Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 raportat la art. 243 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Amar-Fulger Pandele în Dosarul nr. 4.766/740/2014 al Judecătoriei Alexandria, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.075 D/2015. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă. Se apreciază că, pe de o parte, autorul excepţiei solicită modificarea textelor de lege invocate, iar, pe de altă parte, că textul invocat nu are legătură cu cauza. Se arată că limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta reţinută în sarcina autorului excepţiei este mai mare de 7 ani, motiv pentru care acesta nu se regăseşte în ipoteza textului criticat. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.766/740/2014, Judecătoria Alexandria a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 raportat la art. 243 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Amar-Fulger Pandele într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii a două infracţiuni de complicitate la tâlhărie calificată şi a infracţiunii de tâlhărie calificată. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se solicită modificarea textelor criticate, în sensul precizării în cuprinsul lor a faptului că reţinerea şi arestarea preventivă nu pot fi dispuse faţă de inculpatul minor cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Se arată că, potrivit art. 114 din Codul penal, faţă de inculpaţii minori pot fi dispuse numai măsuri educative, a căror punere în executare are loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. 6. Judecătoria Alexandria opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată doar din punctul de vedere al aplicării prevederilor art. 114 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în sensul că nu se poate dispune reţinerea sau arestarea preventivă faţă de inculpatul minor care a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub 7 ani. Se observă că regimul răspunderii penale a minorului are un caracter specific, regula fiind dispunerea unei măsuri educative neprivative de libertate, iar excepţia, dispunerea unei măsuri educative privative de libertate. Aceasta din urmă poate fi dispusă doar în situaţia în care minorul a mai săvârşit o infracţiune pentru care i-a fost aplicată o măsură educativă care a fost executată sau este în curs de executare, iar legea prevede, pentru fapta săvârşită, pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare sau detenţiunea pe viaţă. Se observă că, aşa fiind, per a contrario, măsura arestării preventive nu poate fi luată faţă de infractorul minor în cursul urmăririi penale, al camerei preliminare sau al judecăţii. Se propune completarea prevederilor art. 243 din Codul de procedură penală cu un nou alineat, care să prevadă că reţinerea şi arestarea preventivă nu pot fi dispuse faţă de inculpatul minor cercetat pentru o infracţiune pedepsită de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. 7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 8. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Se arată, în acest sens, că argumentele aduse în susţinerea excepţiei constau în compararea mai multor dispoziţii penale şi procesual penale între ele, fără indicarea normelor constituţionale pretins încălcate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 504 şi art. 243 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 243: "(1) Faţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive potrivit dispoziţiilor prevăzute în secţiunile 1-7 din prezentul capitol, cu derogările şi completările prevăzute în prezentul articol. (2) Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. (3) La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri. (4) Când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea prevăzută la art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul."; - Art. 504: "Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale." 12. Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu invocă în mod formal în susţinerea acesteia un text constituţional pretins încălcat. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a reţinut că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate poate fi făcută nu numai prin indicarea expresă a normei constituţionale, ci şi prin indicarea principiului constituţional pretins încălcat. În consecinţă, Curtea reţine că autorul excepţiei, astfel cum rezultă din motivarea acesteia, a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale citate în raport cu prevederile art. 23 şi art. 53 din Constituţie, referitoare la libertatea individuală şi, respectiv, la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte arestarea preventivă, reglementată la art. 223-240 din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta, fiind o măsură preventivă, poate fi dispusă înaintea judecării definitive a cauzelor penale, în scopul realizării instrucţiei penale. Astfel, potrivit art. 223 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii. 14. Conform art. 223 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, arestarea preventivă poate fi dispusă atunci când inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; când inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; când inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; precum şi atunci când există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. De asemenea, potrivit art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. 