Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Cu adresa nr. 273 din 7 martie 1994, preşedintele Senatului a solicitat Curţii Constituţionale examinarea Regulamentului Senatului*), adoptat prin <>Hotãrîrea nr. 16 din 30 iunie 1993 , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 27 iulie 1993, sub aspectul legitimitatii sale constituţionale. Temeiul legal al sesizãrii îl constituie prevederile art. 144 lit. b) din Constituţie, potrivit cãrora Curtea Constituţionalã se pronunţa asupra constituţionalitãţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor doua Camere, precum şi prevederile <>art. 21 din Legea nr. 47/1992 .
Totodatã, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã şi de grupul parlamentar al U.D.M.R. din Senat cu privire la neconstituţionalitatea art. 160 alin. 2 din Regulamentul Senatului, referitor la obligaţia senatorilor de a depune jurãmîntul prevãzut de art. 82 alin. (2) din Constituţie. În esenta, se susţine ca aceasta prevedere este neconstitutionala întrucît nu a fost prevãzutã de Constituţie, parlamentarilor nu le-ar reveni obligaţia de a respecta legea în aceasta calitate, ci în aceea de cetãţeni, îndatorirea de a depune un jurãmînt ar fi echivalenta cu un mandat imperativ, prohibit de art. 66 din Constituţie şi ar fi contrarã pluralismului politic.
În temeiul <>art. 21 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , s-a cerut punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului care, cu adresa nr. XXII/14/1994, a comunicat acest punct de vedere, solicitind respingerea sesizãrii, întrucît jurãmîntul de credinţa este conform obligaţiei constituţionale a cetãţenilor de a respecta legea şi suprematia Constituţiei, constituind legamintul solemn al senatorilor de a-şi îndeplini cu credinţa fata de ţara şi fata de popor funcţia publica în care au fost aleşi. De aceea se considera ca jurãmîntul poate fi instituit prin regulament, care, reglementind organizarea şi funcţionarea Senatului, trebuie sa cuprindã "drepturile şi obligaţiile, ca şi alte componente ale statutului senatorului".
Curtea constata ca, potrivit art. 144 lit. b) din Constituţie şi art. 3, art. 12 şi <>art. 21 din Legea nr. 47/1992 , este competenta sa se pronunţe asupra constituţionalitãţii Regulamentului Senatului, fiind legal sesizatã de preşedintele Senatului, cu privire la întreg cuprinsul regulamentului, şi de un grup parlamentar, cu privire la art. 160 alin. 2 din regulament.
Prin Încheierea din data de 20 aprilie 1994, cele doua sesizãri au fost conexate întrucît, cu referire la art. 160 alin. 2 din regulament, ele au acelaşi obiect. Fata de cele arãtate,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
ţinînd seama de sesizarea preşedintelui Senatului cu privire la controlul constituţionalitãţii Regulamentului Senatului, de sesizarea grupului parlamentar al U.D.M.R. cu privire la neconstituţionalitatea art.160 alin. 2 din regulament, de punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului cu privire la sesizarea grupului parlamentar al U.D.M.R., de rapoartele judecãtorilor-raportori asupra acestor sesizãri, precum şi de prevederile art. 144 lit. b) din Constituţie şi ale <>art. 21 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Pentru examinarea conformitatii prevederilor Regulamentului Senatului cu prevederile Constituţiei se impune precizarea, în prealabil, a naturii juridice şi a locului acestui regulament în sistemul actelor normative şi al sferei normelor juridice pe care, potrivit Constituţiei, regulamentul le poate institui.
Parlamentul României poate adopta, potrivit Constituţiei, urmãtoarele categorii de acte juridice: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare [art. 72 alin. (1)]; regulamentul şedinţelor comune [art. 62 alin. (1)]; moţiunea de cenzura (art. 112). Fiecare Camera a Parlamentului poate adopta urmãtoarele acte juridice: regulamentul propriu de organizare şi funcţionare [art. 61 alin. (1)]; hotãrîri [art. 64 şi art. 74 alin. (2)]; moţiuni [art. 64 şi art. 111 alin. (2)].
Din examinarea acestor dispoziţii constituţionale, precum şi a celor care prevãd procedura de legiferare (art. 72-78), rezulta ca Regulamentul Senatului, prin conţinutul şi procedura sa de adoptare, nu se încadreazã în categoria legilor. Aceasta pentru ca, spre deosebire de lege, regulamentul poate reglementa numai organizarea interna şi funcţionarea Camerei, este votat numai de cãtre o Camera, nu este supus promulgãrii. Este adevãrat ca art. 74 din Constituţie stabileşte ca hotãrîrile privind regulamentele Camerelor se adopta, ca şi legile organice, cu votul majoritãţii membrilor fiecãrei Camere, dar aceasta majoritate nu este îndestulãtoare pentru a da regulamentului o alta natura juridicã decît aceea de hotãrîre.
Majoritatea absolutã impusa de Constituţie pentru adoptarea Hotãrîrii privind Regulamentul Senatului urmãreşte sa asigure o exprimare cît mai larga a voinţei senatorilor în prevederile regulamentare, cerinta fireasca într-un sistem parlamentar democratic, care implica, prin definitie, o majoritate şi o opoziţie parlamentarã. Iata de ce Regulamentul Senatului se adopta printr-o hotãrîre şi urmeazã a fi supus regimului constituţional al acestei categorii de acte juridice.
