei în conţinutul acestor dimensiuni constituţionale este contrarã literei şi spiritului Constituţiei.
3. Poziţia politica a ministrului justiţiei, care nu este magistrat în sensul Constituţiei, justifica de ce atribuţiile sale nu pot privi regulile aplicabile judecãtorilor, deoarece aceştia sunt independenţi şi se supun numai legii.
4. Deşi avizul este o excepţie, el nu poate fi o protecţie juridicã pentru judecãtori, iar faptul ca în speta tocmai o asemenea ipostaza este pusã în discuţie are semnificatii multiple.
5. Textul de lege este criticabil şi pentru faptul ca prin Constituţie s-a creat Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate publica care prin funcţiile sale intermediaza şi mediazã raporturile constituţionale dintre puterea judecãtoreascã şi executiv. Într-o interpretare corecta a dispoziţiilor constituţionale, implicarile dintre justiţie şi executiv trebuie sa se realizeze numai prin aceasta autoritate publica.
6. Din moment ce rãspunderea disciplinarã a judecãtorilor este data prin Constituţie Consiliului Superior al Magistraturii, acesta având rolul de consiliu disciplinar, este dificil de argumentat ca ministrului justiţiei îi este ingaduit sa se implice, chiar şi prin avize, în rãspunderea penalã a acestora. De altfel art. 124 alin. (1) teza a doua din Constituţie prevede ca "Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii." Acest text trebuie interpretat în cel mai larg sens posibil, şi anume de protecţie a judecãtorilor. Legea poate detalia dispoziţia constituţionalã, dar nu poate exclude dreptul de decizie al Consiliului Superior al Magistraturii.
7. În stabilirea concordanţei dintre textul de lege criticat şi Constituţie trebuie avute în vedere dispoziţiile constituţionale (art. 133) în sensul cãrora ministrul poate prezida Consiliul Superior al Magistraturii în cazul discutarii propunerilor de numire în funcţie, dar fãrã drept de vot. Aceste dispoziţii exprima foarte clar poziţia constituţionalã a ministrului justiţiei în asigurarea functionarii întregului sistem al justiţiei.
8. Raporturile constituţionale dintre judecãtori şi ministrul justiţiei au un alt conţinut decât cele dintre acesta şi procurori, deoarece, cat îi priveşte pe aceştia din urma, Constituţia stabileşte, prin art. 131 alin. (1), ca îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei. Mai mult, potrivit aceluiaşi text constituţional, procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit altor principii decât judecãtorii. Deşi şi judecãtorii şi procurorii sunt magistraţi în sensul constituţional, particularitãţile şi distincţiile dintre aceste doua categorii sunt clar stabilite prin Constituţie.
9. În stabilirea raporturilor constituţionale dintre autoritãţile publice Constituţia impune o simetrie juridicã a situaţiilor ce pot interveni.
Astfel, cat priveşte rãspunderea, Constituţia şi legile, în principiu, permit declanşarea procedurilor prin tehnici care sa nu rupa legãturile fireşti rezultate din constituirea autoritãţilor şi din natura lor juridicã. Reamintim: regulile privind imunitatea parlamentarã unde se cere încuviinţarea Camerei; regulile privind judecãtorii Curţii Supreme de Justiţie potrivit cãrora aceştia nu pot fi urmãriţi penal sau contraventional ori trimişi în judecata fãrã autorizarea Preşedintelui României; regulile privind judecãtorii Curţii Constituţionale potrivit cãrora aceştia nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecata penalã ori contravenţionalã decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României.
Rezulta ca în declanşarea unor asemenea proceduri rolul de a aviza revine autoritãţii care a desemnat în funcţie demnitarul sau funcţionarul public.
Evident, textul legal criticat se abate de la sistemul acestor tehnici constituţionale şi legale. Mãsura, consideratã de protecţie procesuala, ar fi trebuit sa fie în competenta fie a unei autoritãţi care numeşte magistraţii, fie în cea a Consiliului Superior al Magistraturii.
10. Nu poate rãmâne în afarã discuţiei, ipotetic, ceea ce s-ar produce prin declararea acestui text de lege ca neconstitutional.
O prima consecinta s-ar apropia de crearea unui vid legislativ privind acţiunea penalã referitoare la judecãtori, alţii desigur decât cei de la Curtea Suprema de Justiţie. O asemenea ipoteza trebuie privitã cu rezerve, deoarece s-ar aplica şi judecãtorilor regimul juridic general aplicabil cetãţenilor. De altfel principiul constituţional al egalitãţii implica restrangerea unor privilegii procedurale chiar dacã acestea sunt mijloace de protecţie.
