Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 482 din 9 noiembrie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 1.200 din 15 decembrie 2004
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Alexandra Rodica Radu, Daniel Radu şi Vasilica Badea în Dosarul nr. 1.801/2004 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penalã.
La apelul nominal rãspund autorii excepţiei şi partea Dumitrescu Manolache Aurel Mihãiţã personal şi asistatã de doamna avocat Mariana Soare. Procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Autorii excepţiei solicitã admiterea acesteia aşa cum a fost formulatã în faţa instanţei de judecatã.
Avocatul pãrţii prezente solicitã respingerea excepţiei ca neîntemeiatã, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Apreciazã cã pânã în prezent nu au intervenit elemente noi care sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe. Partea prezentã este de acord cu susţinerile avocatului sãu, declarând cã nu mai are nimic de adãugat.
Reprezentantul Ministerului Public solicitã reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, sens în care apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este întemeiatã, deoarece, deşi interesele pãrţii civile şi ale pãrţii responsabile civilmente sunt manifeste în procesul penal, ele nu pot fi limitate numai la aspectele civile, întrucât rezidã tocmai în fapta care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni şi deci, în esenţã, din aspecte indisolubil legate de latura penalã a procesului. De asemenea, apreciazã cã cele statuate prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 100 din 9 martie 2004 , referitoare la posibilitatea pãrţii vãtãmate de a exercita calea ordinarã de atac a apelului, indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penalã (din oficiu sau la plângerea prealabilã), îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauzã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 12 iulie 2004, pronunţatã în Dosarul nr. 1.801/2004, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã.
Excepţia a fost ridicatã de pãrţile civile Alexandra Rodica Radu, Daniel Radu şi Vasilica Badea în dosarul cu numãrul de mai sus, având drept obiect soluţionarea apelului formulat de acestea împotriva sentinţei penale nr. 1.150 din 12 mai 2004, pronunţatã de Tribunalul Ialomiţa.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã limitarea dreptului pãrţii civile de a ataca hotãrârea primei instanţe numai în ce priveşte latura penalã, în vreme ce inculpatul poate ataca hotãrârea atât cu privire la latura penalã, cât şi cu privire la latura civilã, nu are o justificare obiectivã şi rezonabilã.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penalã opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, invocând în susţinerea acestei opinii jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie - deciziile nr. 14 din 18 ianuarie 2001, nr. 154 din 10 mai 2001, nr. 307 din 15 noiembrie 2001 şi nr. 274 din 26 iunie 2003.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul României apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, cu urmãtoarea motivare:
Acţiunea civilã în procesul penal are ca obiect tragerea la rãspundere civilã a persoanei care a sãvârşit o infracţiune, precum şi a persoanei care rãspunde în solidar cu fãptuitorul.
Art. 362 din Codul de procedurã penalã circumstanţiazã persoanele care pot face apel împotriva sentinţelor penale pronunţate în primã instanţã, printre acestea numãrându-se şi partea civilã şi partea responsabilã civilmente, dar numai în ce priveşte latura civilã a cauzei.
În acest context, potrivit art. 131 din Constituţie, doar Ministerului Public i-a fost atribuit rolul de titular al acţiunii publice în procesul penal, iar interdicţia pãrţii civile de a ataca latura penalã a cauzei nu duce la o limitare a accesului acesteia din urmã la justiţie şi nici nu îngrãdeşte dreptul la apãrare sau înfãptuirea justiţiei.
Nimic nu opreşte însã partea civilã sau partea responsabilã civilmente de a discuta în apelurile sau recursurile declarate de acestea şi aspecte penale ale hotãrârii atacate, dacã de modul cum au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile.
Avocatul Poporului considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este nefondatã, deoarece instanţa sesizatã cu soluţionarea apelului are oricum obligaţia legalã de a examina speţa din oficiu, sub toate aspectele ce trebuie sã concure la justa şi deplina soluţionare a cauzei.
Limitele prevãzute de art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã nu constituie o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, ci precizãri fireşti în raport de interesele legitime ale pãrţii civile şi ale pãrţii responsabile civilmente, apãrate în cadrul procesului penal. Interesele legitime ale acestor pãrţi privesc latura civilã a procesului penal şi de aceea declararea cãii de atac este în legãturã cu modul de rezolvare a acesteia. În plus, dispoziţiile legale criticate sunt conforme cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constatã cã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã, care au urmãtorul conţinut:
"Pot face apel: [...]
d) partea civilã şi partea responsabilã civilmente, în ce priveşte latura civilã."