15. Astfel, scopul arestului preventiv este acela al realizării instrucţiei penale, prin prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către suspect sau inculpat, prevenirea sustragerii acestuia de la urmărirea penală sau de la judecată, prevenirea distrugerii sau a ascunderii probelor, a influenţării martorilor etc. 16. Aşa fiind, art. 243 din Codul de procedură penală nu prevede, cu privire la aplicarea măsurii arestului preventiv faţă de minori, condiţii speciale referitoare la infracţiunile săvârşite, cum ar fi cele cu privire la limitele maxime ale pedepselor, arătând doar că reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. 17. Prin urmare, în condiţiile asigurării proporţionalităţii între efectele pe care această măsură le poate avea asupra personalităţii şi dezvoltării minorului şi scopul urmărit, arestarea preventivă poate fi dispusă faţă de infractorul minor ori de câte ori organele de urmărire penală sau instanţa de judecată consideră că este nevoie. 18. Acest aspect, al necondiţionării dispunerii arestului preventiv în cazul minorilor de îndeplinirea altor condiţii decât cea prevăzută la art. 243 din Codul de procedură penală, apare ca fiind justificat în raport cu finalitatea urmărită prin aplicarea arestării preventive, aceea a realizării instrucţiei penale. 19. Cu privire la măsurile educative ce pot fi dispuse în cazul infractorilor minori, Curtea reţine că dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Codul penal instituie regula conform căreia faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. De la această regulă, dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi art. 114 din Codul penal reglementează două excepţii, prevăzând că faţă de infractorul minor pot fi luate măsuri educative privative de libertate în următoarele cazuri: dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat; şi atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. 20. Măsurile educative neprivative de libertate ce pot fi luate faţă de infractori minori sunt, conform art. 115 alin. (1) pct.1 din Codul penal, stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică. Măsurile educative privative de libertate care pot fi luate faţă de minori sunt, potrivit art. 115 alin. (1) pct. 1 din Codul penal, internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie. 21. Măsurile educative, privative sau neprivative de libertate, anterior arătate, sunt dispuse de către instanţa de judecată în scopul tragerii la răspundere penală a minorului care a săvârşit infracţiuni. 22. Din analiza regimului juridic al răspunderii penale a minorilor, Curtea constată că, în privinţa infractorilor minori care nu au mai săvârşit infracţiuni pot fi dispuse măsuri educative privative de libertate doar în cazul săvârşirii de către aceştia a unor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Acest ultim aspect nu implică, însă, în mod obligatoriu, condiţionarea aplicării măsurii arestului preventiv în cazul minorilor de îndeplinirea aceleiaşi condiţii a săvârşirii unei infracţiuni pedepsite de legea penală cu închisoarea de cel puţin 7 ani sau cu detenţiunea pe viaţă. Aceasta, întrucât măsura arestului preventiv are un rol specific, diferit de cel al măsurilor educative. 23. Prin urmare, în timp ce măsura arestului preventiv poate fi luată în timpul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul procedurii camerei preliminare ori a judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, măsurile educative sunt dispuse de instanţa de judecată în urma constatării săvârşirii de către minor a unei infracţiuni. Astfel, măsura arestului preventiv are ca scop realizarea instrucţiei penale, în timp ce măsurile educative sunt dispuse în scopul tragerii la răspundere penală a minorilor care săvârşesc infracţiuni. 24. Aşa fiind, Curtea constată că măsurile analizate fac parte din categorii diferite şi au finalităţi diferite, neexistând raţiuni pentru care condiţiile în care acestea pot fi dispuse să fie identice. 25. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că textele criticate sunt de natură a restrânge exerciţiul libertăţii individuale, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie, în cazul minorilor care săvârşesc fapte prevăzute în legea penală, însă această restrângere a exerciţiului dreptului anterior referit respectă exigenţele dispoziţiilor art. 53 din Constituţie. Astfel, restrângerea este prevăzută prin lege, respectiv prin dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală, şi are ca scop realizarea instrucţiei penale. Totodată, restrângerea exerciţiului libertăţii individuale prin textul criticat este necesară într-o societate democratică, se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor minorilor care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, în cazul îndeplinirii condiţiilor legale prevăzute la art. 223 şi art. 243 din Codul de procedură penală, şi nu aduce atingere esenţei dreptului fundamental analizat. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi*),────────── *) Cu opinia concurentă a doamnei judecător Mona-Maria Pivniceru.