Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 528 din 5 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 655 din 26 august 2016
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj în Dosarul nr. 1.287/33/2015 al Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, într-un litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 392D/2016.
2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că normele procedurale criticate respectă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 18 din 21 ianuarie 2015 şi nr. 96 din 3 martie 2015.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 10 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.287/33/2015, Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 201 din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, pârâtă într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că dispoziţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă au caracter discriminatoriu, prin faptul că nu acordă drepturi egale în faţa instanţei de judecată, limitând dreptul la apărare al pârâtului la un termen fix de 25 de zile, calculat de la data primirii cererii de chemare în judecată, după care acesta este privat de dreptul de a propune probe sau de a invoca excepţii, spre deosebire de dreptul reclamantului, care se poate exercita neîngrădit până la primul termen de judecată. Astfel, prin limitarea exercitării dreptului la apărare al pârâtului la un termen fix, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii, se încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, în condiţiile în care, potrivit art. 204 din Codul de procedură civilă, reclamantul este îndreptăţit la modificarea acţiunii sale până la primul termen de judecată, care se întinde de la data înregistrării acţiunii în instanţă până la primul termen de judecată, care se fixează de către judecător la un interval de până la 60 de zile, calculat de la data primirii de către instanţă a răspunsului la întâmpinare de către reclamant, aşa cum arată alin. 3 al art. 20 din Codul de procedură civilă. Spre deosebire de reclamant, în intervalul de timp dintre depunerea întâmpinării şi primul termen de judecată, pârâtul este îngrădit la o apărare pe fond şi doar parţial pe excepţii (excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţiile de ordine publică), în timp ce reclamantul are toate drepturile procesuale intacte (de a-şi modifica acţiunea în orice fel, de a propune probe, de a invoca excepţii etc.), având un avantaj care pentru pârât este insurmontabil.
6. Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. Ceea ce reglementează art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă este obligaţia judecătorului de a dispune, prin rezoluţie, comunicarea cererii de chemare în judecată pârâtului, de a-i pune acestuia în vedere faptul că are obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată şi de a-i comunica sancţiunea prevăzută de lege pentru nerespectarea acestei obligaţii. Or, sancţiunea nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege nu este reglementată de art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu privire la care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci de art. 208 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la care autorul excepţiei nu a formulat obiecţii de neconstituţionalitate. Prin urmare, sancţiunea nedepunerii întâmpinării în termenul legal nefiind reglementată la art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu privire la care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, toată argumentaţia autorului vizând încălcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor reglementat de dispoziţiile art. 16 din Constituţie este străină de conţinutul textului de lege criticat sub aspectul constituţionalităţii.
7. Pe de altă parte, cu privire la aspectele invocate vizând sancţiunea nedepunerii întâmpinării în termenul legal, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr. 15/2015 şi nr. 96/2015, argumentele acolo reţinute impunându-se şi în prezent. În privinţa termenului reglementat la art. 201 alin. (1) din cod pentru depunerea întâmpinării, respectiv cel de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa de judecată apreciază că acesta nu contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, reglementat de dispoziţiile art. 16 din Constituţie, în acest sens fiind şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 18/2015, în care s-a reţinut că "momentul depunerii înscrisurilor, probe pe care se sprijină întâmpinarea, nu poate fi lăsată la libera apreciere a pârâtului, deoarece acesta ar avea posibilitatea tergiversării cauzei, ceea ce ar aduce atingere dreptului reclamantului la soluţionarea cauzei într-un termen optim şi previzibil, precum şi dreptului la apărare al acestuia". Prin instituirea unui termen-limită de depunere a întâmpinării nu a fost suprimat dreptul la apărare al pârâtului, măsura aleasă de legiuitor având ca scop impunerea unei discipline procesuale, tocmai pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, prin limitarea posibilităţii tergiversării soluţionării cauzei, părţile fiind obligate ca, într-un termen rezonabil, să îşi facă cunoscute atât pretenţiile cât şi apărările şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească.
8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
9. Guvernul apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 18/2015 şi nr. 96/2015. În aceste decizii, Curtea a reţinut că întâmpinarea reprezintă actul de procedură prin care pârâtul răspunde în scris pretenţiilor formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, arătând totodată apărările sale. Prin acest act reclamantul este pus în situaţia de a cunoaşte apărarea şi dovezile pe care se sprijină pârâtul, înlăturându-se astfel surpriza şi realizându-se egalitatea în ceea ce priveşte poziţia procesuală a părţilor, prin această reglementare asigurându-se şi egalitatea de mijloace, de arme între părţile procesului, exigenţele art. 6 din Convenţie fiind astfel respectate. În ceea ce priveşte situaţia părţii decăzute din dreptul de a administra o probă, Curtea a subliniat că art. 263 din Codul de procedură civilă prevede că aceasta va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice. Prin urmare, decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, deoarece nu a depus întâmpinarea în termenul prevăzut de lege, nu echivalează cu suprimarea dreptului la apărare. De altfel, dispoziţia legală criticată reprezintă o normă de procedură a cărei reglementare revine legiuitorului potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
10. Cu privire la susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate conform cărora normele criticate încalcă normele constituţionale vizând egalitatea în drepturi a cetăţenilor, Guvernul arată că, astfel cum Curtea Constituţională a statuat în mod constat în jurisprudenţa sa, accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Curtea a reţinut că prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. Or, în contextul aspectelor mai sus prezentate, excepţia de neconstituţionalitate a art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă este neîntemeiată, considerentele cuprinse în deciziile Curţii Constituţionale păstrându-şi valabilitatea şi în cauza de faţă.
11. Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
12. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
13. Deşi actul de sesizare a Curţii Constituţionale vizează art. 201 din Codul de procedură civilă, în integralitatea sa, din analiza notelor scrise ale autoarei excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că critica de neconstituţionalitate are ca obiect doar prevederile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările ulterioare. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(1) Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât, punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 165."
14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
15. Analizând criticile de neconstituţionalitate, Curtea observă că acestea vizează durata termenului în care pârâtul poate depune întâmpinare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a mai formula excepţii. În opinia autorului excepţiei, neconstituţionalitatea dispoziţiei legale criticate rezultă din compararea duratei acestui termen cu durata termenului pus la dispoziţia reclamantului, care, în temeiul art. 204 din Codul de procedură civilă, poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub aceeaşi sancţiune a decăderii, până la primul termen la care este legal citat. Din coroborarea celor două norme procedurale, autorul excepţiei concluzionează că dispoziţia legală care îi este aplicabilă înfrânge prevederile art. 16 din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi, sub aspectul dreptului la apărare, întrucât nu prevede acelaşi tratament juridic pentru reclamant şi pârât.
16. În ceea ce priveşte întâmpinarea în cadrul procesului civil, Curtea reţine că aceasta reprezintă actul de procedură prin care pârâtul răspunde în scris pretenţiilor formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, arătând totodată apărările sale. Prin acest act reclamantul este pus în situaţia de a cunoaşte apărarea şi dovezile pe care se sprijină pârâtul, înlăturându-se astfel surpriza şi realizându-se egalitatea în ceea ce priveşte poziţia procesuală a părţilor. Reglementarea asigură egalitatea de mijloace, de arme între părţile procesului, exigenţele art. 6 din Convenţie fiind astfel respectate. Curtea observă că decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, deoarece nu a depus întâmpinarea în termenul prevăzut de Codul de procedură civilă, nu echivalează cu suprimarea dreptului la apărare. De altfel, dispoziţia legală criticată reprezintă o normă de procedură prin a cărei legiuitorul a urmărit instituirea unei discipline procesuale tocmai pentru a garanta respectarea principiului accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. S-a dorit, de asemenea, să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 96 din 3 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 17 aprilie 2015).
17. În această materie, ca de altfel oriunde legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în acest fel cu intenţia de a restrânge drepturi procesuale, precum accesul la justiţie sau dreptul la apărare, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor părţilor din proces. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. Aşa fiind, termenul instituit prin textul de lege criticat are în vedere soluţionarea procesului cu celeritate, în absenţa lui, întâmpinarea putând fi formulată oricând, fapt ce ar fi de natură a genera o stare de incertitudine referitoare la apărările pe care le poate formula pârâtul, afectând astfel celeritatea şi caracterul echitabil al procesului.
18. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv sub aspectul condiţiilor de exercitare a drepturilor procesuale ale părţilor. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, sub acest aspect, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a le utiliza, în formele şi în modalităţile instituite de lege.
19. Aşa fiind, Curtea constată că prin Decizia nr. 18 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 23 martie 2015, a statuat că nepropunerea probelor prin întâmpinare "atrage o sancţiune procedurală, sancţiune a cărei configurare şi reglementare ţine de opţiunea legiuitorului în virtutea art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie. Această opţiune nu poate avea însă ca efect atingerea substanţei dreptului, respectiv, în cazul de faţă a dreptului la apărare, privit ca garanţie a dreptului la un proces echitabil. Sancţiunea decăderii impusă de legiuitor urmăreşte un scop legitim, respectiv disciplinarea părţilor, asigurarea celerităţii judecării cauzei, ea este adecvată şi necesară pentru atingerea acestui scop în sensul că posibilitatea indicării dovezilor a fost una efectivă - şi nu iluzorie - în etapa anterioară începerii propriu-zise a judecăţii, pârâtul dispunând de un timp suficient (25 de zile) pentru formularea întâmpinării. În privinţa existenţei unui just echilibru între interesele concurente, respectiv cel de bună administrare a justiţiei, în vederea asigurării unei ordini şi discipline procesuale, pe de o parte, şi exigenţele dreptului la apărare, pe de altă parte, Curtea constată că între acestea nu există un dezechilibru, întrucât sancţiunea procesuală impusă nu este nici excesivă şi nici nerezonabilă, din contră, ea asigură părţilor un cadru procesual stabil, ceea ce determină o previzibilitate sporită în privinţa desfăşurării ulterioare a procesului. Astfel, părţile nu vor putea fi surprinse de folosirea altor dovezi direct în faza de judecată, ceea ce echivalează cu existenţa unui climat de ordine şi de predictibilitate necesar pentru exercitarea în condiţii optime a oricărui drept fundamental. Aşadar, sancţiunea procesuală a decăderii este una proporţională cu scopul legitim urmărit şi nu este de natură a afecta substanţa dreptului la apărare. De altfel, nu se pot absolutiza nici exigenţele dreptului la apărare, acesta trebuind, pe de o parte, să cunoască o reglementare statală corespunzătoare, iar, pe de altă parte, să se integreze în concepţia procesului civil, astfel cum a fost configurat de noua reglementare procesual civilă".
20. Prin urmare, termenul procedural instituit de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 şi constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces. Legiuitorul nu a înţeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite. Reclamantul şi pârâtul revendică interese contrare, astfel că normele procesuale au ca scop determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
21. De altfel, Curtea s-a pronunţat în prealabil asupra unei soluţii legislative similare, reglementate în vechiul Cod de procedură civilă, respectiv dispoziţiile art. 114^1 alin. 2 şi 3, reţinând că "obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la un proces echitabil, judecat într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea termenelor procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor" (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 448 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007).
22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj în Dosarul nr. 1.287/33/2015 al Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 5 iulie 2016.
PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent-şef,
Mihaela Senia Costinescu
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