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin cã prin dispoziţiile legale criticate sunt încãlcate prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului la apãrare, ale art. 53 alin. (1) privitoare la situaţiile în care se poate restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi, ale art. 124 alin. (2) referitoare la imparţialitatea justiţiei şi ale art. 129 referitoare la folosirea cãilor de atac, precum şi cele ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
În jurisprudenţa sa Curtea Constituţionalã a respins excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã, cu motivarea cã în sistemul Codului de procedurã penalã acţiunea penalã aparţine procurorului şi cã, în aceste condiţii, interdicţia pãrţii civile şi a celei responsabile civilmente de a ataca latura penalã a cauzei nu duce la o limitare a accesului acestora la justiţie. Pe de altã parte, s-a motivat cã instanţa de control judiciar, sesizatã de partea civilã sau de partea civilmente responsabilã în condiţiile prevãzute de art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã, poate examina cauza şi sub aspectele penale ale hotãrârii atacate, dacã de modul în care au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile, şi cã, atunci când se constatã cã inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul cã fapta imputatã nu existã sau cã aceasta nu a fost sãvârşitã de el, aceastã constatare poate sã producã efecte asupra acţiunii civile care va fi admisã, cea penalã rãmânând definitivã prin achitarea inculpatului, iar contrarietatea de hotãrâri urmeazã a fi înlãturatã prin exercitarea cãilor extraordinare de atac. De asemenea, s-a motivat cã raţiunile pe care se întemeiazã interdicţia pãrţii civile de a ataca latura penalã în cadrul procesului penal se regãsesc şi în legislaţia strãinã.
Curtea urmeazã sã-şi reconsidere jurisprudenţa şi sã constate cã dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, 24 şi 129 din Constituţia României, pentru urmãtoarele considerente:
1. Diferenţierea fãcutã prin art. 362 din Codul de procedurã penalã între regimul juridic al pãrţii vãtãmate şi cel al pãrţii civile şi al pãrţii civilmente responsabile este neconstituţionalã, încãlcând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri".
Conform art. 24 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã, "Persoana care a suferit prin fapta penalã o vãtãmare fizicã, moralã sau materialã, dacã participã în procesul penal, se numeşte parte vãtãmatã.
Persoana vãtãmatã care exercitã acţiunea civilã în cadrul procesului penal se numeşte parte civilã".
Aşadar, în cazul în care persoana vãtãmatã formuleazã, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a sãvârşirii infracţiunii, aceasta cumuleazã douã calitãţi procesuale: calitatea de parte vãtãmatã şi calitatea de parte civilã. Aceste douã pãrţi ale procesului penal se aflã însã într-o situaţie identicã, şi anume în situaţia de persoanã lezatã în drepturile sale prin sãvârşirea infracţiunii, ceea ce justificã existenţa "interesului legitim", la care se referã art. 21 din Constituţie. Aşa fiind, diferenţierea fãcutã prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) din art. 362 din Codul de procedurã penalã - în sensul cã partea vãtãmatã poate face apel în ceea ce priveşte latura penalã a cauzei, iar partea civilã, numai în ceea ce priveşte latura civilã - este contrarã principiului constituţional al egalitãţii cetãţenilor în faţa legii.
Existã, de asemenea, o inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la cãile de atac, între partea civilã şi partea civilmente responsabilã, pe de o parte, şi inculpat, pe de altã parte, inegalitate nejustificatã, în condiţiile în care toţi aceşti participanţi la procesul penal au aceeaşi calitate, de pãrţi, iar restrângerea dreptului pãrţii civile şi al pãrţii civilmente responsabile de a face apel în ce priveşte latura penalã le priveazã pe acestea de posibilitatea de a-şi apãra interesele lor legitime specifice, în vreme ce inculpatul îşi poate apãra nestânjenit propriile sale interese.
Existã, în sfârşit, o inegalitate flagrantã şi nejustificatã între statutul pãrţii civile şi al pãrţii civilmente responsabile, care nu pot ataca hotãrârea instanţei decât în ce priveşte latura civilã, şi statutul "oricãror altor persoane ale cãror interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau printr-un act al instanţei", persoane care, potrivit art. 362 alin. 1 lit. f), pot face apel atât în ce priveşte latura penalã, cât şi în ce priveşte latura civilã.
2. Conform art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, "(1) Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept".
a) Întrucât textul constituţional nu distinge, rezultã cã accesul liber la justiţie nu se referã exclusiv la acţiunea introductivã la prima instanţã de judecatã, ci şi la sesizarea oricãror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea cãilor de atac, deoarece apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionãrii împotriva hotãrârilor judecãtoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor pãrţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita cãile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie.
Aceastã îngrãdire este neconstituţionalã, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav".
b) Este adevãrat cã în procesele penale titularul acţiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, "În activitatea judiciarã, [...] reprezintã interesele generale ale societãţii şi apãrã ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor". Dar nu mai puţin adevãrat este şi faptul cã exercitarea personalã şi în mod nemijlocit de cãtre partea civilã sau de cãtre partea civilmente responsabilã a dreptului de a ataca la instanţa ierarhic superioarã o hotãrâre judecãtoreascã pe care o considerã greşitã, indiferent sub ce aspect, nu diminueazã cu nimic rolul şi atribuţiile Ministerului Public, ci, dimpotrivã, le completeazã în interesul aplicãrii corecte a legii. Controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotãrârile instanţelor inferioare. La fel cum poate greşi o instanţã judecãtoreascã, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualitãţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat sã nu atace cu apel ori cu recurs o hotãrâre nelegalã sau netemeinicã. Într-o asemenea situaţie, când - conform art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã - partea civilã şi partea civilmente responsabilã sunt private de dreptul de a exercita cãile de atac, hotãrârile respective nu se mai supun controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii erorii judiciare.