────────── CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Amar-Fulger Pandele în Dosarul nr. 4.766/740/2014 al Judecătoriei Alexandria şi constată că dispoziţiile art. 504 raportat la art. 243 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Decizia se comunică Judecătoriei Alexandria şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop * OPINIE CONCURENTĂ În acord cu soluţia adoptată - cu unanimitate de voturi - prin Decizia nr. 50 din 16 februarie 2016, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată, însă apreciem că dispoziţiile art. 53 din Constituţie invocate în susţinerea acesteia nu erau incidente ratione materiae în cauză. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale face diferenţa între drepturi absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiţii (Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014*1). Prin natura sa, un astfel de drept relativ poate fi configurat normativ de legiuitorul infraconstituţional, iar dacă prin însuşi textul Constituţiei se reglementează în mod exhaustiv limitele dreptului, nu se pot accepta alte limite/condiţionări de natură legală. Aşadar, în funcţie de criteriul reglementării în Constituţie, distingem între două ipoteze, respectiv între drepturi relative cu privire la care textul Constituţiei nu prevede limitări/condiţionări şi drepturi relative cu privire la care Constituţia prevede expres care sunt limitele lor. Această clasificare are consecinţe în ceea ce priveşte marja de apreciere a legiuitorului în stabilirea/reglementarea limitelor/ condiţionărilor ce definesc dreptul/libertatea fundamentală.────────── *1) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, paragraful 33.────────── Libertatea individuală, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu este un drept absolut, ci unul relativ. Limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar prin textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12) din Constituţie. Astfel, sub aspectul măsurilor preventive care afectează libertatea persoanei, mai exact a celor privative de libertate, textul art. 23 alin. (2) din Constituţie menţionează reţinerea şi arestarea unei persoane; este de observat că, în ceea ce priveşte arestarea, textul constituţional nu o limitează numai la arestul efectuat într-un loc de deţinere (arest preventiv), ci se referă la aceasta într-un sens larg, astfel încât legiuitorul poate adapta şi dimensiona această instituţie după nevoile societăţii (arestul la domiciliu). Reguli constituţionale restrictive sunt numai cu privire la reţinere şi arestul preventiv, iar în privinţa altor forme de arest revine legiuitorului competenţa de a structura configuraţia lor normativă având ca standard maximal, din punct de vedere al ingerinţei, reglementările constituţionale referitoare la arestul preventiv. În continuare, se observă că libertatea individuală poate fi limitată în ipoteza rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, caz în care se aplică o sancţiune privativă de libertate de natură penală [a se vedea art. 23 alin. (11)-(13) din Constituţie]. În consecinţă, se constată că textul art. 23 alin. (2) şi (11)-(13) din Constituţie menţionează expres cazurile şi condiţiile în care poate fi limitată libertatea individuală, fără a fi necesar să se apeleze la alte text constituţionale care să justifice limitarea dreptului. Totuşi, Curtea, în analiza sa, s-a oprit asupra art. 53 din Constituţie, justificând prin prisma acestui text "restrângerea exerciţiului" dreptului la libertate individuală. Apreciem că acest text constituţional nu era incident în cauză. Art. 53 din Constituţie reglementează, într-adevăr, posibilitatea restrângerii exerciţiului unui drept/libertăţi fundamentale, dar pentru ca legiuitorul să apeleze la o asemenea restrângere, nu va avea în vedere configurarea normativă a acelui drept sau libertăţi fundamentale, ci diminuarea plenitudinii exerciţiului dreptului/libertăţii fundamentale astfel cum acesta este configurat din punct de vedere constituţional şi, implicit, legislativ, ca răspuns la o situaţie care se abate de la exerciţiul firesc al dreptului. Cu alte cuvinte, configurarea dreptului vizează stabilirea conţinutului său normativ atât prin reglementarea pozitivă a dreptului - prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi prin reglementarea negativă a dreptului - prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun. Pentru a stabili dacă limitele/condiţionările impuse în reglementarea dreptului lezează substanţa acestuia, Curtea trebuie să efectueze un test de proporţionalitate distinct de art. 53 din Constituţie pentru a verifica dacă limitele astfel stabilite ale dreptului sunt sau nu structurate în mod constituţional, respectiv în acord cu natura şi substanţa dreptului. Restrângerea exerciţiului dreptului la care face referire art. 53 din Constituţie nu vizează definirea conţinutului normativ al dreptului, ci faptul că persoana nu se poate folosi/este privată de beneficiul deplin al dreptului/libertăţii fundamentale în situaţiile prevăzute prin art. 53 alin. (1) din Constituţie. Aceste situaţii sunt strict determinate prin norma constituţională şi reflectă, în mod evident, abateri de la cursul firesc al exerciţiului drepturilor/libertăţilor fundamentale. Or, se poate lesne observa că, în ipoteza îmbrăţişată prin decizia Curţii Constituţionale, orice măsură preventivă se constituie într-o restrângere a exerciţiului dreptului la libertate individuală, acestea fiind eo ipso necesare