Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Oana Cristina Puică - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Daniel Arcer. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 alin. (6) şi ale art. 62 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 36.782/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 63D/2015. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Face trimitere, în acest sens, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi anume la Hotărârea din 13 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Lazariu împotriva României. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Sentinţa civilă nr. 11.472 din 18 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 36.782/4/2014, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 alin. (6) şi ale art. 62 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată, cu ocazia soluţionării unei cereri de confirmare a deciziei de internare medicală nevoluntară a unui pacient. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 61 alin. (6) şi ale art. 62 din Legea nr. 487/2002 încalcă prevederile constituţionale ale art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, ale art. 23 referitor la libertatea individuală, ale art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi ale art. 50 privind protecţia persoanelor cu handicap, întrucât judecătorul este implicat, fără nicio nuanţare, în procedura internării nevoluntare a persoanelor care nu sunt subiecte ale unor cercetări penale. Consideră că mecanismul intervenţiei judecătorului pentru confirmarea internării nevoluntare poate conduce la situaţii în care libertatea persoanei este restricţionată fără nicio justificare medicală sau juridică, deoarece, în toate cazurile, fără nicio nuanţare, sesizarea are loc din oficiu şi în termene extrem de scurte, care nu lasă medicilor timp suficient pentru a discerne între persoanele care au într-adevăr nevoie de internare medicală într-o unitate psihiatrică şi cele care au nevoie doar de stabilizarea stării lor, respectiv cele care nu au nevoie deloc de internare. Pentru motive similare, consideră că este neconstituţional şi mecanismul corelativ internării nevoluntare, şi anume cel al externării, instituit prin dispoziţiile art. 65 alin. (4) din Legea nr. 487/2002, care sunt indisolubil legate de dispoziţiile art. 61 alin. (6) şi ale art. 62 din lege, întrucât contravine art. 23 din Constituţie referitor la libertatea individuală. 6. În ceea ce priveşte critica raportată la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi la dreptul la ocrotirea sănătăţii, consacrate de art. 22 şi art. 34 din Constituţie, instanţa de judecată susţine că, în cazul apariţiei unei situaţii medicale de urgenţă, respectiv a unei afecţiuni de altă natură decât cea psihiatrică şi care necesită o intervenţie medicală imediată, implicând mutarea persoanei într-o altă unitate medicală (în cadrul aceluiaşi spital sau, de cele mai multe ori, în cadrul altor spitale), din punct de vedere juridic, persoana respectivă se loveşte de impedimentul că se află sub imperiul unei hotărâri judecătoreşti de internare nevoluntară şi, din acest motiv, nu poate fi scoasă din perimetrul unde este deţinută. Prin urmare, măsura internării nevoluntare confirmată de către instanţă poate conduce într-o astfel de ipoteză la punerea în pericol a vieţii sau a integrităţii corporale a persoanei în cauză, aflată într-o stare reală de vulnerabilitate din cauza afecţiunii psihice, sub pretextul evitării unui eventual abuz cu privire la libertatea sa individuală. În concluzie, instituirea obligativităţii intervenţiei judecătorului pentru a confirma o internare nevoluntară, măsură care ulterior impune obligativitatea menţinerii pacientului într-un spaţiu cu libertatea individuală restrânsă şi care pune medicul în imposibilitatea de a-l scoate din acel spaţiu fără o autorizare a instanţei, prin lipsa unui mecanism aplicabil în situaţii de urgenţă, care necesită intervenţii medicale de altă natură decât cea psihiatrică, poate conduce la apariţia unor situaţii în care viaţa sau sănătatea/integritatea fizică ori psihică a pacientului să fie serios afectate. 