Cît priveşte sfera normelor juridice care, potrivit Constituţiei, este de nivelul regulamentului, ea trebuie stabilitã prin identificarea efectelor juridice rezultind din sistematizarea dispoziţiilor constituţionale privind Parlamentul, precum şi prin interpretarea art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 66-71 din legea fundamentalã.
Reglementãrile constituţionale privind Parlamentul au urmãtoarea structura: Organizare şi funcţionare (secţiunea 1); Statutul deputaţilor şi al senatorilor (secţiunea a 2-a); Legiferarea (secţiunea a 3-a).
Aceasta structura tehnico-juridicã are importante consecinţe juridice în ceea ce priveşte conţinutul normativ al Regulamentului Senatului. Din interpretarea ei, precum şi a dispoziţiilor art. 61 alin. (1), art. 66-71 şi art. 74 alin. (1) din Constituţie rezulta urmãtoarele:
1. Prevederile Regulamentului Senatului sunt constituţionale în mãsura în care privesc numai organizarea interna şi funcţionarea acestuia.
2. Aceste prevederi sunt constituţionale numai în mãsura în care nu reglementeazã materii care, potrivit dispoziţiilor constituţionale, pot fi reglementate numai prin alte acte juridice.
3. Statutul parlamentarilor este reglementat prin Constituţie distinct de organizarea interna a Camerelor Parlamentului, de unde, rezulta ca regulamentele parlamentare nu pot depãşi limitele organizãrii proprii fiecãrei Camere. În general, un regulament de organizare şi funcţionare a unei structuri poate conţine şi reguli privind statutul membrilor, dar cu condiţia ca legea sa nu dispunã ca ele sa fie instituite în alt mod. Asemenea limitãri sunt explicit prevãzute de Constituţie. Ele rezulta atît din structurarea dispoziţiilor privind Parlamentul, cît şi din conţinutul textelor constituţionale ale art. 68, potrivit cãruia alte incompatibilitãţi decît cele prevãzute de acest articol, privind statutul de parlamentar, se stabilesc prin lege organicã, şi ale art. 71, potrivit cãruia cuantumul indemnizaţiei şi celelalte drepturi cuvenite parlamentarilor se stabilesc prin lege. Ca atare, fata de aceste dispoziţii rezulta intenţia incontestabila a Constituantei de a scoate anumite reglementãri din sfera de reglementare a regulamentelor parlamentare. Mai mult, dispoziţiile constituţionale menţionate urmãresc sa realizeze o simetrie între reglementãrile cuprinse în regulamentele celor doua Camere parlamentare, din moment ce acestea din urma au aceeaşi legitimitate şi aceleaşi împuterniciri, cu mici deosebiri, ceea ce implica, desigur, ca deputaţii şi senatorii sa aibã acelaşi statut.
4. Regulamentul Senatului fiind aprobat printr-o hotãrîre şi reglementind organizarea interna, proprie Senatului, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decît pentru senatori, precum şi pentru autoritãţile, demnitarii şi functionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Senatul. Ca atare, prin Regulamentul Senatului nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afarã Senatului, subiecte de drept care nu se încadreazã în cele circumstantiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului.
5. Regulamentul Senatului fiind un act juridic inferior Constituţiei şi legilor nu poate cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul acestora, dar poate cuprinde reguli de procedura pentru realizarea reglementãrilor instituite de Constituţie sau lege. Aceste reguli procedurale pot numai sa permitã valorificarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, neputindu-le afecta domeniul de reglementare sau conţinutul.
6. Unele articole din Regulamentul Senatului reproduc fidel prevederile Constituţiei, procedeu utilizat în legislaţia romanesca. În asemenea situaţii, constituţionalitatea dispoziţiilor respective este evidenta.
Ţinînd seama de cele arãtate cu privire la locul şi rolul regulamentelor parlamentare, precum şi la sfera lor de cuprindere, se constata ca urmãtoarele prevederi din Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale:
1. Potrivit art. 7 din regulament, comisia de validare poate propune invalidarea alegerii unui senator numai în cazul în care constata ca alegerea acestuia s-a fãcut prin frauda electoralã. Întrucît, în temeiul art. 67 alin. (1) din Constituţie, senatorii intra în exerciţiul mandatului de la data întrunirii legale a Senatului, sub condiţia validãrii, rezulta ca restrîngerea invalidãrii doar la frauda electoralã este neconstitutionala. Regimul juridic al fraudei electorale este prevãzut de <>art. 25 alin. (1) lit. f) şi alin. 3 din Legea nr. 68/1992 , astfel încît dispoziţia regulamentara îşi gãseşte aplicarea doar dacã prevederile legale ce definesc acest regim ar fi incalcate, ceea ce exclude însã controlul îndeplinirii celorlalte aspecte de care depinde legalitatea alegerii, cum sunt respectarea sistemului de ilegalitati şi a celorlalte condiţii pentru a candida, soluţionarea contestaţiilor de cãtre birourile electorale şi instanţele judecãtoreşti, respectarea prevederilor legale referitoare la atribuirea mandatelor etc. Frauda electoralã poate avea ca efect numai repetarea alegerii, astfel ca invalidarea mandatului este nu numai în caz de frauda, dar şi în caz de încãlcare a celorlalte condiţii de care depinde legalitatea obţinerii acestuia. De aceea validarea poate avea numai semnificatia întrunirii condiţiilor constituţionale şi a celorlalte condiţii legale de care depinde obţinerea acestuia.
