Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 443 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 43 alin. (3), art. 44 alin. (3) şi ale art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 28 din 14 ianuarie 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 43 alin. (3), art. 44 alin. (3) şi ale art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Alexandrina Bordeianu în Dosarul nr. 11.233/4/2008 al Tribunalului Bucureşti - Secţia III-a civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 453D/2013 al Curţii Constituţionale.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 454D/2013, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Mariana Ioviţu în Dosarul nr. 815/299/2009 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia civilă.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, având în vedere identitatea parţială de obiect a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie problema conexării lor.
Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a dosarelor menţionate.
Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 454D/2013 la Dosarul nr. 453D/2013, care a fost primul înregistrat.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Acesta pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că sunt incidente argumentele reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa în materie, oferind, ca exemplu, Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
Prin Încheierea din 21 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 11.233/4/2008, Tribunalul Bucureşti - Secţia III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 43 alin. (3), art. 44 alin. (3) şi ale art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Alexandrina Bordeianu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei prin care a fost respinsă ca tardiv introdusă contestaţia la executare formulată împotriva unor titluri executorii.
Dosarul în cauză a fost înregistrat la Curtea Constituţională la data de 7 iulie 2013.
Prin Încheierea din 23 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 815/299/2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 44 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie de neconstituţionalitate ridicată de Mariana Ioviţu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.
Dosarul în cauză a fost înregistrat la Curtea Constituţională la data de 5 iulie 2013.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, având un conţinut asemănător, autorii acesteia susţin încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), art. 44 alin. (1), art. 56 alin. (2) şi ale art. 136 alin. (5), precum şi ale art. 11 din Declaraţia universală a drepturilor omului.
Se arată, în esenţă, că modalitatea de comunicare a actului administrativ fiscal prin intermediul mijloacelor informatice conduce la încălcarea principiului egalităţii, a accesului liber la justiţie, a dreptului la apărare şi a dreptului de proprietate privată, deoarece implică, pentru partea interesată, posedarea anumitor cunoştinţe în domeniul informaticii şi al accesului la internet, nivel de cunoştinţe pe care însă nu îl pot atinge toţi justiţiabilii. Un proces între autorităţile statului şi cetăţean cu privire la contestarea unui act administrativ fiscal nu este echitabil în situaţia în care statul are ca "mijloc de apărare reglementarea comunicării actului administrativ prin publicitate", persoanele care fie nu au acces la internet, fie nu se pot deplasa la sediul organului emitent pentru a verifica dacă s-a afişat vreun act administrativ fiscal care îi priveşte fiind astfel prejudiciate.
În opinia autoarei excepţiei ce constituie obiectul Dosarului nr. 453D/2013, limbajul specific dreptului se caracterizează prin simplitate, rigurozitate, conciziune şi accesibilitate faţă de toţi cetăţenii, folosirea mijloacelor informatice şi a internetului într-un domeniu atât de important care vizează drepturi fundamentale neavând ca rezultat decât o informare incorectă şi discriminatorie.
În această cauză, contestaţia la executare formulată de autoarea excepţiei împotriva unor titluri executorii a fost respinsă ca tardiv introdusă, în condiţiile în care comunicarea actelor administrative fiscale s-a efectuat prin publicarea anunţului pe pagina de internet a organului fiscal emitent şi la uşa acestuia. Se susţine că, în conformitate cu prevederile art. 46 din Codul de procedură fiscală, nu este permisă, în acest caz de comunicare a actelor, invocarea nulităţii absolute pentru lipsa unor elemente prevăzute de art. 43 alin. (2), şi anume pentru lipsa semnăturii persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi a ştampilei organului emitent. Prin aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 43 alin. (3), art. 44 alin. (3) şi ale art. 46 din actul normativ criticat, autoarea excepţiei arată că se află în situaţia de a nu putea contesta acte administrative fiscale abuzive şi ilegale (conţinând decizii de impunere corespunzătoare unor pretinse venituri calculate de organul fiscal pentru perioade când aceasta nu le obţinea, dreptul său de a exercita profesia de avocat fiind suspendat prin decizie a Baroului Bucureşti.)
Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 453D/2013, consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.
Este atributul puterii legislative de a reglementa normele de procedură, astfel cum sunt şi textele de lege criticate, aşa încât nu se poate susţine încălcarea dispoziţiilor art. 16, ale art. 21 sau ale art. 24 din Constituţie. Comunicarea unui act de procedură prin publicitate, în condiţiile în care, anterior, destinatarul său nu a fost găsit la domiciliul indicat, nu determină neconstituţionalitatea reglementării legale din perspectiva îngrădirii accesului liber la justiţie. Totodată, instanţa judecătorească apreciază că textele de lege examinate nu contravin nici prevederilor art. 56 din Constituţie, referitoare la justeţea contribuţiilor fiscale şi nici celor ale art. 136 alin. (5) din aceasta, privind dreptul de proprietate privată.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia civilă, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 454D/2013, consideră că dispoziţiile art. 44 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale, astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.288 din 2 decembrie 2008.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
În ce priveşte dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, se arată că, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Curtea Constituţională a constatat că acestea sunt neconstituţionale "în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeaşi ordonanţă."
Critica de neconstituţionalitate formulată în prezenta cauză nu invocă însă faptul că alegerea acestui tip de comunicare s-ar fi făcut cu ignorarea celorlalte tipuri de comunicare reglementate în varianta de act normativ aflată în vigoare la data ridicării excepţiei, ci se referă la faptul că prin această dispoziţie legală se împiedică accesul la justiţie al celor care nu au posibilitatea reală de a afla de comunicarea actului administrativ fiscal prin intermediul mijloacelor informatice. În privinţa acestei critici, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009 şi Decizia nr. 891 din 6 iulie 2010) că Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 reprezintă o lege specială, care instituie reguli derogatorii de la cele stabilite de dreptul comun, justificat de interesul organelor fiscale de a aduce la cunoştinţa contribuabilului existenţa unei obligaţii fiscale al cărei creditor este însuşi statul, într-o modalitate care să asigure efectivitatea luării la cunoştinţă a respectivului act administrativ fiscal. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe constituţionale, comunicarea actelor prin publicitate reprezintă o modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective.
Totodată, Curtea a mai reţinut că este apanajul exclusiv al instanţelor judecătoreşti de a constata folosirea abuzivă a acestui mod de comunicare a actelor administrative.
De altfel, prin modificările ulterioare ale art. 44 din ordonanţa menţionată, respectiv prin art. 44 alin. (2^2), a fost stabilită, fără echivoc, care este ordinea tipurilor de comunicare a actului administrativ fiscal către contribuabil, ordine ce trebuie respectată de către organul fiscal.
În ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 faţă de pretinsa încălcare a art. 16, art. 21 şi a art. 24 alin. (1) din Constituţie, Guvernul, raportându-se la jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009), susţine, în esenţă, că Parlamentul, în virtutea atribuţiei suverane de legiferare, conferită de art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, poate să prevadă elemente de validitate diferite pentru categorii diferite de acte juridice (în cauza de faţă, dispoziţiile criticate reglementează elementele obligatorii ale actelor administrative fiscale, care sunt acte de drept public), fără ca prin aceasta să fie încălcat principiul egalităţii, al accesului liber la justiţie sau dreptul fundamental la apărare. Un act administrativ fiscal, indiferent de mijloacele folosite pentru emiterea lui, cuprinde suficiente elemente pentru a putea fi identificat organul emitent, respectiv persoana împuternicită a organului fiscal care a emis acel act, aceasta putând fi trasă la răspundere disciplinară, civilă sau penală, după caz, în aceleaşi condiţii ca şi persoana care a semnat şi a ştampilat actul administrativ fiscal.