7. Referitor la critica raportată la art. 50 din Constituţie, arată că, din perspectivă constituţională, nu este definită noţiunea de "persoane cu handicap". În opinia instanţei, persoanele cu deficienţe mintale, intelectuale sau senzoriale, pentru care există obstacole în participarea efectivă la viaţa socială, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, intră în categoria persoanelor cu handicap, fiindu-le aplicabile prevederile art. 50 din Legea fundamentală. Susţine că Legea nr. 487/2002, deşi afirmă că protejează persoanele cu tulburări psihice, nu realizează acest lucru. Astfel, deşi se constată că faţă de o persoană nu mai sunt îndeplinite condiţiile internării nevoluntare, ea este totuşi menţinută în stare de privare de libertate, alături de alte persoane cu tulburări psihice, până în momentul în care o instanţă emite o decizie formală care permite externarea. Arată că, din perspectiva Legii nr. 487/2002, persoanele pot fi incluse în două categorii, şi anume persoane cu tulburări psihice şi persoane care nu au tulburări psihice. Deoarece prima categorie este adevăratul destinatar al legii, intervenţia judecătorului ar trebui să fie gândită cu mai multă supleţe şi mai multă discreţie. Astfel, dacă este vorba de un caz medical care a atras o decizie medicală de specialitate, intervenţia judecătorului, mai ales la externare, este inutilă şi poate duce la încălcarea drepturilor fundamentale ale unor persoane extrem de vulnerabile. Este posibil ca starea unei persoane cu tulburări psihice să fie agravată de intervenţia completului de judecată, a procurorului, grefierului şi a avocatului din oficiu. Prin urmare, mecanismul instituit de Legea nr. 487/2002 nu răspunde exigenţelor art. 50 din Constituţie tocmai în privinţa persoanelor pe care ar trebui să le protejeze. În schimb, în ceea ce priveşte categoria persoanelor care nu au tulburări psihice, arată că acestea pot fi victimele unui abuz, iar intervenţia judecătorului este absolut necesară. 8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 61 alin. (6) şi ale art. 62 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 13 septembrie 2012, care au următorul cuprins: - Art. 61 alin. (6): "Decizia de internare nevoluntară a comisiei prevăzute la alin. (1) va fi înaintată de către conducerea unităţii medicale, în termen de 24 de ore, judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea medicală, odată cu documentele medicale referitoare la pacientul în cauză."; - Art. 62: "(1) Judecarea se face în regim de urgenţă, în camera de consiliu. (2) Participarea şi ascultarea pacientului sunt obligatorii, dacă starea sănătăţii sale o permite. În caz contrar, judecătorul poate dispune audierea pacientului în unitatea sanitară. (3) Pacientul va fi apărat din oficiu, dacă nu are apărător ales. (4) Participarea procurorului este obligatorie. (5) Pacientul şi reprezentantul legal sau convenţional al pacientului pot solicita efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice sau pot propune orice alte probe, în condiţiile legii. (6) Instanţa hotărăşte, după caz, confirmarea sau încetarea internării medicale nevoluntare. (7) Dacă instanţa apreciază că nu se impune menţinerea internării, însă tratamentul este necesar, poate dispune, după ascultarea reprezentantului legal ori convenţional al pacientului, înlocuirea internării medicale cu tratamentul ambulatoriu, prin reţeaua ambulatorie teritorială de psihiatrie. (8) Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. (9) Recursul nu suspendă executarea." 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, ale art. 23 referitor la libertatea individuală, ale art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi ale art. 50 privind protecţia persoanelor cu handicap. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Legea nr. 487/2002 reglementează un obiectiv major al politicii de sănătate publică, şi anume promovarea şi apărarea sănătăţii mintale a populaţiei, prevenirea îmbolnăvirilor psihice şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice, precum şi rolul autorităţilor şi organismelor abilitate în ceea ce priveşte promovarea şi controlul acestor activităţi. 