2. Potrivit art. 13 alineatul ultim, senatorii aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice nu pot constitui decît un singur grup parlamentar. Ca atare, prevederea este conformã art. 61 alin. (3) din Constituţie. Dar, întrucît exclude posibilitatea constituirii unui grup parlamentar prin inrudire politica, în ipoteza în care senatorii unui partid sau formaţiune politica nu întrunesc numãrul necesar prevãzut la alin. 2 al art. 13 pentru a constitui un grup distinct, alineatul ultim al art. 13 apare ca neconstitutional. Aceasta consecinta incalca dreptul subiectiv al senatorilor de a se organiza în grupuri parlamentare, prevãzut de art. 61 alin. (3) din Constituţie şi de alin. 1 al art. 13 din regulament.
3. Prevederile art. 14 alin. 2 şi 3 din regulament referitoare la interdicţia trecerii senatorilor de la un grup parlamentar la altul sau de a se afilia unui grup parlamentar dacã au pãrãsit grupul din care faceau parte, care au valoarea unor sancţiuni pentru pãrãsirea unui grup parlamentar, sunt neconstituţionale, întrucît atît pãrãsirea unui grup, cît şi trecerea sau afilierea ulterioara la altul, constituie modalitãţi ale exercitãrii unuia şi aceluiaşi drept constituţional, prevãzut de art. 61 alin. (3) din Constituţie şi de alin. 1 al art. 13 din regulament.
Asa cum s-a precizat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 44/1993, parlamentul "are facultatea constituţionalã de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent fata de toate grupurile parlamentare. Nici o alta norma juridicã, legalã sau regulamentara, nu poate contraveni acestor dispoziţii constituţionale". Din prevederile art. 14 alin. 2 şi 3 rezulta însã ca singura posibilitate a unui senator ce a pãrãsit un grup parlamentar este, dacã înţelege sa-şi exercite dreptul sau prevãzut de art. 61 alin. (3) din Constituţie, sa se reintoarca la grupul pe care l-a pãrãsit. Aceasta consecinta incalca nu numai prevederea constituţionalã sus-menţionatã, dar şi libertatea opţiunii politice, ca şi cum aceasta s-ar putea întemeia altfel decît pe liberul consimtamint al senatorilor. Argumentul dedus din alegerea senatorilor pe lista unui partid politic sau, în cazul coalitiilor electorale, la propunerea partidelor din coalitie, nu poate justifica interdicţiile respective, cît timp, pe de o parte, prin vot se aleg nu partide, ci parlamentari, partidele avînd numai rolul de mediatori între corpul electoral şi Parlament, pentru constituirea acestuia prin votul alegãtorilor, iar pe de alta parte, potrivit art. 66 din Constituţie, în exercitarea mandatului, senatorii sunt în serviciul poporului, nu al partidului care le-a mijlocit alegerea (în acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 44/1993). De aceea pentru ca opţiunile politice reprezentate în Parlament sa corespundã modificãrilor produse în opinia publica, schimbarea orientarilor politice este un proces inevitabil care, dacã nu se reflecta şi în compunerea grupurilor parlamentare, ar putea conduce la o necorelare între neprezentativitatea optiunilor politice din Parlament şi din societate.
4.Interdicţia senatorilor independenţi de a constitui un grup parlamentar, prevãzutã de art. 14 alineatul ultim din regulament, este neconstitutionala întrucît incalca libertatea lor de opţiune, obligindu-i, dacã vor sa-şi exercite dreptul constituţional de a forma un grup parlamentar, sa recurgã exclusiv la posibilitatea de a se afilia la un grup parlamentar existent, potrivit art. 14 alin.1.
Cele arãtate cu privire la pãrãsirea unui grup parlamentar sau la trecerea de la un grup parlamentar la altul, inclusiv afilierea, nu impiedica posibilitatea de a se stabili anumite reguli specifice ipotezelor avute în vedere pentru a nu se destabiliza activitatea parlamentarã pe perioada desfãşurãrii sesiunii. Una dintre ratiunile regulamentului este tocmai asigurarea eficacitatii acestei activitãţi. Astfel, în considerarea, de exemplu, a faptului ca alegerea Biroului permanent se face la începutul fiecãrei sesiuni, orice modificare a compoziţiei grupurilor ar putea fi corelata cu aceasta regula. Asemenea norme, ce se gãsesc şi în practica altor parlamente, nu sunt neconstituţionale întrucît constituie modalitãţi de exercitare a dreptului senatorilor de a se constitui în grupuri parlamentare ţinînd seama şi de cerinţele asigurãrii stabilitatii organelor de lucru ale Senatului.
5. Potrivit art. 22 din regulament, cererea pentru revocarea unui membru al Biroului permanent poate fi facuta de un grup parlamentar. Posibilitatea oricãrui grup parlamentar de a face aceasta cerere, şi nu doar al celui al cãrui reprezentant este membrul, este contrarã art. 61 alin. (5) din Constituţie, conform cãruia Biroul permanent se alcãtuieşte potrivit configuraţiei politice a Senatului, întrucît revocarea reprezintã o modalitate simetrica cu desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent. Deci, atît desemnarea cît şi revocarea sunt supuse imperativelor art. 61 alin. (5) din Constituţie.
