Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 471 din 30 ianuarie 2009 privind examinarea recursurilor declarate de Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor si Guvernul Romaniei impotriva Sentintei civile nr. 1.603 din 27 mai 2008
Din partea Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a participat procurorul Cãtãlina Gliga.
S-au luat în examinare recursurile declarate de Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor şi Guvernul României împotriva <>Sentinţei civile nr. 1.603 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. La apelul nominal s-a prezentat recurentul-pârât Guvernul României, prin consilier juridic Cernat Cãtãlin, lipsind recurenta-pârâtã Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor, intimaţii-reclamanţi Lothringen-Habsburg Dominic, Holzhausen Maria Magdalena, Sandhofer Elisabeth şi intimata-intervenientã Cancelaria Primului-Ministru. Procedura completã. Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecatã şi a acordat cuvântul pãrţii prezente, pe cererile de recurs formulate. Reprezentantul Guvernului României a solicitat admiterea ambelor recursuri declarate, modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiatã. A precizat cã actul administrativ atacat a fost emis cu respectarea prevederilor legale şi a criteriilor impuse de actul normativ arãtat. A mai precizat cã intimaţii-reclamanţi beneficiazã de scutire de impozit pe clãdirea şi terenul în discuţie, iar la emiterea hotãrârii de Guvern atacate s-au avut în vedere aspectele financiare ale situaţiei, care nu au fost apreciate corect prin hotãrârea ce a fost modificatã de hotãrârea de Guvern atacatã. Reprezentanta Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procuror de şedinţã Cãtãlina Gliga, a pus concluzii de admitere a ambelor recursuri şi de modificare a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor. A precizat cã art. 1 paragraful 1 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului nu delimiteazã clar criteriile ce impun obligaţia pozitivã/negativã a respectãrii dreptului de proprietate al individului. A arãtat cã întotdeauna trebuie sã existe un just echilibru între interesele societãţii şi ale individului în aprecierea corectã a noţiunii de proprietate, iar ca sã existe o privare de acest drept trebuie sã existe o încãlcare a legalitãţii. A precizat cã hotãrârea de Guvern atacatã a fost emisã cu respectarea prevederilor legale, având în vedere impactul financiar rezultat şi care nu a fost luat în considerare la emiterea anterioarei hotãrâri de Guvern. Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 150 din Codul de procedurã civilã, a reţinut cauza spre soluţionare.
CURTEA,
asupra recursurilor de faţã, din examinarea lucrãrilor din dosar, constatã urmãtoarele: Prin <>Sentinţa civilã nr. 1.603 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisã acţiunea reclamanţilor Dominic Lothringen-Habsburg, Maria Magdalena Holzhausen şi Elisabeth Sandhofer în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României. Au fost respinse cererile de intervenţie formulate de Cancelaria Primului-Ministru şi de Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor, a fost anulatã hotãrârea de Guvern atacatã şi suspendatã, <>Hotãrârea Guvernului nr. 343/2007 anexa nr. 1 alin. 2 soluţionarea irevocabilã a cauzei. Pentru a pronunţa aceastã hotãrâre, instanţa de fond a reţinut cã reclamanţii au devenit proprietari ai imobilului denumit generic "Castelul Bran" prin Decizia de restituire nr. 35 din 18 ianuarie 2006, emisã de Muzeul Bran, iar conform <>art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 a fost emisã <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.886/2006 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor. Dupã un interval de 3 luni de la publicarea acestei hotãrâri a Guvernului a fost modificatã prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 343/2007, micşorându-se în mod substanţial chiria pe care proprietarii de imobil urmau sã o primeascã de la instituţiile publice ce îşi desfãşoarã activitatea în imobilele restituite. Instanţa