14. Curtea reţine că persoanelor cu tulburări psihice trebuie se li se acorde îngrijiri în mediul cel mai puţin restrictiv şi prin proceduri cât mai puţin restrictive, care să respecte pe cât posibil integritatea lor fizică şi psihică şi să răspundă în acelaşi timp atât nevoilor lor de sănătate, cât şi necesităţii de a asigura securitatea fizică a celorlalţi [art. 26 alin. (2) din Legea nr. 487/2002], de unde reiese că internarea într-o unitate de psihiatrie se poate face numai din considerente medicale, înţelegându-se prin acestea procedurile de diagnostic şi de tratament [art. 49 alin. (1) din Legea nr. 487/2002]. Astfel, pentru demararea procedurii de internare nevoluntară a unei persoane este necesar ca un medic psihiatru abilitat să aprecieze că aceasta suferă de o tulburare psihică şi să considere că, din cauza acestei tulburări psihice, există un pericol iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane, respectiv că, în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă, neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat (art. 54 din Legea nr. 487/2002). Propunerea de internare nevoluntară făcută de medicul psihiatru este analizată de către o comisie special constituită în acest sens - din 3 membri numiţi de managerul spitalului, şi anume: 2 psihiatri şi un medic de altă specialitate sau un reprezentat al societăţii civile -, în termen de cel mult 48 de ore de la primirea propunerii, după examinarea persoanei respective, dacă aceasta este posibilă. Decizia de internare nevoluntară a comisiei se consemnează în dosarul medical al pacientului şi se comunică de îndată acestuia, precum şi reprezentantului său legal sau convenţional, pacientul fiind, în baza respectivei decizii, internat nevoluntar. Decizia de internare nevoluntară luată de comisie se înaintează de către conducerea unităţii medicale, în termen de 24 de ore, judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea medicală, odată cu documentele medicale referitoare la pacientul în cauză. Până la pronunţarea hotărârii instanţei asupra deciziei de internare nevoluntară, pacientul internat nevoluntar va fi examinat periodic de către comisia mai sus menţionată, la un interval ce nu va depăşi 5 zile (art. 61 din Legea nr. 487/2002). 15. Judecarea se face în regim de urgenţă, în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Dacă starea sănătăţii pacientului permite, sunt obligatorii participarea şi ascultarea acestuia. În caz contrar, judecătorul poate dispune audierea pacientului în unitatea sanitară. Pacientul - care este apărat din oficiu, dacă nu are apărător ales - şi reprezentantul legal sau convenţional al pacientului pot solicita efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice sau pot propune orice alte probe, în condiţiile legii. Instanţa hotărăşte, după caz, confirmarea sau încetarea internării medicale nevoluntare. Dacă instanţa apreciază că nu se impune menţinerea internării, însă tratamentul este necesar, poate dispune, după ascultarea reprezentantului legal ori convenţional al pacientului, înlocuirea internării medicale cu tratamentul ambulatoriu, prin reţeaua ambulatorie teritorială de psihiatrie. Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă, recursul nesuspendând executarea (art. 62 din Legea nr. 487/2002). Dacă instanţa judecătorească competentă nu confirmă internarea nevoluntară, pacientul are dreptul de a părăsi imediat unitatea spitalicească sau poate solicita, în urma consimţământului scris, continuarea tratamentului (art. 66 din Legea nr. 487/2002). 16. Comisia medicală care a luat decizia de internare nevoluntară a unei persoane - decizie confirmată de instanţa judecătorească - are obligaţia de a reexamina pacientul în cauză la cel mult o lună şi ori de câte ori este nevoie în funcţie de starea acestuia, precum şi la cererea medicului şef de secţie, a pacientului, a reprezentantului legal sau convenţional al pacientului sau a procurorului. În situaţia în care, prin examinarea directă a pacientului şi a dosarului său medical, comisia constată că au încetat condiţiile care au impus internarea nevoluntară, ţinând cont şi de opinia medicului psihiatru care are în îngrijire pacientul, informează conducerea unităţii medicale, care are obligaţia de a sesiza de îndată judecătoria care a hotărât confirmarea internării nevoluntare în legătură cu propunerea de constatare a încetării condiţiilor care au impus internarea nevoluntară. În ceea ce priveşte procedura de judecată, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la confirmarea deciziei de internare nevoluntară (art. 65 din Legea nr. 487/2002). 