Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 270 din Codul penal, excepţie ridicată de Laurenţiu Gigi Andrioaie în Dosarul nr. 4.446/299/2014 (2.179/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.409 D/2014.
2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, constatându-se lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate aşa cum a fost formulată.
4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că este firesc ca legiuitorul să nu fi prevăzut în cazul infracţiunii de tăinuire posibilitatea împăcării părţilor, având în vedere relaţiile sociale ocrotite prin incriminarea acesteia, care aparţin sferei înfăptuirii justiţiei.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
5. Prin Decizia penală nr. 1.264/A din 22 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.446/299/2014 (2.179/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 270 din Codul penal, excepţie ridicată de Laurenţiu Gigi Andrioaie într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tăinuire, prevăzută la art. 270 alin. (1) din Codul penal.
6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat nu prevede înlăturarea răspunderii penale a tăinuitorului, în condiţiile în care între autorul infracţiunii din care provine bunul ce face obiectul tăinuirii şi persoana vătămată intervine împăcarea părţilor. Se arată că, în cazul acestor infracţiuni, tăinuitorul, care nu beneficiază de efectele împăcării, este discriminat în raport cu autorul infracţiunii, care are dreptul de a obţine înlăturarea răspunderii sale penale prin împăcare.
7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se arată că, într-adevăr, legiuitorul are dreptul de a reglementa potrivit politicii sale penale, dar că prevederile art. 270 din Codul penal discriminează tăinuitorul în raport cu autorul infracţiunii din care provine bunul în legătură cu care este comisă infracţiunea de tăinuire, în acele situaţii în care pentru autorul infracţiunii legea penală prevede posibilitatea împăcării părţilor, împăcare ce nu produce însă efecte şi în privinţa tăinuitorului. Se susţine că această discriminare este cu atât mai evidentă cu cât alin. (2) al art. 270 din Codul penal prevede că pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor, dispoziţie legală din care poate fi dedusă intenţia legiuitorului de a corela regimul sancţionator al celor doi autori, respectiv de a nu crea pentru tăinuitor o situaţie juridică mai grea decât pentru autorul infracţiunii de care fapta de tăinuire este legată. Se subliniază faptul că pericolul social al infracţiunii de tăinuire este mai mic decât al infracţiunii în legătură cu care este comisă tăinuirea, acesta fiind un alt aspect care impune corelarea regimului sancţionator al autorilor celor două infracţiuni.
8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 270 din Codul penal, care au următorul cuprins: "(1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor.
(3) Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte."
12. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi.
13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală, reglementată la art. 159 din Codul penal. Aceasta constă într-o înţelegere între persoana vătămată şi suspect sau inculpat de a pune capăt conflictului născut prin săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal. Astfel, împăcarea reprezintă un act juridic bilateral, încheiat prin acordul de voinţă al părţilor anterior arătate. Conform art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai pentru infracţiunile pentru care legea prevede în mod expres această posibilitate. Potrivit art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, pentru a produce efecte împăcarea trebuie să intervină în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau în faţa instanţei de fond, până la momentul citirii actului de sesizare a instanţei. Potrivit art. 159 alin. (2) din Codul penal, efectele împăcării constau în înlăturarea răspunderii penale şi în stingerea acţiunii civile. Aceste efecte se produc doar dacă împăcarea este totală, definitivă şi necondiţionată, întrucât, în caz contrar, scopul instituţiei, acela de înlăturare a răspunderii penale, nu poate fi atins.
14. De esenţa împăcării este caracterul personal al acesteia. Astfel, împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit, conform art. 159 alin. (3) teza întâi din Codul penal. În aplicarea acestui principiu ce guvernează instituţia împăcării, art. 159 alin. (5) teza a doua din Codul penal prevede că împăcarea între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea faptei. Prin urmare, împăcarea înlătură solidaritatea activă dintre participanţii la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. În consecinţă, împăcarea intervenită între unul dintre aceştia şi persoana vătămată nu are ca efect înlăturarea răspunderii penale şi stingerea acţiunii civile faţă de ceilalţi participanţi.