6. La art. 26 alin. 2 din regulament se prevede ca în perioada în care preşedintele Senatului asigura interimatul funcţiei de Preşedinte al României, atribuţiile preşedintelui Senatului se exercita de cãtre unul dintre vicepreşedinţi, ales de Senat. Aceasta prevedere este neconstitutionala pentru urmãtoarele motive:
a) rezulta ca, pe perioada interimatului funcţiei prezidenţiale, preşedintele Senatului îşi pãstreazã aceasta calitate, dar nu o exercita; însã Preşedintele României are statutul constituţional al funcţiei prezidenţiale, cu singura excepţie a exercitãrii atribuţiilor prevãzute la art. 88-90 din Constituţie (dreptul de a adresa mesaje Parlamentului, de a-l dizolva şi de a declansa referendumul consultativ), dupã cum prevede art. 97 alin. (2) din Constituţie; de aceea preşedintelui interimar îi sunt opozabile prevederile art. 84 alin. (1) din Constituţie referitoare la incompatibilitatea Preşedintelui României de a fi membru al unui partid sau de a îndeplini orice alta funcţie publica sau privatã; din doua puncte de vedere prevederea art. 26 alin. 2 din regulament este neconstitutionala, şi anume:
- incompatibilitatea dintre funcţii nu este între exerciţiul lor, ci între deţinerea lor; deci, în caz de incompatibilitate, aceeaşi persoana nu poate fi titulara funcţiilor incompatibile, fãrã nici o considerare dupã cum ea le exercita sau nu le exercita, asa cum în mod corect rezulta din prevederile art. 156 alin. 1 din regulament; în consecinta, calitatea de Preşedinte al României, chiar cu titlu interimar, nu poate fi cumulatã cu aceea de preşedinte al Senatului, chiar dacã exercitarea acestei calitãţi este suspendatã;
- incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale priveşte şi apartenenţa politica a preşedintelui Senatului, apartenenţa de care, însã, este legatã calitatea sa parlamentarã;
b) suspendarea exercitãrii funcţiei de preşedinte al Senatului este neconstitutionala, întrucît, potrivit art. 61 alin. (2) din Constituţie, alegerea acestuia este pe durata mandatului Senatului, excluzindu-se astfel posibilitatea de a fi întreruptã pe perioada suspendãrii; cu alte cuvinte, exercitarea funcţiei de preşedinte al Senatului este continua, ca şi durata mandatului pentru care preşedintele Senatului a fost ales; înlocuirea preşedintelui, cînd este absent, de cãtre unul dintre vicepreşedinţi, nu are semnificatia întreruperii exercitãrii funcţiei, întrucît este doar o modalitate de a se asigura continuitatea exercitãrii ei;
c) inlocuitorul preşedintelui Senatului, pe perioada cît acesta este suspendat din exerciţiul funcţiei, are statutul juridic al unui preşedinte interimar, soluţie neconstitutionala întrucît, potrivit art. 61 alin. (2) din Constituţie, preşedintele Senatului nu poate fi decît preşedinte de legislatura.
7. La art. 55 alin. 4 din regulament se prevede dreptul comisiei permanente de a invita pentru audiere, în cadrul anchetei cu care a fost insarcinata, orice persoana care are o calitate oficialã, cu excepţiile prevãzute în continuare, iar la art. 57 alin. 3 se prevede dreptul comisiei de ancheta de a invita la audiere orice persoana. Referirea la orice persoana, indiferent ca are sau nu are o calitate oficialã, este neconstitutionala întrucît excede limitele controlului parlamentar ce se poate exercita, în principal, asupra Guvernului şi serviciilor publice, dar nu asupra Preşedintelui României, cu excepţia cazurilor prevãzute de art. 84 alin. (3) şi de art. 95 din Constituţie - aceasta fiind însã de competenta constituţionalã a Camerelor reunite în şedinţa comuna -, precum şi, în temeiul principiului separaţiei puterilor în stat, nici asupra judecãtorilor (nu doar celor de la Curtea Suprema de Justiţie, cum se prevede la art. 55 alin. 4 din regulament), potrivit art. 133 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, invitarea unui cetãţean, ca martor sau în oricare alta calitate, avînd în vedere caracterul obligatoriu al prezentei acestuia, se poate face numai cu respectarea dispoziţiilor constituţionale privind libertãţile cetatenesti şi justiţia.
8. Dispoziţia de la art. 63 alin. 2 din regulament, potrivit cãreia actele cu caracter politic se adopta prin hotãrîre, este neconstitutionala deoarece un act politic nu se poate adopta printr-un act care, potrivit art. 64 din Constituţie, constituie un act cu efecte juridice. Aceste consecinţe, în mod inevitabil, ar modifica natura şi efectele actului politic. În mod corespunzãtor se impune şi adaptarea art. 103.
9. La art. 67 din regulament privind solicitarile Preşedintelui României, referirea la mesajele prezidenţiale este neconstitutionala întrucît, potrivit art. 62 alin. (2) lit. a) din Constituţie, acestea se primesc de Camerele Parlamentului întrunite în şedinţa comuna.