de fond a reţinut cã Guvernul a stabilit prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.886/2006 criteriile pe baza cãrora se stabileşte cuantumul chiriilor, şi anume: afectaţiunea imobilului, rangul localitãţii, suprafaţa construitã desfãşuratã şi suprafaţa de teren aferent, iar prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 343/2007 a fost introdus un subcriteriu la cele existente - suprafaţa construitã/suprafaţa de teren - şi a fost stabilit un cuantum al chiriei în sistem descrescãtor, invers proporţional cu suprafaţa imobilului. Instanţa a constatat cã prin actul administrativ cu caracter normativ atacat s-a adus o vãtãmare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, întrucât reclamanţii au fost lipsiţi de o parte majorã a despãgubirii recunoscute anterior prin hotãrâre de Guvern, fãrã ca aceastã mãsurã sã fie justificatã, aducându-se atingere dreptului prin neîndeplinirea obligaţiei de platã echitabilã a proprietarului pentru lipsa de folosinţã asupra bunului sãu. De asemenea, instanţa de fond a reţinut cã între interesul public urmãrit prin reducerea cuantumului chiriei şi asigurarea reparãrii prejudiciului produs proprietarului prin lipsirea de folosinţã nu existã un just echilibru. Ca efect al admiterii acţiunii reclamanţilor, cererile de intervenţie în interesul Guvernului României, formulate de Cancelaria Primului-Ministru şi Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor, au fost respinse ca neîntemeiate. Împotriva acestei hotãrâri au declarat recurs Guvernul României şi Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor. În recursul declarat de Guvernul României este criticatã, mai întâi, soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de suspendare. Se considerã cã cele douã condiţii prevãzute de <>art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 nu sunt îndeplinite, iar argumentele invocate în dovedirea condiţiilor referitoare la "cazul bine justificat" şi "paguba iminentã" nu erau în mãsurã sã susţinã neoportunitatea aplicãrii <>Hotãrârii Guvernului nr. 343/2007, iar prin suspendarea executãrii actului administrativ se încalcã însãşi prezumţia de legalitate, fãrã ca instanţa sã fi pãşit la cercetarea legalitãţii actului administrativ. Este criticatã soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte soluţia datã cererii de anulare şi de acordare a despãgubirilor, pentru cã <>Hotãrârea Guvernului nr. 343/2007 este legalã, fiind adoptatã în temeiul art. 108 din Constituţia României, <>art. 16 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, <>Ordonanţei Guvernului nr. 94/2000 şi <>Ordonanţei Guvernului nr. 83/1999, fiind respectate şi dispoziţiile <>Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã. Se susţine cã actul administrativ atacat a fost emis în conformitate cu prevederile <>Legii nr. 247/2005 care au instituit posibilitatea restituirii în naturã a imobilelor preluate de stat, chiar şi a celor care anterior erau exceptate: şcoli, spitale, sedii de instituţii publice, ambasade, muzee, dar şi obligaţia proprietarilor bunurilor redobândite de a pãstra afectaţiunea bunului pe o perioadã cuprinsã între 3 şi 5 ani, statul având obligaţia de a plãti o chirie al cãrei cuantum urma sã fie stabilit prin hotãrâre de Guvern. <>Hotãrârea Guvernului nr. 343/2007 a modificat <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.886/2006 pentru cã s-a semnalat de cãtre autoritãţile locale cã sumele datorate cu titlu de chirie sunt foarte mari, disproporţionate chiar şi cu preţul pieţii, în unele cazuri, iar aceasta reprezintã un aspect de oportunitate, aspect care nu poate fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ, instanţã care poate analiza numai legalitatea unui act administrativ. Pentru cã actul administrativ a fost emis cu respectarea cadrului normativ în vigoare, se considerã cã reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea rãspunderii recurentului-pârât şi acest capãt de cerere trebuia respins. În recursul declarat de Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor, care a avut în faţa