realizării instrucţiei penale, mai precis activităţii de cercetare a cauzelor penale; în schimb, condamnarea, care reprezintă finalul instrucţiei penale, şi privarea de libertate astfel realizată nu se mai încadrează în noţiunea de instrucţie penală. Într-o atare situaţie măsurile preventive intră în sfera de reglementare a art. 53 din Constituţie, iar privarea de libertate realizată prin condamnare ar intra în sfera de reglementare a art. 23 alin. (11)-(13) din Constituţie? Este cumva aplicată, din punct de vedere normativ, o dublă măsură în evaluarea privării de libertate ca efect al unei măsuri preventive sau al condamnării? În acest context, se constată că temeiul constituţional al limitării dreptului fundamental la libertate individuală trebuie să fie unul identic, circumscris unei situaţii comune/obişnuite în viaţa statului, astfel încât raportat la măsurile preventive acest temei nu poate fi reprezentat decât de art. 23 din Constituţie, şi nu art. 53. În mod evident, privarea de libertate este măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt care să definească, astfel cum am arătat, atât aspectul pozitiv, cât şi cel negativ al dreptului. Astfel, art. 53 din Constituţie vizează numai ipoteza în care legiuitorul trebuie să răspundă prompt şi energic din punct de vedere normativ la o situaţie care prin natura sa impune o îndepărtare de la exerciţiul firesc al dreptului. Caracterul temporar al restrângerii nu este dat de faptul că legiuitorul stabileşte un element temporal ce se subsumează conţinutului dreptului (stabilirea unui termen de prescripţie, a unui termen de decădere, a duratei măsurii preventive a unei norme de incriminare), ci are în vedere faptul că restrângerea dreptului/libertăţii fundamentale subzistă din punct de vedere normativ atât timp cât situaţia de fapt/drept care a generat-o se menţine. Aşadar, restrângerea exerciţiului unui drept/libertăţi fundamentale apare ca o reacţie la o situaţie de fapt/ drept care, în sine, impune o măsură normativă cu caracter excepţional pe toată durata sa. Folosirea noţiunii de "proporţională" în chiar cuprinsul art. 53 alin. (2) din Constituţie nu înseamnă că ori de câte ori o reglementare legală cuprinde limite/condiţionări ale unui drept/libertăţi fundamentale în mod automat trebuie reţinută aplicabilitatea art. 53 din Constituţie pentru a efectua testul de proporţionalitate. Aşa cum am arătat, proporţionalitatea este inerentă oricărei intervenţii etatice ce vizează reglementarea unui aspect unui drept/libertăţi fundamentale, astfel încât evaluarea acesteia trebuie realizată independent de art. 53 din Constituţie, text care vizează situaţii excepţionale. Doar în cazul în care ne aflăm în faţa unei situaţii excepţionale care a impus restrângerea exerciţiului dreptului/libertăţii fundamentale urmează a se evalua proporţionalitatea restrângerii prin prisma art. 53 din Constituţie. Apreciem că în speţă trebuia analizat dacă limitările aduse în privinţa libertăţii individuale a minorului prin aplicarea art. 49 alin. (1) coroborat cu art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie sunt proporţionale cu conţinutul normativ pozitiv al dreptului, cu alte cuvinte dacă regimul special de protecţie de care se bucură minorul se referă şi la libertatea individuală a acestuia şi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă reglementarea în privinţa minorului a măsurii arestului preventiv (aspectul negativ al dreptului) este proporţională cu conţinutul substanţial al libertăţii individuale (aspectul pozitiv al dreptului). În consecinţă, Curtea trebuia să stabilească dacă măsura criticată se referă la un drept/libertate fundamentală, dacă reprezintă o ingerinţă în privinţa acesteia, dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă este adecvată, necesară şi respectă un just echilibru între interesul public şi cel privat. Astfel, se constată că măsura legislativă criticată vizează libertatea individuală a minorului [art. 49 alin. (1) coroborat cu art. 23 alin. (1)], reprezintă o ingerinţă în privinţa libertăţii individuale a minorului [art. 49 alin. (1) coroborat cu art. 23 alin. (2)], urmăreşte un scop legitim, şi anume buna desfăşurare a procesului penal, este o măsură adecvată [capabilă în sine să ducă la îndeplinirea scopului urmărit], necesară [condiţiile care trebuie întrunite pentru luarea acesteia demonstrează faptul că se ia în ultimă instanţă - art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală] şi păstrează un just echilibru între interesul public referitor la prevenirea săvârşirii de noi fapte de natură penală şi cel privat referitor la păstrarea, conservarea şi valorizarea ascendentă a libertăţii individuale. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, nu era incident art. 53 din Constituţie şi că testul de proporţionalitate trebuia efectuat în interiorul dreptului pentru a evalua dacă limita stabilită dreptului la libertate individuală a minorului este proporţională cu conţinutul constituţional al art. 49 alin. (1) coroborat cu art. 23 alin. (1). Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca neîntemeiată prin raportare numai la dispoziţiile art. 49 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie, iar cu privire la art. 53 din Constituţie trebuia constatată lipsa sa de incidenţă în cauză. Judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