10. La art. 69 alin. 1 din regulament se omite nejustificat initiativa de revizuire a Constituţiei, deşi aceasta constituie o modalitate specializatã a iniţiativei legislative care, în structura Constituţiei, se referã la toate categoriile de legi prevãzute de art. 72 alin. (1) din Constituţie. Cu privire la legile constituţionale, se face referire numai la art. 103 alin. 2 şi art. 110 din Regulament, astfel ca din acest punct de vedere exista o necorelare de ordin constituţional nu numai între prevederile regulamentului, dar şi cu dispoziţiile art. 146 şi art. 147 din Constituţie, întrucît procedura parlamentarã de revizuire este reglementatã numai parţial şi incomplet.
11. Prevederile alin. 4 al art. 69 din regulament referitoare la solicitarea avizului Consiliului Legislativ sunt abrogate, potrivit <>art. 11 din Legea nr. 73/1993 şi art. 78 din Constituţie, astfel încît menţinerea în continuare a acestor prevederi în cuprinsul regulamentului este neconstitutionala.
De asemenea, la alin. 5 al art. 69, referirea la "condiţiile constituţionale" pentru exercitarea iniţiativei populare este contrarã prevederilor art. 144 lit. h) din Constituţie, care se referã la toate condiţiile de exercitare a acestei iniţiative, atît constituţionale, cît şi legale, asa cum rezulta, de altfel, din prevederile <>art. 36 al Legii nr. 47/1992 şi din cele ale <>art. 12 din Legea nr. 73/1993 .
12. Posibilitatea retragerii acreditãrii reprezentantului mijlocului de informare în masa, potrivit art. 89 alin. 5 din regulament, este neconstitutionala întrucît incalca dreptul la informaţie, prevãzut de art. 31 alin. (1) din Constituţie şi, avînd caracterul unei sancţiuni, intra sub incidenta art. 30 alin. (8) din Constituţie, potrivit cãruia delictele de presa se stabilesc prin lege.
13. Referirea la "cvorum" de la alin. 1 şi prevederile alin. 2 ale art. 110 din regulament sunt neconstituţionale. De altfel, ele sunt şi inaplicabile, cum ar fi dispoziţia art. 110 alin. 1 lit. c), iar problema cvorumului este reglementatã de art. 93 din regulament, în concordanta cu art. 64 din Constituţie. În concluzie, confuzia dintre cvorum şi majoritatea necesarã adoptãrii unui act este neconstitutionala cît timp fiecare este reglementatã separat în Constituţie, prin art. 64 şi, respectiv, art. 74, iar, prin natura lor, corespund unor finalitati deosebite: cvorumul pentru a asigura o prezenta minima, iar majoritatea pentru formarea voinţei de care depinde adoptarea unei mãsuri sau a unui act. În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 4/1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 13 ianuarie 1994.
14. Prevederea din alin. 2 al art. 112 din regulament, referitoare la obligaţia Camerei Deputaţilor de a comunica legea adoptatã Guvernului şi Curţii Supreme de Justiţie, prevederea de la alin. 4 al aceluiaşi articol, privind obligaţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a trimite legea adoptatã spre promulgare, ca şi prevederile art. 120, privind obligaţiile Camerei Deputaţilor în legatura cu evidenta, pãstrarea şi trimiterea spre publicare a legilor, sunt neconstituţionale, întrucît incalca principiul autonomiei regulamentare, prevãzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia regulamentele parlamentare nu pot stabili reguli obligatorii pentru alte structuri decît ale Camerei care le-a adoptat. Pentru acelaşi motiv, sunt neconstituţionale prevederile alin. 1 şi 3 ale art. 118, ca şi referirea la termenul înãuntrul cãruia Preşedintele României poate cere reexaminarea legii, prevãzut la alin. 2 al acestui articol. În acelaşi sens, ordinea de reexaminare prevãzutã la alin. 2 - deşi fireasca - nu este opozabilã Camerei Deputaţilor, iar termenul de 3 zile este aplicabil numai Senatului. Pe cale de consecinta, art. 118 poate privi numai obligaţiile Senatului în cadrul procedurii de reexaminare.
15. Procedura de reexaminare reglementatã de art. 113 din regulament este constituţionalã în ce priveşte legile a cãror neconstituţionalitate a fost constatatã potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie, dar nu şi în ce priveşte Regulamentul Senatului.
Potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, atît legile, cît şi regulamentele parlamentare, în caz de neconstituţionalitate, se trimit spre reexaminare. În cadrul procedurii de reexaminare este, însã, o distincţie între lege şi regulament, deoarece numai obiecţia de neconstituţionalitate a unei legi poate fi înlãturatã prin adoptarea, în aceeaşi forma, a legii, de cãtre fiecare Camera, cu o majoritate de doua treimi. Rezulta, deci, ca, în cazul regulamentului, reexaminarea consta în punerea de acord a prevederilor regulamentare cu dispoziţiile Constituţiei, asa cum se prevede, de altfel, în <>art. 22 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 . De aceea referirea la art. 144 lit. b) din Constituţie, din cuprinsul alin. 1 al art. 113, este neconstitutionala, raportul Comisiei juridice de numiri, disciplina, imunitãţi şi validari, în cazul reexaminarii regulamentului, neputind avea ca obiect dezbaterea obiectiei de neconstituţionalitate, ci asigurarea punerii de acord a prevederilor regulamentului cu dispoziţiile legii fundamentale.