instanţei de fond calitatea de intervenient, este criticatã soluţia instanţei de fond ca fiind nelegalã şi netemeinicã pentru cã a fost pronunţatã cu încãlcarea şi aplicarea greşitã a legii (caz de modificare prevãzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedurã civilã). S-a arãtat cã actul atacat a fost emis conform <>Legii nr. 24/2000 în baza <>Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificatã de <>Legea nr. 247/2005. Actul contestat a fost emis în anumite condiţii de oportunitate, ce reprezintã consecinţa aprecierii organului administraţiei publice, ce nu pot fi cenzurate de instanţa de contencios administrativ. Este criticatã soluţia instanţei de fond şi pentru cã s-a reţinut greşit cã între interesul public urmãrit prin reducerea cuantumului chiriei ca urmare a încadrãrii imobilului într-o categorie a unui imobil cu suprafaţã mare şi asigurarea prejudiciului produs prin lipsirea de folosinţã nu existã un just echilibru, pentru cã proprietatea nu poate fi protejatã decât în limitele funcţiilor cãrora ea trebuie sã rãspundã, aceasta implicând chiar limitãri pe care le impun finalitãţile sale morale, eficacitatea sa economicã şi exigenţele interesului general. Cât priveşte obligarea Guvernului la plata sumei de 63.663 lei lunar de la data punerii în aplicare a <>Hotãrârii Guvernului nr. 343/2007 pânã la anulare, în motivele de recurs se aratã cã cel prejudiciat trebuie sã facã dovada condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea rãspunderii, sarcina probei revenind reclamanţilor, conform art. 1169 din Codul civil, iar în cauzã nu s-a fãcut dovada cã le-a fost încãlcat sau limitat în vreun fel dreptul reclamanţilor de a încasa chiria cuvenitã pentru imobilul restituit prin procedura administrativã. Şi mãsura suspendãrii actului administrativ este criticatã pentru cã nu s-a dovedit existenţa "cazului bine justificat" şi a "pagubei iminente", aşa cum cer dispoziţiile <>art. 14 din Legea nr. 554/2004. Reclamanţii au formulat întâmpinare şi au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, considerând cã hotãrârea instanţei de fond este legalã şi temeinicã. Dupã examinarea motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauzã, Înalta Curte va respinge recursurile pentru urmãtoarele considerente: <>Hotãrârea Guvernului nr. 343/2007 din 11 aprilie 2007 a fost emisã pentru modificarea şi completarea <>Hotãrârii Guvernului nr. 1.886/2006 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor <>art. 16 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ale <>art. 1 alin. 10 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2000 şi ale <>art. 1 alin. 5 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 83/1999. Imobilele la care se face referire sunt imobilele care sunt afectate unor activitãţi de interes public, cum ar fi: şcoli, spitale, sedii de instituţii publice, ambasade, muzee, care anterior apariţiei <>Legii nr. 247/2005 nu puteau fi restituite în naturã. Modificãrile aduse actelor normative care vizau restituirea imobilelor preluate de stat în perioada comunistã (<>Legea nr. 10/2001, <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2000, <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 83/1999) cãtre persoane fizice, culte religioase sau comunitãţi ale minoritãţilor naţionale au dat posibilitatea restituirii în naturã şi a acestor imobile, dar s-a instituit obligaţia menţinerii afectaţiunii, pentru imobilele restituite persoanelor fizice, pe o perioadã de 3-5 ani, în funcţie de destinaţia actualã a bunului. În schimbul menţinerii afectaţiunii, în <>Legea nr. 10/2001 s-a prevãzut ca proprietarul sã primeascã o chirie ce va fi stabilitã prin hotãrâre de Guvern, iar în acest sens a fost emisã <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.886/2006. Dupã aproape 4 luni, cuantumul chiriilor ce urmau sã fie plãtite proprietarilor cãrora le-au fost retrocedate imobilele a fost redus prin intrarea în vigoare a <>Hotãrârii Guvernului nr. 343/2007. În cele douã recursuri este criticatã soluţia instanţei de fond sub trei aspecte: - modul de soluţionare a acţiunii în anulare; - modul de soluţionare a cererii de suspendare; - modul de soluţionare a cererii privind acordarea despãgubirilor. 