15. Curtea constată, totodată, că infracţiunea de tăinuire, prevăzută la art. 270 din Codul penal, face parte din categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, reglementate în titlul IV al părţii speciale a Codului penal. Aceasta constă, conform alin. (1) al art. 270 din Codul penal, în primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia. Obiectul juridic principal al infracţiunii analizate constă în ocrotirea relaţiilor sociale din sfera înfăptuirii actului de justiţie, relaţii care sunt incompatibile cu orice ingerinţă în desfăşurarea normală a activităţii organelor judiciare. Prin urmare, o persoană care are cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni sau, din împrejurările concrete, prevede săvârşirea unei fapte incriminate de legea penală nu poate primi, dobândi sau transforma un bun care provine dintr-o astfel de faptă şi nu poate înlesni valorificarea lui decât cu încălcarea interesului aflării adevărului în cauzele penale. Astfel, relaţiile sociale protejate penal prin intermediul normei criticate sunt de o importanţă majoră pentru întreaga societate. În cazul acestei infracţiuni persoana vătămată prin comiterea faptei nu este strict determinată. Infracţiunea fiind una de pericol şi nu de rezultat, consumarea ei are loc în momentul în care, săvârşindu-se acţiunea sau inacţiunea incriminată, este creată starea de pericol social pentru activitatea de înfăptuire a justiţiei.
16. Având în vedere aceste caracteristici ale infracţiunii de tăinuire, respectiv importanţa relaţiilor sociale ocrotite, care sunt cele din sfera înfăptuirii justiţiei, şi, în consecinţă, pericolul social crescut al acestei infracţiuni, care vizează împiedicarea aflării adevărului în cauzele penale, cu toate că alin. (2) al art. 270 din Codul penal prevede că pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor, legiuitorul nu a înţeles să reglementeze şi faptul că împăcarea intervenită între autorul infracţiunii din care provine bunul tăinuit şi partea vătămată produce efecte asupra răspunderii penale a tăinuitorului. Această opţiune legislativă este justificată de caracterul personal al împăcării, dar şi de caracterul distinct (de infracţiunea de tăinuire) al infracţiunii din care provine bunul. Prin urmare, faptul că, în considerarea pericolului social redus al acesteia din urmă şi având în vedere relaţiile sociale ocrotite prin incriminarea ei, legiuitorul a înţeles să acorde părţilor posibilitatea împăcării nu obligă la extinderea efectelor actului de împăcare asupra răspunderii penale a tăinuitorului.
17. Din analiza argumentelor expuse anterior, Curtea constată că tăinuitorul şi autorul infracţiunii din care provine bunul care face obiectul tăinuirii se află în situaţii juridice diferite, aceştia având calitatea de subiect activ al unor infracţiuni ce au ca obiect principal protejarea unor relaţii sociale diferite şi un grad diferit de pericol social. Aceste aspecte justifică reglementarea de către legiuitor în situaţia celor două categorii de autori a unui regim juridic diferit din perspectiva efectelor instituţiei împăcării.
18. Totodată, lipsa extinderii efectelor împăcării asupra răspunderii penale a tăinuitorului în situaţia invocată de autorul excepţiei ţine de politica penală a statului, legiuitorul reglementând răspunderea penală în cazul infracţiunii de tăinuire şi în cel al infracţiunii din care provine bunul tăinuit în limitele atribuţiilor sale constituţionale reglementate la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. (A se vedea Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 462 din 16 iunie 2015, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data elaborării prezentei decizii).
19. Pentru argumentele arătate, nu putem reţine încălcarea prin dispoziţiile art. 270 din Codul penal a prevederilor art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi.
20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Laurenţiu Gigi Andrioaie în Dosarul nr. 4.446/299/2014 (2.179/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 270 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2015.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