În aceeaşi ordine de idei, se arată că este firesc ca excepţia privind elementele obligatorii ale actului administrativ fiscal, prevăzută de art. 43 alin. (3) din ordonanţă, să fie păstrată şi la reglementarea nulităţii absolute a acesteia, pentru lipsa unor elemente esenţiale, nulitate reglementată de art. 46. Persoana interesată se va putea adresa instanţei de judecată pentru constatarea nulităţii actului administrativ emis cu încălcarea prevederilor art. 46, fără ca textul criticat să încalce dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală, referitoare la accesul liber la justiţie.
În sfârşit, în ce priveşte invocarea, în motivarea excepţiei, a prevederilor art. 20 (cu referire la art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), art. 44 alin. (1), art. 56 alin. (2) şi ale art. 136 alin. (5) din Constituţie, se susţine, pe de o parte, că aceste norme nu sunt incidente în cauză şi, pe de altă parte, că simpla lor enumerare în cuprinsul sesizării de neconstituţionalitate nu satisface exigenţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate".
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 43 alin. (3) şi ale art. 46 din Codul de procedură fiscală, sunt constituţionale.
Faţă de criticile de neconstituţionalitate referitoare la validitatea unor acte administrative fiscale chiar şi fără anumite elemente obligatorii în alte cazuri (semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal şi ştampila organului emitent), se arată, invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.355 din 22 octombrie 2009), că legiuitorul, în virtutea calităţii sale de unică autoritate legiuitoare a ţării, conferită de art. 61 alin. (1) din Constituţie, poate să prevadă elemente de validitate diferite pentru categorii diferite de acte juridice. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate, mai sus indicate, reglementează elementele obligatorii ale actelor administrative fiscal, care sunt acte de drept public.
În privinţa actului administrativ fiscal la care face referire art. 43 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, că indiferent de mijloacele folosite pentru emiterea lui, acesta cuprinde suficiente elemente pentru a putea fi identificat organul emitent, precum şi persoana împuternicită a organului fiscal care a emis acel act, aceasta putând fi trasă la răspundere, în aceleaşi condiţii ca şi persoana care a semnat şi a ştampilat actul administrativ fiscal.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 44 alin. (3) din ordonanţa criticată, Avocatul Poporului apreciază că este aplicabilă Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea acestor norme juridice în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeaşi ordonanţă.
Totodată, Avocatul Poporului opinează în sensul că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, faţă de prevederile art. 16, 21, 44 şi ale art. 136 din Constituţie, referitoare la modalitatea de comunicare prin publicitate a actului administrativ fiscal. Astfel, procedura de comunicare a actelor administrative fiscale prin publicitate, respectiv pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, este doar una dintre posibilităţile de aducere la cunoştinţa contribuabilului a actului emis în sarcina sa. Aceasta este o modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a actelor întocmite de organele fiscale, având în vedere că enumerarea pe care o conţine art. 44 din lege nu este întâmplătoare, ci indică o anumită ordine de prioritate în ceea ce priveşte aplicarea lor.
Totodată, se mai arată că accesul liber la justiţie al contribuabilului este asigurat prin formularea contestaţiei împotriva actelor administrative fiscale în condiţiile art. 205 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, iar dispoziţiile art. 44 nu pot fi contrare nici principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, de vreme ce se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 43 alin. (3), art. 44 alin. (3) şi ale art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate ce formează obiectul Dosarului nr. 454D/2013, Curtea observă că, potrivit încheierii de sesizare, aceasta priveşte dispoziţiile art. 44 din ordonanţa mai sus menţionată. Analizând, însă, motivarea autorului excepţiei, Curtea constată că obiectul acestei excepţii este reprezentat, în realitate, doar de prevederile alin. (3) ale acestui articol, criticile de neconstituţionalitate vizând exclusiv conţinutul normativ al acestui alineat, şi nu al întregului articol, format, la data invocării acestei excepţii, din 4 alineate.
