Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 457 din 28 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 833 din 20 octombrie 2016
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (4) Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Monica-Teodora Ignat în Dosarul nr. 3.055/111/P/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.402 D/2015.
2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015 şi se susţine că aceasta este aplicabilă, în mod corespunzător, şi în prezenta cauză. Se arată, totodată, că termenul prevăzut la art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală este unul peremptoriu.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 12 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.055/111/P/2015, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 222 alin. (4) Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Monica-Teodora Ignat într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei încheieri a judecătorului de drepturi şi libertăţi de prelungire a măsurii preventive a arestului la domiciliu.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se arată că, atât măsura arestului preventiv, cât şi măsura arestului la domiciliu sunt măsuri preventive privative de libertate, de natură a restrânge drepturi fundamentale similare, respectiv dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, şi că, pentru aceleaşi considerente reţinute de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, se impune constatarea constituţionalităţii prevederilor art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia" - adică a expirării măsurii arestului la domiciliu - atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se susţine, în acest sens, că dreptul la apărare este un drept de natură constituţională şi convenţională, fiind prevăzut la art. 24 din Constituţie şi art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie; acesta constituie, totodată, un principiu al aplicării legii procesual penale, reglementat la art. 10 din Codul de procedură penală. Se arată, de asemenea, că, din coroborarea dispoziţiilor procesual penale referitoare la dreptul la apărare, la asistenţa juridică, la obligaţiile organelor de urmărire penală şi la obligaţiile instanţei de judecată de respectare a dreptului la apărare, rezultă că soluţia consacrată de Codul de procedură penală, referitoare la sancţionarea încălcării dreptului la apărare, este cea a nulităţii relative, excepţie făcând cazurile de nulitate absolută, prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală, cu privire la nerespectarea dispoziţiilor legale privind prezenţa suspectului sau a inculpatului la judecată şi la asistarea suspectului sau a inculpatului de către un avocat, atunci când acestea sunt obligatorii. Se susţine, totodată, că prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie şi cele ale art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală consacră dreptul inculpatului de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare asigurării apărării şi că timpul ce trebuie asigurat, în acest scop, suspectului sau inculpatului trebuie să fie unul adecvat. Se arată că durata acestui termen adecvat este determinată de natura procesului, de complexitatea cauzei şi de stadiul procedurii. Se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 10 iulie 2012, pronunţată în cauza Gregacevic împotriva Croaţiei, paragraful 51. Se susţine, totodată, că, având în vedere noutatea instituţiei arestului la domiciliu, nu se poate vorbi de o cvasiunanimitate în interpretarea jurisprudenţială a termenului de 5 zile prevăzut la art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală ca fiind unul de recomandare şi nici de o cristalizare, în acest sens, a unei practici majoritare. Este subliniat caracterul imperativ al acestui termen, nerespectarea lui atrăgând sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului şi a nulităţii actului făcut peste termen, prevăzută la art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se arată, de asemenea, că formularea unei propuneri de prelungire a măsurii preventive a arestului la domiciliu este un drept al procurorului, ca organ specializat al statului, dar că acest drept trebuie exercitat cu respectarea drepturilor fundamentale ale celorlalţi participanţi la procesul penal.
6. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, pentru motivele arătate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, care este aplicabilă mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Se arată însă că, în lipsa constatării de către instanţa de contencios constituţional a neconstituţionalităţii textului criticat, decizia anterior referită nu poate fi aplicată, prin analogie, de către instanţele judecătoreşti, cu privire la măsura preventivă a arestului la domiciliu, întrucât este vorba despre două dispoziţii legale diferite şi despre două instituţii diferite.
7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
8. Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine, în acest sens, că, în prezenta cauză este aplicabilă, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015.
9. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată în măsura în care dispoziţiile legale criticate se interpretează în sensul că "termenul de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii arestului la domiciliu" este un termen de recomandare, iar nu un termen imperativ.
10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia".
13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi art. 24 cu privire la dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală nu au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare. Cu toate acestea, critici de neconstituţionalitate identice au fost formulate cu privire la prevederile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia". Referitor la acestea din urmă, Curtea a pronunţat Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, Decizia nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, şi Decizia nr. 276 din 10 mai 2016*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii, prin care a respins, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate invocate.
──────────
*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 276 din 10 mai 2016 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016.
──────────
15. Prin deciziile anterior referite, Curtea a făcut trimitere la Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a constatat că, potrivit art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, stabilind, în prima şi ultima teză, că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii şi că, în aceste împrejurări, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare. Ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, aceasta fiind singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei.
16. Prin aceeaşi Decizie nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea a constatat că, în cauză, este pusă în discuţie însăşi constituţionalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate şi că, de vreme ce deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări, Curtea are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut, în esenţă, că interpretarea dată dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul că termenul prevăzut pentru depunerea de către procuror a propunerii de prelungire a arestării preventive ar fi un termen de recomandare aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, întrucât intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective şi pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii.
17. Astfel, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 şi Decizia nr. 251 din 5 mai 2016, Curtea a constatat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, - când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată - aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a dat textului valenţe neconstituţionale, - în cauzele deduse judecăţii nu se putea vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în acelaşi timp, ulterioară publicării deciziei mai sus menţionate. Prin urmare, Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, a fost respinsă, ca inadmisibilă.
18. Totodată, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora, prin sintagma "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia", este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la prelungirea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
19. Prin aceeaşi decizie, anterior citată, Curtea a mai constatat, referitor la controlul de constituţionalitate, că acesta vizează conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum el este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti. Prin urmare, controlul de constituţionalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispoziţiilor Legii fundamentale. Însă, competenţa Curţii Constituţionale este, de asemenea, angajată atunci când există o practică judiciară divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei. Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenţei Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar, existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor.
20. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut că a accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională într-una de control judiciar.
21. Prin urmare, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu s-a constatat, nici până la data pronunţării Deciziei nr. 276 din 10 mai 2016, o interpretare constantă/continuă în sensul că termenul prevăzut în cuprinsul textului criticat este unul de recomandare, astfel încât nu poate fi pusă în discuţie o problemă de constituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, problema juridică invocată fiind, prin urmare, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, atribuţie ce revine instanţelor judecătoreşti.
22. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea constată că Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 este aplicabilă, însă reţine că însuşi autorul excepţiei precizează, în mod explicit, în motivarea acesteia, că având în vedere noutatea instituţiei arestului la domiciliu, nu se poate vorbi de o cvasiunanimitate în interpretarea jurisprudenţială a termenului de 5 zile prevăzut la art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală ca fiind unul de recomandare şi nici de o cristalizare, în acest sens, a unei practici majoritare.
23. Aşa fiind, Curtea reţine că, atât soluţia, cât şi considerentele Deciziilor nr. 145 din 17 martie 2016, nr. 251 din 5 mai 2016 şi nr. 276 din 10 mai 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.
24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Monica-Teodora Ignat în Dosarul nr. 3.055/111/P/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2016.
PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