16. Precizarea referitoare la comisia de ancheta, de la alin. 1 al art. 122 din regulament, şi anume "constituitã în acest scop", este neconstitutionala, întrucît presupune ca acea comisie sa fie constituitã numai în scopul respectiv, pe cînd urmãrirea penalã a membrilor Guvernului, pentru fapte sãvîrşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit art. 103 alin. (2) din Constituţie, ar putea fi justificatã de dezbaterea unei anchete ce a avut un alt obiectiv. La aceasta concluzie conduc şi limitarile prevãzute de art. 55 alin. 9 şi art. 57 alin. 1 din regulament referitoare numai la înştiinţarea Preşedintelui României sau a primului-ministru. În schimb, dacã se elimina precizarea sus-menţionatã, aceste limitãri nu au decît valoarea unor ipoteze care, în nici un fel, nu implica Senatul de a-şi exercita prerogativa constituţionalã prevãzutã la art. 108 alin. (2) din Constituţie.
17. Prevederile art. 142 din regulament, în mãsura în care instituie o relatie juridicã directa între senator şi autoritãţile publice ale administraţiei locale, administraţiei judeţene şi ale serviciilor publice descentralizate în judeţe sau în interes judeţean, sunt neconstituţionale, ţinînd seama de prevederile art. 110 din Constituţie, potrivit cãrora informarea senatorilor se face de Camera, de comisia parlamentarã sau sub controlul acestora, asa cum s-a prevãzut la art. 141 din regulament în ce priveşte informarea de la organele centrale ale administraţiei publice.
Prevederea regulamentara deplaseaza calitatea de titular al dreptului de informare de la Camera şi comisiile parlamentare la senator, deşi constituie un aspect al controlului parlamentar care nu poate fi conceput ca un atribut personal al senatorului. O asemenea soluţie este contrarã autonomiei administrative şi pluralismului politic pe plan local, întrucît ar putea fi exercitatã cu referire la aspectele confidenţiale, privind procesul de elaborare a unei decizii, precum şi în dãuna opţiunii politice pe plan local, dacã aceasta este diferita de aceea a partidului din care face parte senatorul.
18. La art. 149 alin. 2 din regulament, referirea, fãrã nici o circumstantiere, la protejarea senatorilor impotriva urmãririlor judiciare este neconstitutionala întrucît, potrivit art. 69 din Constituţie, ea priveşte doar urmãrirea judiciarã penalã sau contravenţionalã abuzivã, asa încît poate fi ridicatã de Camera, precum şi numai pe perioada mandatului, fiind legatã de calitatea de senator. Numai independenta opiniilor, prevãzutã la alin. 3 al acestui articol, are, conform art. 70 din Constituţie, un caracter absolut.
19. Potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecata, penalã sau contravenţionalã, fãrã încuviinţarea Senatului.
Rezulta din aceasta prevedere constituţionalã ca imunitatea parlamentarã constituie o mãsura de protecţie constituţionalã a mandatului parlamentar, astfel încît, avînd în vedere caracterul sau imperativ, ea nu poate fi nici extinsã şi nici restrînsa printr-un act subordonat Constituţiei. Esenta acestei protecţii consta în aceea ca poate fi ridicatã numai de Camera şi numai în considerarea temeiului de fapt şi de drept care justifica reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecata, penalã sau contravenţionalã, a senatorului.
Art. 149 alin. 5 şi 8 din regulament adauga, însã, o noua modalitate de inlaturare a imunitatii parlamentare: suspendarea imunitatii parlamentare. Aceasta modalitate este neconstitutionala pentru urmãtoarele motive:
- imunitatea parlamentarã şi ridicarea ei fiind reglementate de Constituţie, regulamentul, ca şi legea de altfel, nu pot modifica acest regim; prin regulament se pot stabili numai normele procedurale de aplicare în cadrul activitãţii parlamentare;
- suspendarea imunitatii inlatura, pe perioada suspendãrii, protecţia constituţionalã pe care o reprezintã imunitatea parlamentarã; potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, aceasta protecţie, însã, nu poate fi înlãturatã pe o durata de timp, ci numai întreruptã în vederea aplicãrii unei norme procedurale coercitive pe care o reprezintã reţinerea, arestarea, percheziţia sau trimiterea în judecata penalã ori contravenţionalã, în funcţie de un motiv determinat şi în limitele acestui motiv; de aceea suspendarea imunitatii modifica statutul constituţional al senatorului, ceea ce este contrar naturii juridice a regulamentului, ca act subordonat Constituţiei;
- în afarã de faptul ca suspendarea imunitatii este o modalitate ce nu se regaseste în general într-un regim democratic, întrucît este contrarã ratiunii însãşi a imunitatii parlamentare, permitind ca o minoritate politica indezirabila sa fie supusã unui regim discriminatoriu, este de observat ca grupul parlamentar, senatorul, deputatul şi Comisia juridicã de numiri, disciplina, imunitãţi şi validari nu sunt subiecte ale represiunii penale pentru a fi în drept sa ceara ridicarea impedimentului constituţional pentru declanşarea acestei represiuni pe care o reprezintã imunitatea parlamentarã; în ce priveşte referirea la deputaţi, menţionãm ca ea este contrarã şi principiului autonomiei regulamentare, instituit prin art. 61 alin. (1) din Constituţie.
