Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Marieta Safta - prim-magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (3) şi (4) cu trimitere la art. 62 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, excepţie ridicată din oficiu în Dosarul nr. 34.768/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 297 D/2015. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că, în mod contrar criticilor de neconstituţionalitate formulate, controlul exercitat de instanţele de judecată reprezintă o garanţie a respectării libertăţii persoanei, precum şi o aplicare a principiului simetriei, atât internarea nevoluntară, cât şi încetarea acestei măsuri fiind dispuse de instanţa de judecată. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Sentinţa civilă nr. 10.146 din 21 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 34.768/4/2014, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (3) şi (4) cu trimitere la art. 62 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002. Excepţia a fost ridicată din oficiu în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cereri de confirmare a unei decizii emise de către o comisie din cadrul unei unităţi spitaliceşti referitoare la încetarea internării medicale nevoluntare (externare medicală). 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că "implicarea judecătorului, fără nicio nuanţare, în procedura constatării încetării condiţiilor care au determinat hotărârea de internare nevoluntară, conduce la încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului". Astfel, se arată că persoana faţă de care comisia a constatat că nu mai există cauzele iniţiale care au generat internarea nevoluntară va rămâne totuşi în stare de privare de libertate, într-o unitate medicală, până când instanţa va da o soluţie absolut formală. Soluţia este, în opinia autorului, formală, deoarece nu se poate identifica vreo ipoteză în care instanţa, în pofida opiniei medicale de specialitate, care subliniază necesitatea externării, să o contrazică şi să dispună menţinerea în stare de internare nevoluntară. În aceeaşi situaţie se află şi persoana pentru care, ab initio nu a fost justificată starea de internare nevoluntară, fiind victima unui abuz sau a unei erori manifeste ce a fost constatată ulterior de către comisia medicală, deoarece acea persoană va fi menţinută în regim închis până când judecătorul va pronunţa aceeaşi soluţie formală. Prin urmare, în ambele ipoteze, fie abuz/eroare, fie act medical conform, măsura constatării încetării condiţiilor care impuneau restricţionarea libertăţii individuale este favorabilă pacientului şi, în consecinţă, este exclusă utilitatea intervenţiei judecătorului. În plus, în aceste cazuri, situaţia pacientului este mai defavorabilă decât cea a persoanei private de libertate în baza unui mandat de arestare, întrucât pentru acesta din urmă, la expirarea termenului pentru care a fost dispusă măsura, aceasta încetează de drept indiferent de existenţa sau inexistenţa unei decizii judecătoreşti în acest sens. Totodată, se arată că intervenţia judecătorului în procedura internării nevoluntare poate fi justificată prin necesitatea eliminării unor eventuale abuzuri şi nu pentru a se interpune şi a face un supracontrol al unui act medical. Or, în procedura externării, implicarea judecătorului conduce la limitarea libertăţii pacientului pentru perioada de după data pronunţării comisiei medicale şi până la data pronunţării instanţei, care nu este justificată de niciunul din motivele arătate la art. 68 din lege, respectiv starea de sănătate şi eficienţa tratamentului. Prin urmare, mecanismul juridic astfel trasat, fără nuanţare, în toate ipotezele la externare (audierea fiind obligatorie, în măsura în care starea de sănătate o permite), este unul greoi, de natură a avea consecinţe negative tocmai asupra psihicului, prin ipoteză fragil, al unei persoane pe care Legea nr. 487/2002 ar trebui să o protejeze. 6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Avocatul Poporului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 2.116 din 6 aprilie 2014, punctul său de vedere în sensul că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, deoarece controlul exercitat de instanţa de judecată cu privire la propunerea de încetare a condiţiilor care au impus internarea nevoluntară reprezintă tocmai o garanţie a respectării libertăţii persoanei fizice şi o aplicare a principiului simetriei, în temeiul căruia, dacă internarea nevoluntară a avut loc în baza unei hotărâri a instanţei, atunci şi încetarea acestei măsuri poate fi dispusă prin decizia aceluiaşi organ judiciar. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 65 alin. (3) şi (4) cu trimitere la art. 62 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 13 septembrie 2012, care au următorul conţinut: - Art. 65 alin. (3) şi (4): "(3) Comisia prevăzută la art. 61 alin. (1) va informa conducerea unităţii medicale, care va sesiza, de îndată, judecătoria care a hotărât confirmarea internării nevoluntare în legătură cu propunerea de încetare a condiţiilor care au impus internarea nevoluntară, propunând confirmarea acesteia din urmă. (4) Prevederile art. 62 se aplică în mod corespunzător." - Art. 62: "(1) Judecarea se face în regim de urgenţă, în camera de consiliu. (2) Participarea şi ascultarea pacientului sunt obligatorii, dacă starea sănătăţii sale o permite. În caz contrar, judecătorul poate dispune audierea pacientului în unitatea sanitară. (3) Pacientul va fi apărat din oficiu, dacă nu are apărător ales. (4) Participarea procurorului este obligatorie. (5) Pacientul şi reprezentantul legal sau convenţional al pacientului pot solicita efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice sau pot propune orice alte probe, în condiţiile legii. (6) Instanţa hotărăşte, după caz, confirmarea sau încetarea internării medicale nevoluntare. (7) Dacă instanţa apreciază că nu se impune menţinerea internării, însă tratamentul este necesar, poate dispune, după ascultarea reprezentantului legal ori convenţional al pacientului, înlocuirea internării medicale cu tratamentul ambulatoriu, prin reţeaua ambulatorie teritorială de psihiatrie. (8) Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. (9) Recursul nu suspendă executarea." 11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Constituţie, libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Totodată, potrivit art. 22 alin. (1) şi art. 26 alin. (2) din Constituţie, dreptul la integritate fizică şi psihică este garantat, motiv pentru care orice persoană fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Cât priveşte situaţia persoanelor cu tulburări psihice, acestea prezintă o suită de afecţiuni ale căror simptome pot genera un comportament de natură a afecta atât propria viaţă, precum şi pe cea a altora, precum şi ordinea publică sau bunele moravuri. În acest sens, dispoziţiile art. 53 din Constituţie consacră posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi ori de câte ori o astfel de măsură este justificată de raţiuni ce ţin, între altele, de ordine şi morală publică, sănătate, cu condiţia ca restrângerea să fie prevăzută de lege şi să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. Prin urmare, prin forţa împrejurărilor, situaţia persoanelor cu tulburări psihice definite de lege ca prezentând un dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltate psihic, dependente de substanţe psihoactive ori care nu sunt în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului lor impune luarea de măsuri legale referitoare la aplicarea unui tratament medical adecvat, în aşa fel încât să fie înlăturate orice riscuri iminente ce implică posibile vătămări fizice pentru sine ori pentru alte persoane, precum şi distrugeri de bunuri materiale importante. Aşa fiind, sunt cazuri în care, aceste persoane refuzând, din cauza deteriorării stării de sănătate în sensul arătat, internarea voluntară, se impune internarea nevoluntară, tocmai pentru a evita producerea/potenţarea riscurilor mai sus arătate. 13. Interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. e) şi paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că aprecierea lipsirii de libertate este indisolubil legată de un ansamblu de criterii ce ţin de tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare a unei astfel de măsuri, sens în care, în domeniul internării persoanelor cu tulburări psihice, noţiunea cuprinde atât un aspect obiectiv referitor la internarea într-un spaţiu restrâns pentru o perioadă de timp, deloc neglijabilă (de exemplu o internare nevoluntară timp de 48 de ore), cât şi unul subiectiv, care implică faptul că persoana în cauză nu şi-a dat consimţământul valabil la internare (a se vedea Hotărârea din 19 iunie 2012, pronunţată în Cauza Cristian Teodorescu împotriva României, paragrafele 54-56). Totodată, legalitatea unei detenţii justificată de o tulburare psihică [alienare în sensul art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţie], pe lângă faptul că trebuie să fie conformă cu dreptul naţional şi necesară în raport cu circumstanţele cauzei, trebuie să îndeplinească cel puţin trei condiţii, şi anume: alienarea să fi fost stabilită în mod justificat, tulburarea să aibă un caracter de amploare care să justifice internarea, iar aceasta (internarea) să nu poată fi prelungită valabil fără persistenţa acelei tulburări (a se vedea Hotărârea precitată, paragraful 61). 