Având în vedere data la care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierile de sesizare din 21 mai 2010, respectiv din 23 februarie 2009, pe de o parte, şi implicaţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, pe de altă parte, se pune problema dacă instanţa de contencios constituţional urmează a avea în vedere textele de lege criticate în redactarea avută la momentul invocării excepţiei.
Potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. III din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, în cazul în care, după invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecătoreşti, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacă soluţia legislativă din legea sau ordonanţa modificată este, în principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificării.
Examinând conţinutul normativ al textelor de lege criticate la momentul invocării excepţiei, comparativ cu redactarea actuală a acestora, Curtea constată că, ulterior invocării excepţiei, numai art. 43 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 are în prezent o altă redactare decât cea iniţială, fiind modificat prin art. I pct. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 30 ianuarie 2012, având următorul conţinut: "(3) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin. (2) prin intermediul unui centru de imprimare masivă este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie."
Aceleaşi dispoziţii aveau, la momentul invocării excepţiei, următoarea redactare:
- Art. 43 alin. (3): "(3) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin. (2) prin intermediul mijloacelor informatice este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie."
Dispoziţiile alin. (2) al art. 43, la care textul invocat face trimitere, enumeră elementele pe care le cuprinde actul administrativ fiscal: a) denumirea organului fiscal emitent; b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele; c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz; d) obiectul actului administrativ fiscal; e) motivele de fapt; f) temeiul de drept; g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; h) ştampila organului fiscal emitent; i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia; j) menţiuni privind audierea contribuabilului.
Se constată, prin urmare, că, faţă de forma sa iniţială, art. 43 alin. (3) conservă, în prezent, soluţia legislativă criticată de autorul excepţiei, aşa încât, în lipsa unor modificări substanţiale, Curtea Constituţională va examina toate cele trei dispoziţii legale criticate în redactarea lor actuală.
Prevederile ce completează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate au următorul cuprins:
- Art. 44 alin. (3): "(3) Comunicarea prin publicitate se face prin afişarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afişarea se face, concomitent, la sediul acestora şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale respective. În lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a consiliului judeţean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului.";
- Art. 46: "Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu."
În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale menţionate, autorii excepţiei invocă următoarele prevederi din Constituţie: art. 16 alin. (2), potrivit cărora "Nimeni nu este mai presus de lege", ale art. 21 alin. (1) şi (2), care garantează accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1), în conformitate cu care "Dreptul la apărare este garantat", art. 44 alin. (1), referitoare la garantarea dreptului de proprietate privată, precum şi a creanţelor asupra statului, art. 56 alin. (2), care consacră principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale şi ale art. 136 alin. (5), potrivit cărora "Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice."
În plus, prin raportare la art. 20 din Legea fundamentală, sunt indicate şi prevederile art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, referitoare la prezumţia de nevinovăţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că aceasta este neîntemeiată, având în vedere următoarele argumente:
1. Dispoziţiile art. 43 alin. (3) şi ale art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt criticate prin coroborare, considerându-se că aceste texte legale îngrădesc accesul liber la justiţie, exerciţiul dreptului la apărare şi afectează, în final, dreptul de proprietate, prin aceea că nu permit invocarea nulităţii împotriva actului administrativ fiscal emis prin intermediul mijloacelor informatice, acesta fiind valabil, prin excepţie de la regula generală, fără semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal şi fără ştampila autorităţii emitente.
Curtea Constituţională a răspuns, în jurisprudenţa sa în materie, unor critici de neconstituţionalitate asemănătoare, aceste considerente păstrându-şi, pentru identitate de raţiune, valabilitatea şi în prezenta cauză.