20. Art. 150 din regulament este neconstitutional întrucît constituie o norma de incriminare, care potrivit art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, poate fi instituitã numai prin lege organicã. Chiar dacã ar fi interpretatã ca regula de interpretare obligatorie a unei dispoziţii penale, ea ar putea fi instituitã tot numai prin lege. De aceea art. 150 din regulament incalca un domeniu rezervat de Constituţie legii organice. Dar art. 150 din regulament este neconstitutional şi pentru ca vine în contradictie cu principiul separaţiei puterilor, constituind o ingerinta în activitatea judiciarã, contrarã prevederilor art. 123 alin. (2) din Constituţie conform cãrora judecãtorii se supun numai legii.
21. Prevederile art. 154 şi ale art. 155 din regulament sunt neconstituţionale întrucît, potrivit art. 68 alin. (3) din Constituţie, ale incompatibilitatii decît cele prevãzute la alin. (1) şi (2) ale acestui articol se stabilesc prin lege organicã. Instituirea incompatibilitãţilor constituie un domeniu rezervat legii organice deoarece modifica statutul legal al celor avuti în vedere.
Din alt punct de vedere, statutul senatorului nu poate fi diferit de cel al deputatului, ţinînd seama de prevederile secţiunii a 2-a a capitolului I din titlul III al Constituţiei, în care prevederile referitoare la acest statut sunt aceleaşi pentru membrii celor celor doua Camere. Aceasta caracteristica corespunde egalitãţii constituţionale a celor doua Camere. De aceea incompatibilitãţile nu pot fi diferite.
În fine, este de observat ca regulile ce definesc statutul parlamentarilor sunt prevãzute distinct în Constituţie, în prevederile secţiunii sus-menţionate, potrivit cãrora dezvoltarea acestor reguli este rezervatã legii organice. Pe cale de consecinta, prin regulamente se pot stabili reguli procedurale interne de aplicare, care sa detalieze sub acest aspect, în mãsura necesarã, regulile constituţionale şi legale ce definesc statutul parlamentarului şi, nicidecum, sa-l completeze sau sa-l modifice.
Fata de cele arãtate, urmeazã a se modifica şi trimiterile de la art. 156 din regulament.
22. Potrivit art. 50 alin. (2) din Constituţie, cetãţenii cãrora le sunt încredinţate funcţii publice rãspund de îndeplinirea cu credinţa a obligaţiilor ce le revin, în care scop depun jurãmîntul cerut de lege. Rezulta din aceasta prevedere ca obligaţia depunerii jurãmîntului poate fi instituitã numai prin lege şi, întrucît prin lege se înţelege actul adoptat de Parlament, sub forma legii, şi promulgat de Preşedintele României, rezulta ca obligaţia depunerii jurãmîntului, prevãzutã de art. 160 alin. (2), din regulament, poate fi instituitã numai prin aceasta modalitate. Funcţia de parlamentar constituind o demnitate publica reprezintã o funcţie publica, astfel încît îi sunt aplicate prevederile art. 50 alin. (2) din Constituţie.
În sesizarea grupului parlamentar U.D.M.R. s-a susţinut ca jurãmîntul de credinţa ar avea semnificatia unui mandat imperativ. Întrucît conţinutul jurãmîntului prevãzut de art. 82 din Constituţie sau orice alt conţinut similar se referã la respectarea obligaţiilor constituţionale ale parlamentarilor, aceasta obiectie este neîntemeiatã, respectarea legii şi a supremaţiei Constituţiei fiind o îndatorire a oricãrui cetãţean, fie ca este sau ca nu este parlamentar. În acest sens, obligaţia depunerii jurãmîntului nu poate fi contrarã principiului pluralismului politic care nu exclude, ci, dimpotriva, presupune respectul legii.
23. Prevederile art. 164 din regulament privind biroul senatorial sunt neconstituţionale. Pe de o parte, ele au în vedere statutul senatorului, care, asa cum s-a arãtat, sub aspectul definirii sale, este de domeniul legii, iar, pe de alta parte, instituie drepturi legate de exerciţiul mandatului de senator, asa cum rezulta, de altfel, din insesi dispoziţiile alin. (1) al art. 164. Sub acest din urma aspect este de menţionat, însã, ca, potrivit art. 71 din Constituţie, asemenea drepturi se stabilesc prin lege. Art. 71 nu se referã la drepturi cu caracter personal, ci la drepturi în general, deci inclusiv la cele legate de exerciţiul mandatului în circumscripţia electoralã.
În fond, şi drepturile cu caracter personal, cum este indemnizaţia, sunt, în ultima analiza, tot în considerarea mandatului de parlamentar, pentru asigurarea independentei şi corectitudinii în exercitarea lui. De aceea o distincţie de natura juridicã între aceste drepturi şi altele legate exclusiv de exercitarea mandatului este nu numai artificiala, ci şi contrarã prevederilor art. 71 din Constituţie.
Din alt punct de vedere, este de observat ca biroul senatorial nu constituie o structura a serviciilor Senatului, astfel ca înfiinţarea lui nu se poate justifica pe autonomia Camerelor, ci un compartiment pentru care cheltuielile se suporta din bugetul Senatului, dar care este în serviciul senatorului, ceea ce exclude posibilitatea de a fi asimilat serviciilor prevãzute la cap. V din regulament. Totodatã, este de menţionat ca dispoziţiile art. 164 prevãd obligaţii patrimoniale în sarcina administraţiei publice locale, ceea ce incalca principiul separaţiei puterilor şi prevederile legale referitoare la funcţionarea acestei administraţii. Pentru aceste din urma motive sunt neconstituţionale şi prevederile art. 184 din regulament.