14. Or, potrivit art. 56 din Legea nr. 487/2002, solicitarea internării nevoluntare se poate realiza de către medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire o persoană, de către familia persoanei, de către reprezentanţii poliţiei, jandarmeriei sau ai pompierilor, precum şi de către procuror şi de către instanţa de judecată civilă. Aşa fiind, în vederea eliminării unei eventuale incertitudini referitoare la lipsirea de libertate şi a caracterului ambiguu, propunerea motivată a unuia dintre subiecţii mai sus menţionaţi reflectată ulterior în evaluarea stării de sănătate mintală de către medicul psihiatru este adusă imediat la cunoştinţa persoanei respective sau a reprezentantului legal. Întreaga documentaţie care justifică internarea nevoluntară este transmisă în termen de 24 de ore de la evaluare unei comisii speciale care va emite o hotărâre de internare medicală nevoluntară ce trebuie să cuprindă: diagnosticul, soluţia adoptată, motivarea soluţiei, semnăturile tuturor membrilor. Prin urmare, o astfel de reglementare dă eficienţă obligaţiei corelative a statului de a proteja libertatea persoanelor şi instituie garanţii corelative ce ţin de informarea persoanei în cauză, de notificarea unei comisii speciale, de consacrarea unor termene în interiorul cărora medicul psihiatru transmite către comisie evaluarea stării de sănătate mintală făcând o propunere de internare nevoluntară, de comunicarea deciziei către persoana vizată de măsură ori către reprezentantul legal [a se vedea art. 61 alin. (5) din Legea nr. 487/2002], de instituirea unor examinări periodice la un interval care nu va depăşi 5 zile a pacientului internat nevoluntar [a se vedea art. 61 alin. (7) din lege], precum şi a unor termene în care decizia de internare nevoluntară este supusă confirmării instanţei de judecată, care, potrivit art. 62 alin. (6) şi (7) din aceeaşi lege, hotărăşte, după ascultarea pacientului ori a reprezentantului legal sau convenţional al acestuia, asupra încetării sau confirmării internării medicale nevoluntare sau asupra menţinerii internării sau înlocuirea ei cu internarea medicală cu tratament ambulatoriu prin reţeaua ambulatorie teritorială de psihiatrie. 15. Totodată, din perspectiva legalităţii lipsirii de libertate, astfel consacrată de art. 23 din Constituţie şi art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu excepţia persoanelor reţinute sau arestate în vederea aducerii lor în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune, în celelalte cazuri de deţinere (cum ar fi situaţia persoanelor cu tulburări psihice) nu este necesară aducerea de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit de lege (a se vedea art. 5 paragraful 3 din Convenţie). Ceea ce prezintă importanţă în celelalte cazuri de deţinere constă în dreptul de a fi convocat sau notificat prealabil cu privire la necesitatea evaluării stării de sănătate psihică ori de câte ori această măsură vizează o punere sub interdicţie (caz care, însă, excedează legii criticate în prezenta cauză) şi în dreptul de a introduce un recurs efectiv în faţa unui tribunal astfel statuat de art. 5 paragraful 4 din Convenţie. Intervenţia instanţei de judecată nu este în niciun caz formală, aşa cum se apreciază în motivarea excepţiei, deoarece aceasta nu este chemată să se pronunţe asupra aspectelor de ordin medical, ci numai asupra acelora ce ţin de legalitatea măsurii dispuse de comisia medicală şi reprezintă o garanţie pentru înlăturarea unor eventuale abuzuri. 