Astfel, Curtea a reţinut că modalitatea de emitere a actului administrativ fiscal prin intermediul mijloacelor informatice nu afectează în niciun fel exercitarea deplină a drepturilor persoanelor cărora acel act se adresează. Aşadar, un act administrativ fiscal, indiferent de mijloacele folosite pentru emiterea lui, adică act emis electronic sau nu, are aceeaşi forţă juridică. Chiar dacă, din raţiuni practice, legiuitorul a prevăzut în mod explicit valabilitatea actului administrativ fiscal emis electronic în lipsa semnăturii persoanei împuternicite şi a ştampilei organului fiscal emitent, un astfel de act cuprinde suficiente elemente pentru a putea fi identificat atât organul emitent, cât şi persoana împuternicită a acestuia, pentru o eventuală răspundere disciplinară, civilă sau penală, după caz. O asemenea persoană va răspunde în faţa legii în aceleaşi condiţii ca şi persoana care a semnat şi ştampilat actul administrativ fiscal (în acest sens, a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, sau Decizia nr. 1.355 din 22 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009).
Prin urmare, Curtea conchide că lipsa celor două elemente reprezintă excepţia de la regula instituită de art. 43 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, text referitor la elementele sau condiţiile de formă pe care le cuprinde actul administrativ fiscal. Excepţia vizează în mod strict doar situaţia actelor administrative fiscale emise prin intermediul mijloacelor electronice şi se justifică tocmai prin modalitatea aparte de emitere, în sens fizic sau material, a respectivului document, fără a avea nicio altă implicaţie asupra forţei sale juridice.
În ce priveşte dispoziţiile art. 46 din ordonanţa criticată, Curtea reţine că acestea reglementează instituţia nulităţii sub aspectul elementelor esenţiale ale actului administrativ fiscal. Aceste elemente, a căror lipsă atrage nulitatea actului, ce poate fi constatată la cerere sau din oficiu, sunt: numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal. Textul conţine şi o excepţie de la regimul nulităţii, cu referire la situaţia prevăzută la art. 43 alin. (3) din Cod, ceea ce înseamnă că împotriva actului administrativ fiscal emis, în condiţiile art. 43 alin. (2), prin intermediul mijloacelor informatice, nu poate fi invocată excepţia nulităţii, acesta fiind valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie.
Având în vedere cele deja statuate cu privire la dispoziţiile art. 43 alin. (3), Curtea constată că dispoziţiile art. 46 nu fac decât să ducă mai departe raţionamentul ce stă la baza reglementării dispoziţiilor art. 43 alin. (3). Aşadar, exceptarea de la regimul general al nulităţii a acelor acte emise prin intermediul mijloacelor informatice, ce sunt valabile, potrivit legii, şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal şi ştampila organului emitent, nu apare decât firească şi logică.
Curtea mai reţine, totodată, că actele administrative fiscale emise prin intermediul mijloacelor informatice reprezintă o categorie specială, distinctă de acte ale autorităţii fiscale, deoarece, potrivit alin. (4) al art. 43 din ordonanţa criticată, acestea se stabilesc prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor. Prin urmare, însăşi aceste acte sunt limitative, prevăzute strict în legislaţia în materie, astfel că este justificat ca şi normele procedurale referitoare la regimul acestei categorii de acte să fie tot derogatorii şi de strictă interpretare şi aplicare.
Nu în ultimul rând, Curtea constată că, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, ce conferă Parlamentului atributul de unică autoritate legiuitoare a ţării, legiuitorul are dreptul ca, la instituirea regulilor de procedură, sub condiţia respectării normelor fundamentale, să adopte normele apreciate ca fiind cele mai potrivite şi eficiente, în funcţie de specificitatea fiecărei materii reglementate, de obiectivele sau scopul actului normativ respectiv etc. Or, stabilirea, la art. 43 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, a condiţiilor de validitate a actului administrativ fiscal emis prin intermediul unui centru de imprimare masivă (sau prin intermediul mijloacelor informatice, în vechea redactare), precum şi a excepţiei de la regimul general al nulităţii actului administrativ fiscal, prevăzută de art. 46 din aceasta, reprezintă tocmai materializarea voinţei legiuitorului în sensul adoptării unor norme speciale, adaptate domeniului reglementat - domeniul fiscal - şi adresate, mai exact, categoriei distincte a actelor administrative fiscale emise prin intermediul unui centru de imprimare masivă.