1. În privinţa criticilor din cele douã recursuri referitoare la soluţia instanţei de fond datã capãtului de cerere privind anularea actului administrativ cu caracter normativ, Înalta Curte le va respinge. În motivele de recurs se aratã faptul cã actul administrativ a fost emis cu respectarea legii, atât a <>Legii nr. 24/2000, republicatã, cât şi a <>Legii nr. 247/2005 care a modificat <>art. 16 din Legea nr. 10/2001. Dar instanţa de fond nici nu a invocat faptul cã actul administrativ a fost anulat pentru cã ar fi fost emis cu nesocotirea prevederilor legale privind emiterea lui, condiţii de formã şi de fond. Vor fi înlãturate susţinerile recurenţilor potrivit cãrora instanţa de contencios administrativ nu poate analiza decât legalitatea unui act administrativ, dar nu şi oportunitatea. Judecãtorul poate analiza şi elementele de oportunitate, când apreciazã cã acestea întregesc elementele legalitãţii, mergând pe ideea cã scopul legii (interesul public) este întotdeauna un element de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce ţin de oportunitate. Excesul de oportunitate este stabilit de judecãtor prin raportare la scopul legii şi care poate conduce la excesul de putere, care este definit în <>art. 2 alin. 1 lit. m) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autoritãţilor administraţiei publice, prin încãlcarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor, prevãzute de Constituţie sau de lege". De altfel, instanţa de fond a analizat oportunitatea actului administrativ tocmai din perspectiva raportãrii sale la scopul lui. Actul administrativ normativ contestat a fost anulat pentru cã prin emiterea sa nu s-a realizat un echilibru între interesul public şi dreptul reclamanţilor la o despãgubire rezonabilã pentru lipsa de folosinţã a bunului. Este adevãrat cã, potrivit paragrafului 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, dreptul la respectarea bunurilor unei persoane, consacrat de primul paragraf al aceluiaşi text, nu interzice statelor sã adopte reglementãri privitoare la modul lor de folosinţã de cãtre proprietar în conformitate cu interesul general. Chiar Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statutat cã atunci când statul adoptã o politicã în materie locativã, legiuitorul naţional dispune de o mare marjã de apreciere în a se pronunţa atât cu privire la definirea interesului public, precum şi în alegerea modalitãţilor concrete de realizare a acestuia, dar aceastã apreciere a interesului public sã nu fie lipsitã de o bazã rezonabilã. Dar tot jurisprudenţa instanţei europene a stabilit cã trebuie sã existe un just echilibru între dreptul de proprietate al persoanelor şi exigenţele interesului general, iar proprietarii sã nu fie nevoiţi sã suporte o sarcinã disproporţionatã şi excesivã (Hotãrârea din 29 aprilie 1999 în Cauza Chassagnon şi alţii împotriva Franţei). Cauza Hutten-Czapska împotriva Poloniei a fost invocatã şi în faţa instanţei de fond pentru a demonstra posibilitatea unei reduceri prin efectul legii a chiriei percepute de un proprietar, dar reducerea operatã prin actul administrativ atacat a fãcut ca reclamanţii sã suporte o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, având în vedere cã s-a operat o reducere de aproape 5 ori a nivelului chiriei şi nu mai existã un echilibru între interesul general şi cel al individului. Este greu de înţeles cum, deşi existau aceleaşi condiţii (reclamanţii beneficiau de scutirea de platã a impozitelor, afectaţiunea trebuie pãstratã numai pe o perioadã de ani) la momentul adoptãrii <>Hotãrârii Guvernului nr. 1.886/2006, la numai 3-4 luni se ajunge la o reducere a chiriilor ce se cuvin proprietarilor, în cazul reclamanţilor fiind de aproape 5 ori. 2. În ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei pronunţate de instanţa de fond referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevãzute de <>art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind suspendarea