16. Aceleaşi raţiuni sunt avute în vedere şi în cazul intervenţiei judecătorului cu privire la confirmarea deciziei de încetare a internării nevoluntare şi reprezintă o garanţie atât pentru protecţia libertăţii individuale a persoanelor cu tulburări psihice, cât şi pentru cea a societăţii, comunitatea în cadrul căreia persoana astfel externată urmează să trăiască fiind direct interesată (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 1984, pronunţată în Cauza Luberti împotriva Italiei, paragraful 29). Faptul că poate exista o decizie a comisiei medicale potrivit căreia nu se mai impune măsura internării nevoluntare nu înseamnă că persoana trebuie eliberată în mod automat, aceasta echivalând cu o interpretare rigidă, ce lipseşte autorităţile statului (în speţă instanţa de judecată) de a evalua, în funcţie de ansamblul circumstanţelor cauzei, dacă o asemenea eliberare reprezintă cea mai bună soluţie atât pentru colectivitate, cât şi pentru persoana în cauză. Prin urmare, împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (3) şi (4) coroborate cu art. 62 din Legea nr. 487/2002, este posibilă nu numai soluţia confirmării de către instanţă a deciziei de încetare a internării nevoluntare, ci şi cea a respingerii unei astfel de decizii, nu este de natură a afecta libertatea individuală în măsura în care este adecvată pentru motive justificate ce pot ţine de riscul referitor la imposibilitatea de a se stabili dacă dispariţia semnelor specifice tulburării psihice iniţiale semnifică sau nu o vindecare/atenuare a bolii şi care sunt consecinţele absenţei/diminuării simptomatologiei. Aşa fiind, se poate constata că şi din această perspectivă intervenţia judecătorului nu are caracter formal. 17. În concluzie, asupra temeiniciei raţiunilor medicale (adică existenţa afecţiunii psihice, caracterul de amploare şi persistenţa acelei tulburări) care justifică detenţia sau eliberarea din detenţia legală de ordin social impusă de internarea medicală nevoluntară se pronunţă o comisie medicală legal instituită, iar asupra legalităţii luării măsurii se pronunţă instanţa de judecată, aceasta urmărind inclusiv îndeplinirea tuturor condiţiilor mai sus arătate, din perspectiva consacrării existenţei unei decizii profesionale. Faptul că, spre deosebire de situaţia externării, care, potrivit art. 65 alin. (3) coroborat cu art. 62 din Legea nr. 487/2002, devine operantă după validarea legalităţii ei de către instanţa de judecată, restrângerea privării de libertate este dispusă de îndată în cazul internării nevoluntare în absenţa confirmării legalităţii măsurii de către judecător, nu afectează dreptul la libertate individuală ori protecţia persoanelor cu handicap, deoarece, dimpotrivă, în acest din urmă caz măsura are caracter de stringenţă, fiind justificată şi proporţională cu situaţia care a determinat-o, respectiv riscul unei vătămări fizice pentru sine ori pentru alte persoane sau al unor distrugeri de bunuri materiale importante, deci existenţa unei stări de pericol pentru societate care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin internarea temporară a persoanei cu tulburări psihice. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un element necesar al "legalităţii" detenţiei, în sensul art. 5 paragraful 1 lit. e), este lipsa arbitrariului şi că, deşi privarea de libertate este o măsură gravă, ea poate fi totuşi justificată şi necesară în cazul în care au fost luate în considerare alte măsuri mai puţin severe care s-au dovedit a fi insuficiente pentru a proteja persoana sau interesul public care impune detenţia (a se vedea Hotărârea din 4 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Witold Litwa împotriva Poloniei, paragraful 78). În astfel de cazuri, statele dispun de o libertate de apreciere crescută şi, în situaţii urgente, cu risc ridicat sau atunci când o persoană este privată de libertate din cauza comportamentului său violent, se acceptă posibilitatea obţinerii ulterioare a certificatului care dovedeşte alienarea. În toate celelalte cazuri consultarea prealabilă este indispensabilă (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Varbanov împotriva Bulgariei, paragraful 47). Or, potrivit art. 53, 58, 61 şi 62 din Legea nr. 487/2002, republicată, internarea nevoluntară poate avea loc numai dacă au fost epuizate toate încercările de internare voluntară, fiind dispusă în urma unei evaluări confirmate sub aspectul raţiunilor medicale de către o comisie legal instituită şi sub aspectul legalităţii de către instanţa de judecată competentă potrivit dispoziţiilor legale criticate în prezenta cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu în Dosarul nr. 34.768/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 65 alin. (3) şi (4) cu trimitere la art. 62 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 iulie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
