Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 515 din 15 mai 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 63^1 din Codul penal in interpretarea data prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronuntata de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 421 din 25 iunie 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincã.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 63^1 din Codul penal în interpretarea datã prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunţatã de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicatã de Traian Ioan Halip în Dosarul nr. 4.497/285/2011 al Judecãtoriei Rãdãuţi şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.324D/2011.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 1 noiembrie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 4.497/285/2011, Judecãtoria Rãdãuţi a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 63^1 din Codul penal în interpretarea datã prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunţatã de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicatã de Traian Ioan Halip în dosarul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cereri de înlocuire a pedepsei amenzii penale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, precum şi dispoziţiile art. 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitor la Limitarea folosirii restrângerii drepturilor şi ale art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie referitor la Interzicerea privãrii de libertate pentru datorii, deoarece, potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. L (50) din 4 iunie 2007, pedeapsa ce se dispune de cãtre instanţã nu poate fi decât cu executare efectivã, fiind înlãturatã posibilitatea aplicãrii unei pedepse penale cu suspendarea condiţionatã a executãrii acesteia.
Judecãtoria Rãdãuţi opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit art. 30 alin (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 63^1 din Codul penal în interpretarea datã prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunţatã de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu denumirea marginalã Înlocuirea pedepsei amenzii, care au urmãtorul conţinut: "Dacã cel condamnat se sustrage cu rea-credinţã de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui aceastã pedeapsã cu pedeapsa închisorii în limitele prevãzute pentru infracţiunea sãvârşitã, ţinând seama de partea din amendã care a fost achitatã."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, precum şi dispoziţiile art. 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitor la Limitarea folosirii restrângerii drepturilor şi ale art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie referitor la Interzicerea privãrii de libertate pentru datorii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului sãu din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţãrii Deciziei nr. 489 din 2 aprilie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 4 mai 2009, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63^1 din Codul penal, statuând cã dispoziţiile legale criticate reglementeazã cu privire la înlocuirea pedepsei amenzii penale cu pedeapsa închisorii în limitele prevãzute pentru infracţiunea sãvârşitã şi ţinând seama de partea din amendã care a fost achitatã. Or, felurile şi întinderea pedepselor principale ce pot fi aplicate în materie penalã sunt, în virtutea art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, o creaţie a legiuitorului şi este firesc ca acesta sã determine nu numai condiţiile şi sfera de incidenţã, ci şi limitele acestora, care presupune, între altele, şi posibilitatea înlocuirii.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit cãreia încarcerarea unei persoane condamnate la pedeapsa amenzii penale pe motiv cã nu executã sancţiunea ar contraveni dreptului la libertate şi siguranţã, Curtea constatã cã aceasta nu poate fi primitã, deoarece, dimpotrivã, potrivit art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, este permisã privarea licitã care are ca bazã o condamnare pronunţatã de un tribunal competent. De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotãrârea pronunţatã în Cauza Bamber împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 14 decembrie 1988) s-a statuat cã încarcerarea dispusã ca urmare a revocãrii eliberãrii condiţionate, care se întemeiazã pe condamnarea iniţialã, este justificatã o datã pentru totdeauna de aceastã condamnare, constituind, în consecinţã, o deţinere legalã în limitele art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie.
Aşa fiind, înlocuirea pedepsei amenzii penale dispuse printro hotãrâre judecãtoreascã satisface pe deplin exigenţele convenţionale invocate, existând astfel o adevãratã legãturã de cauzalitate între privarea de libertate şi condamnare.
Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
Distinct de acestea, Curtea mai constatã cã autorul excepţiei criticã textul din perspectiva interpretãrii date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. L (50) din 4 iunie 2007, pronunţatã cu prilejul soluţionãrii unui recurs în interesul legii. Potrivit acesteia, s-a statuat cã art. 63^1 din Codul penal se interpreteazã în sensul cã, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţã nu poate fi decât cu executare efectivã.
Cu privire la aceastã criticã, Curtea apreciazã cã interpretarea datã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este constituţionalã, întrucât dintr-o simplã analizã a dispoziţiilor art. 63^1 din Codul penal rezultã cã înlocuirea pedepsei amenzii penale este o facultate a judecãtorului - "instanţa poate înlocui aceastã pedeapsã" - care se transformã în obligaţie în momentul constatãrii existenţei relei-credinţe a condamnatului - "dacã cel condamnat se sustrage cu rea-credinţã de la executarea amenzii".
Prin urmare, odatã stabilitã sustragerea cu rea-credinţã de la executarea amenzii, aceasta va fi automat înlocuitã cu pedeapsa închisorii, cu executare efectivã. Nici nu ar putea fi valabilã o altã soluţie, întrucât eventualele criterii de individualizare ţin, în lumina prevederilor art. 72 şi urmãtoarele din Codul penal, de fondul cauzei, şi nicidecum de aspecte extrinseci acestuia ce pot apãrea dupã condamnare. Aşa fiind, în mãsura în care s-ar admite o tezã contrarã, în sensul posibilitãţii aplicãrii pedepsei închisorii cu suspendarea condiţionatã, cu suspendarea executãrii sub supraveghere ori cu executarea la locul de muncã, s-ar încãlca principiul autoritãţii de lucru judecat, cu consecinţa directã a înfrângerii prevederilor constituţionale ale art. 124 referitor la Înfãptuirea justiţiei.
Este foarte adevãrat cã motivele neexecutãrii unei amenzi penale pot fi diverse, însã reaua-credinţã nu poate fi un element care sã producã efecte atenuante. În mãsura în care condamnatul doreşte sã se supunã condamnãrii, dar nu o poate face, gãsindu-se în imposibilitate de a achita amenda în termenul prevãzut de art. 425 alin. 1 din Codul de procedurã penalã referitor la punerea în executare a amenzii penale, acesta are la îndemânã posibilitatea eşalonãrii plãţii ei pe cel mult 2 ani în rate lunare. Aşadar, este evident cã ceea ce s-a avut în vedere de legiuitor cu prilejul adoptãrii textului criticat şi implicit de instanţa supremã cu prilejul pronunţãrii Deciziei nr. L (50) din 4 iunie 2007 constã în sancţionarea relei-credinţe, şi nu a altor aspecte ce genereazã neplata amenzii penale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63^1 din Codul penal în interpretarea datã prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunţatã de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicatã de Traian Ioan Halip în Dosarul nr. 4.497/285/2011 al Judecãtoriei Rãdãuţi.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 15 mai 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