Dar aici exista şi un remediu legal foarte clar. Potrivit <>art. 25 din Legea nr. 47/1992 decizia prin care se constata neconstituţionalitatea unei prevederi legale se comunica celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Evident, dispoziţia menţionatã asigura nu numai informarea autoritãţilor nominalizate cu situaţia creata, ci şi posibilitatea acestora de a interveni cu reglementãri noi în domeniul vizat. Aceasta este însã problema Guvernului şi, desigur, a Parlamentului.
Judecãtor,
prof. univ. dr. Ioan Muraru
OPINIE SEPARATĂ
1. Nu impartasesc soluţia respingerii exceptiei, ca fiind inadmisibila. Personal, opinez ca se impunea examinarea acesteia pe fond, cu concluzia ce s-ar fi degajat în urma unei atare examinari.
2. Pe fond, consider excepţia ca fiind intemeiata. Constituţia României consacra principiul independentei judecãtorului. Art. 123 alin. (2) prevede: "Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii." Sunt de esenta oricãrei organizãri judecãtoreşti, într-o societate democratica, asigurarea şi garantarea efectivã a independentei judecãtorilor. Inamovibilitatea acestora, prevãzutã, de asemenea, în Constituţie, reprezintã de fapt o garanţie constituţionalã, dezvoltata într-o norma legalã, a bunei administrãri a justiţiei şi o mãsura de protecţie în fata oricãrei ingerinţe. Inamovibilitatea reprezintã o situaţie pe care o creeazã legea de organizare judecãtoreascã, în temeiul principiului constituţional, în baza cãreia judecãtorii nu pot fi mutati, inaintati, sancţionaţi decât cu paza unor garanţii înscrise în lege. Atât independenta judecãtorilor, cat şi inamovibilitatea acestora (împreunã cu alte garanţii, cum ar fi, spre exemplu, o retributie decenta), sunt condiţii ale bunei funcţionari a justiţiei. În mod deosebit, datoritã faptului ca judecãtorul este independent şi inamovibil, poziţia lui se deosebeşte de cea a organului administrativ. De aceea, în spiritul acestui principiu, judecãtorul trebuie sa fie la adapost, în mod real, în fata oricãrei ingerinţe politice sau administrative. Acesta este, de altfel, şi spiritul soluţiilor promovate de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, care, în numeroase cauze, a subliniat nevoia existenţei unor suficiente garanţii de independenta a judecãtorului fata de executiv.
Cetãţeanul care se adreseazã justiţiei şi care are dreptul constituţional la un proces echitabil trebuie sa aibã convingerea ca soluţionarea acţiunii sale va fi realizatã de o instanta independenta şi impartiala. Chiar şi aparenta unei eventuale ingerinţe trebuie eliminata.
De altfel, instituind o structura noua, Consiliul Superior al Magistraturii, plasata în interiorul autoritãţii judecãtoreşti, legiuitorul constituant a urmãrit în fapt înfiinţarea unui organism care sa se interpuna între puterea executivã şi cea judecãtoreascã, în scopul fundamental al asigurãrii independentei justiţiei. Atât în Constituţie, cat şi în legea de organizare judecãtoreascã sunt prevãzute drepturi, dar şi obligaţii pentru judecãtori, iar organul specific, abilitat pentru a constata abateri de la statutul deontologic al profesiei şi a adopta mãsuri în consecinta, este Consiliul Superior al Magistraturii, în conformitate cu art. 124 din Constituţie, care prevede: "Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii". La lucrãrile Consiliului, atunci când îndeplineşte rolul de instanta disciplinarã, ministrul justiţiei nu participa la dezbateri. Între mãsurile ce pot fi promovate de Consiliu se numara şi aceea, extrem de grava, a indepartarii din justiţie. Personal, nu pot observa nici un impediment ca acest organism, din moment ce poate promova chiar o mãsura atât de severã, sa nu poatã fi abilitat legal sa emita avizul pentru cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecata a magistratului. Se pot imagina, desigur, şi alte soluţii legislative care sa evite implicarea ministrului justiţiei în acest proces.
Necesitatea avizului, prevãzutã de <>art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , reprezintã, asa cum bine retine instanta de judecata, o importanta garanţie legalã, numai ca paza acestei garanţii nu trebuie, în opinia noastrã, sa se afle în sarcina unei autoritãţi administrative (ministrul justiţiei), ci în aceea a unei structuri aflate în sfera autoritãţii judecãtoreşti.
Judecãtor,
Nicolae Popa
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