În acelaşi sens trebuie reţinut cã pãrţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este strãin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovãţiei inculpatului judecat în cauzã depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Aşadar, nu poate fi primitã susţinerea cã atribuţiile Ministerului Public în exercitarea acţiunii penale sunt de naturã sã înlãture interesul pãrţii civile şi al celei responsabile civilmente pentru soluţionarea laturii penale a procesului şi, în consecinţã, posibilitatea acestora de a exercita cãile de atac în aceastã privinţã.
3. Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, "Dreptul la apãrare este garantat".
Prin redactarea sa atât de generalã, aceastã garanţie constituţionalã nu vizeazã doar apãrarea referitoare la faza procesului penal desfãşuratã în faţa primei instanţe de judecatã - de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor etc., ci vizeazã, deopotrivã, şi dreptul de apãrare prin exercitarea cãilor legale de atac împotriva unor constatãri de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţã de judecatã, dar care sunt considerate greşite de cãtre unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident cã, în situaţia în care partea vãtãmatã şi partea civilã sunt împiedicate sã exercite cãile ordinare de atac, acestea nu-şi pot valorifica şi apãra drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât ori cauza nu va ajunge în faţa acestor instanţe, ori, în eventualitatea apelului sau a recursului declarat de inculpat, nu se poate înrãutãţi situaţia acestuia.
4. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii".
Aceastã normã constituţionalã cuprinde douã teze: a) prima tezã consacrã dreptul subiectiv al oricãrei pãrţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita cãile de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; b) cea de-a douã tezã prevede cã exercitarea cãilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.
Prima tezã exprimã, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie. Aceastã tezã conţine aşadar o reglementare substanţialã. Cea de-a doua tezã se referã la reguli de procedurã, care nu pot însã aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi tezã. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a cãilor de atac, legiuitorul poate sã reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie fãcutã declaraţia, conţinutul sãu, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia "Competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanţial - al unei pãrţi interesate de a exercita cãile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Într-adevãr, deşi art. 129 din Constituţie asigurã folosirea cãilor de atac "în condiţiile legii", aceastã dispoziţie constituţionalã nu are semnificaţia cã "legea" ar putea înlãtura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertãţi expres consacrate de Constituţie.
5. Invocarea soluţiilor - asemãnãtoare celor ale art. 362 din Codul de procedurã penalã român - adoptate în legislaţia sau în jurisprudenţa altor state nu este relevantã în cadrul controlului de constituţionalitate efectuat în cauza de faţã. Asemenea soluţii pot constitui premise teoretice pentru promovarea unor principii sau reglementãri concrete în legislaţia naţionalã, însã aceste reglementãri din sisteme de drept strãine nu pot legitima menţinerea unor dispoziţii româneşti contrare prevederilor constituţionale.
6. Nu se poate reţine nici motivarea din jurisprudenţa anterioarã, în sensul cã instanţa de control judiciar are posibilitatea, chiar şi în limitele unui apel declarat numai în ce priveşte latura civilã, sã examineze temeinicia achitãrii inculpatului şi sã dispunã obligarea acestuia la despãgubiri civile, o asemenea soluţie fiind expres prohibitã prin dispoziţiile art. 346 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, în conformitate cu care "nu pot fi acordate despãgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru cã fapta imputatã nu existã, ori nu a fost sãvârşitã de inculpat". Aceastã regulã, prevãzutã pentru soluţiile pronunţate de prima instanţã, este, fireşte, valabilã şi pentru instanţele de control judiciar care nu ar putea desfiinţa sau modifica hotãrârile pronunţate cu respectarea textului de lege amintit, reţinând cã, deşi a fost achitat "pentru cã fapta imputatã nu existã, ori nu a fost sãvârşitã de inculpat", acesta ar putea fi totuşi obligat la despãgubiri civile.
7. Prin <>Decizia nr. 100 din 9 martie 2004 , Curtea Constituţionalã a constatat cã dispoziţia "în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, dar numai în ce priveşte latura penalã" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã este neconstituţionalã.
Considerentele acestei decizii sunt în întregime valabile şi în ce priveşte dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã, atacate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza de faţã.
În consecinţã, se impune sã se procedeze la revizuirea practicii Curţii Constituţionale în aceastã materie şi sã se constate cã dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care nu permit pãrţii civile şi pãrţii civilmente responsabile sã exercite calea de atac ordinarã a apelului şi în ce priveşte latura penalã a procesului.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d), al art. 29 şi al <>art. 31 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Alexandra Rodica Radu, Daniel Radu şi Vasilica Badea în Dosarul nr. 1.801/2004 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penalã şi constatã cã dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care nu permit pãrţii civile şi pãrţii civilmente responsabile sã exercite calea de atac ordinarã a apelului şi în ce priveşte latura penalã a procesului.
Prezenta decizie se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, conform <>art. 31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 .
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 9 noiembrie 2004.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