executãrii actului administrativ, Înalta Curte le va respinge. Suspendarea actelor administrative reprezintã operaţiunea juridicã de întrerupere vremelnicã a efectelor acestora şi ea este o situaţie de excepţie, care se poate dispune numai în condiţiile legii. <>Art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 stabilesc condiţiile în care se poate dispune suspendarea unui act normativ: cazul bine justificat şi paguba iminentã. În legea contenciosului administrativ au fost definite atât paguba iminentã, cât şi cazul bine justificat. Cazul bine justificat a fost dovedit în cauzã, mai ales cã instanţa de fond a şi anulat actul administrativ, existând împrejurãri de fapt şi de drept care au condus la ideea cã actul a fost emis nelegal. Şi paguba iminentã este doveditã în cauzã pentru cã prin emiterea actului administrativ s-au redus veniturile obţinute de reclamanţi din chirie. Şi criticile ce vizeazã modul de soluţionare a cererii de acordare a despãgubirilor materiale sunt nefondate. 3. În condiţiile în care instanţa de fond a admis acţiunea şi a anulat actul administrativ, potrivit <>art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, a soluţionat şi cererea de acordare a despãgubirilor materiale. Despãgubirile acordate constau tocmai în diferenţa dintre nivelul chiriei de care beneficiau potrivit <>Hotãrârii Guvernului nr. 1.886/2006 şi cel stabilit prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 343/2007 şi ele s-au datorat emiterii actului administrativ anulat, astfel cã vor fi respinse şi susţinerile din motivele de recurs ce vizau greşita soluţionare a cererii de acordare a despãgubirilor. Aceştia au solicitat instanţei de fond, pe lângã anularea parţialã a actului administrativ, şi obligarea la plata prejudiciului cauzat prin emiterea actului contestat. Potrivit <>art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, instanţa, soluţionând cererea la care se referã art. 8 alin. 1, poate sã anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, iar potrivit art. 18 alin. 3 din acelaşi act normativ, instanţa, la cererea reclamantului, va hotãrî şi asupra despãgubirilor pentru daunele morale şi materiale cauzate. În speţã, la instanţa de fond, reclamanţii au solicitat anularea actului administrativ şi obligarea la plata daunelor materiale. Cum actul administrativ atacat a fost anulat, instanţa de fond s-a pronunţat asupra capãtului de cerere privind acordarea daunelor materiale. Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor privind neîndeplinirea condiţiilor de angajare a rãspunderii civile delictuale. Mai întâi, temeiul de drept invocat (art. 899-1003 Cod procedurã civilã) este greşit pentru cã ultimul articol din Codul de procedurã civilã este art. 735, iar în Codul civil rãspunderea civilã delictualã este reglementatã în art. 998-1003. Însã în materia contenciosului administrativ nu sunt aplicabile, în completare, decât dispoziţiile Codului de procedurã civilã (conform <>art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004). Chiar dacã nu se aplicã regulile de la rãspunderea civilã delictualã, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 din Codul civil, totuşi, şi în aceastã materie, se poate vorbi de o formã de rãspundere, dar o rãspundere administrativ-patrimonialã. Pentru antrenarea ei este necesarã dovedirea unei culpe administrative, a unei prejudiciu, a raportului de cauzalitate între aceastã culpã şi prejudiciul cauzat unei persoane. În speţã, aceste condiţii au fost îndeplinite pentru cã s-a fãcut dovada cã prin emiterea greşitã a actului administrativ, ce a fost anulat, reclamanţilor li s-a creat un prejudiciu material şi de aceea au fost obligate autoritãţile la repararea acestuia. Apreciind cã soluţia instanţei de fond este legalã şi temeinicã, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedurã civilã va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor şi Guvernul României împotriva <>Sentinţei civile nr. 1.603 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate. Irevocabilã. Pronunţatã în şedinţã publicã astãzi, 30 ianuarie 2009.