În concluzie, biroul senatorial constituie o modalitate organizatoricã a regulamentului anterior, care a devenit neconstitutionala dupã intrarea în vigoare a Constituţiei actuale.
24. Alin. 2 al art. 165 din regulament este neconstitutional întrucît se referã la drepturi care, potrivit art. 71 din Constituţie, se pot stabili numai prin lege.
25. Pentru acelaşi motiv şi art. 167 din regulament este neconstitutional, suspendarea contractului de munca pe perioada exercitãrii mandatului de parlamentar constituind, de asemenea, un drept care, potrivit art. 71 din Constituţie, este expres rezervat legii.
26. În acelaşi sens, art. 169 din regulament privind concediile senatorilor este neconstitutional, potrivit art. 71 din Constituţie acest drept putind fi instituit numai prin lege.
27. Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, autonomia parlamentarã exclude posibilitatea ca prin regulamentul unei Camere sa se stabileascã drepturi sau obligaţii pentru parlamentarii celeilalte Camere.
De aceea referirea de la art. 177^1 din regulament la posibilitatea aplicãrii sancţiunii disciplinare la sesizarea unui grup parlamentar din Camera Deputaţilor sau a unui deputat, cît şi dreptul acestora de a contesta o hotãrîre a Biroului permanent al Senatului, sunt neconstituţionale. Posibilitatea utilizãrii represiunii disciplinare în disputa politica, pe care o creeazã art. 177^1 din regulament, şi eliminarea preşedintelui Senatului dintre subiectii acţiunii disciplinare, deşi acesta reprezintã Camera în întregul sau, este o modalitate care cu greu s-ar putea încadra în conceptul de democratie parlamentarã, întrucît ar putea veni în conflict cu principiul prevãzut de art. 70 din Constituţie privind independenta opiniilor.
Fata de cele arãtate, avînd în vedere prevederile art. 144 lit. b) din Constituţie, Regulamentul Senatului şi prevederile <>Legii nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constata ca urmãtoarele prevederi din Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale: art. 7; art. 13 alineatul ultim în mãsura în care interzice constituirea unui grup parlamentar prin inrudire politica, în cazul în care senatorii unui partid sau formaţiune politica nu întrunesc numãrul necesar pentru a constitui un grup distinct; art. 14 alin. 2 şi 3 în ce priveşte interdicţia trecerii senatorilor de la un grup parlamentar la altul sau de a se afilia la un grup parlamentar dacã au pãrãsit grupul din care faceau parte; art. 14 alineatul ultim în ce priveşte interdicţia senatorilor independenţi de a constitui un grup parlamentar; art. 22 în ce priveşte posibilitatea oricãrui grup parlamentar de a cere revocarea unui membru al biroului permanent; art. 26 alin. 2; art. 55 alin. 4 şi art. 57 alin. 3 în ce priveşte extinderea anchetei parlamentare peste limitele sale constituţionale, cum ar fi asupra judecãtorilor sau asupra Preşedintelui României în alte cazuri decît cele prevãzute de Constituţie; art. 63 alin. 2 şi, în mod corespunzãtor, art. 103; art. 67 în ce priveşte referirea la mesajele prezidenţiale; art. 69 alin. 1 în ce priveşte omiterea iniţiativei de revizuire a Constituţiei; alin. 4 al art. 69 precum şi limitarea doar la condiţiile constituţionale ale iniţiativei populare de la alin. 5 a aceluiaşi articol; art. 89 alin. 5 în ce priveşte posibilitatea retragerii acreditãrii reprezentantului mijlocului de informare în masa: referirea la "cvorum" de la alin. 1 al art. 110 şi prevederile alin. 2 al aceluiaşi articol; alin. 2 al art. 112 în ce priveşte obligaţiile Camerei Deputaţilor şi alin. 4 al aceluiaşi articol şi, în mod corespunzãtor, art. 120; prevederile alin. 1 şi 3 ale art. 118 şi referirea la termenul în care Preşedintele României poate cere reexaminarea legii sau la ordinea în care are loc reexaminarea, cu excepţia cazului în care Senatul a fost primul sesizat, de la alin. 2 al aceluiaşi articol; art. 113 în ce priveşte reexaminarea Regulamentului Senatului pentru punerea sa de acord cu prevederile Constituţiei; precizarea referitoare la comisia de ancheta "constituitã în acest scop" de la art. 122 alin. 1; art. 142 în sensul de a se asigura informarea senatorului prin intermediul sau sub controlul Camerei ori comisiei parlamentare; art. 149 alin. 2 în ce priveşte circumstantierea imunitatii parlamentare; art. 149 alin. 5 şi 8 în ce priveşte suspendarea imunitatii parlamentare; art. 150; art. 154; art. 155; art. 160 alin. 2; art. 164; art. 165 alin. 2; art. 167; art. 169; art. 177^1 în ce priveşte referirile la Camera Deputaţilor şi deputaţi şi art. 184.
2. Prezenta decizie se comunica Senatului şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 17 mai 1994 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
--------------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