17. Curtea reţine că internarea nevoluntară, prin natura sa, fără a constitui o sancţiune privativă de libertate, reprezintă o măsură care privează de libertate persoana internată nevoluntar, în sensul că aceasta nu are libertatea să părăsească instituţia medicală în care a fost internată împotriva voinţei sale sau fără consimţământul său. Astfel, mecanismul instituit de Legea nr. 487/2002 urmăreşte, pe de o parte, protejarea drepturilor persoanelor cu tulburări psihice, în considerarea stării lor de vulnerabilitate, iar, pe de altă parte, protejarea persoanelor care nu au tulburări psihice şi care ar putea fi victime ale unui abuz sau ale unei erori medicale, de natură să le afecteze libertatea individuală. Internarea nevoluntară se instituie prin decizia comisiei medicale, care este supusă, însă, confirmării instanţei judecătoreşti, aceasta putând să o infirme şi să dispună încetarea internării nevoluntare. La rândul ei, şi procedura de externare are, similar procedurii de internare nevoluntară, o componentă administrativă şi una judiciară, instanţa competentă putând să confirme propunerea comisiei de constatare a încetării condiţiilor care au impus internarea nevoluntară sau să o infirme, cu consecinţa menţinerii, în acest ultim caz, a măsurii internării nevoluntare. Atât în procedura de internare nevoluntară, cât şi în cea de externare, intervenţia judecătorului este justificată de necesitatea eliminării unor eventuale abuzuri sau erori medicale. Instanţa judecătorească are rolul de a pune în balanţă, pe de o parte, interesul personal al pacientului, sub aspectul libertăţii acestuia, al nevoilor sale de sănătate şi al protecţiei împotriva abuzurilor şi erorilor medicale, iar, pe de altă parte, interesul general al societăţii privind eliminarea riscului ca starea psihică a persoanei în cauză să-i inducă acesteia un comportament de natură să producă o vătămare fizică ei înseşi sau altor persoane ori distrugeri de bunuri materiale importante, astfel că reglementarea legală criticată nu aduce atingere principiilor privind dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la ocrotirea sănătăţii şi protecţia persoanelor cu handicap, consacrate de prevederile art. 22, 23, 34 şi 50 din Constituţie, ci, dimpotrivă, garantează aceste drepturi fundamentale. 18. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia trebuie să li se recunoască autorităţilor naţionale competente o anumită putere discreţionară atunci când se pronunţă asupra internării unei persoane ca "alienată", deoarece lor le revine îndatorirea de a aprecia probele de care dispun în situaţia dată (Hotărârea din 24 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Winterwerp împotriva Olandei, paragraful 40, Hotărârea din 24 septembrie 1992, pronunţată în Cauza Herczegfalvy împotriva Austriei, paragraful 63). Pe de altă parte, chiar dacă instituţia specializată în care a fost internată persoana în cauză a constatat dispariţia tulburării mintale ce a justificat internarea nevoluntară, aceasta nu înseamnă că ea trebuie eliberată în mod automat, fără a se examina condiţiile în care va putea să-şi reia viaţa normală în societate. Curtea de la Strasbourg a statuat că o asemenea interpretare rigidă ar lipsi autorităţile naţionale de posibilitatea de a evalua, în funcţie de ansamblul circumstanţelor cauzei, dacă o astfel de eliberare reprezintă cea mai bună soluţie, atât pentru cel internat, cât şi pentru colectivitatea în cadrul căreia el se va întoarce să trăiască. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că, în materie de tulburări mintale, este practic imposibil să se stabilească fără niciun risc de eroare dacă dispariţia simptomelor bolii semnifică totala vindecare a celui în cauză (Hotărârea din 24 octombrie 1997, pronunţată în Cauza Johnson împotriva Regatului Unit, paragraful 61). 19. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 36.782/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 61 alin. (6) şi ale art. 62 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 iulie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