În plus, Curtea constată că textele de lege în discuţie conţin norme de procedură specifice domeniului fiscal, care vizează în egală măsură pe toţi cei cărora li se adresează, fără a genera o stare de inegalitate sau de discriminare contrară art. 16 din Constituţie. Actele administrative fiscale emise prin intermediul unui centru de imprimare masivă se stabilesc, potrivit art. 43 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, astfel că această categorie distinctă este determinată nu de destinatarul lor, ci de obiectul acestora. Acest element se constituie într-un criteriu obiectiv şi raţional, care justifică, în lumina exigenţelor ce caracterizează principiul egalităţii, tratamentul juridic diferit al acestei categorii de acte administrative fiscale faţă de celelalte - şi implicit, al destinatarilor lor.
2. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din ordonanţa criticată, Curtea observă că, ulterior invocării acesteia, instanţa de contencios constituţional a pronunţat Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, prin care a constatat că aceste norme sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeaşi ordonanţă.
Curtea observă, însă, că motivele ce au determinat pronunţarea acestei soluţii de admitere sub rezervă de interpretare nu se regăsesc şi printre cele invocate de autorii prezentei excepţii. În esenţă, aceştia sunt nemulţumiţi cu privire la modalitatea de realizare a comunicării actului administrativ fiscal prin intermediul mijloacelor informatice, fără a invoca necesitatea stabilirii unei anumite ordini de prioritate între modalităţile reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, în redactarea de la momentul invocării excepţiei, şi fără a reclama abuzul organului fiscal care ar proceda la comunicarea direct prin publicitate a actului administrativ fiscal, critici avute în vedere de Curtea Constituţională la pronunţarea respectivei decizii.
Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate nu intră sub incidenţa prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale" (în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 275 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 2 iulie 2013, Decizia nr. 609 din 12 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12 august 2011, sau Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009).
Curtea a mai examinat în precedent critici de neconstituţionalitate referitoare la modalitatea de comunicare a actelor administrative fiscale prin publicitate, conform procedurii reglementate de art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, reţinând că dispoziţiile legale menţionate nu contravin normelor fundamentale privind accesul liber la justiţie, dreptul la apărare şi dreptul de proprietate, invocate şi în prezenta cauză.
Curtea a arătat, de pildă prin Decizia nr. 1.288 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, că această procedură de comunicare prin afişare, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului este doar una dintre posibilităţile de aducere la cunoştinţa contribuabilului a actului emis în sarcina sa.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 26 iunie 2009, sau Decizia nr. 891 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010, că modalitatea de comunicare a actului administrativ fiscal prin publicitate, respectiv prin utilizarea internetului, reprezintă o modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. Constatarea folosirii abuzive a acestui mod de comunicare a actelor administrative este apanajul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, însă deja acest aspect ţine de aplicarea şi interpretarea legii. Numai instanţa de judecată este cea competentă să stabilească dacă comunicarea prin publicitate a actului administrativ fiscal a fost efectuată în condiţiile Codului de procedură fiscală.
Curtea constată că argumentele mai sus evocate, reţinute cu prilejul respingerii, în precedent, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, îşi menţin valabilitatea şi în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză, în sensul că modalitatea de comunicare a actului administrativ fiscal prin publicitate, respectiv prin afişarea, pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a autorităţii administraţiei publice locale sau a consiliului judeţean, după caz, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului nu este de natură a îngrădi accesul liber la justiţie şi exercitarea dreptului la apărare.
Distinct de cele reţinute, Curtea mai observă că invocarea art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, referitor la prezumţia de nevinovăţie, nu are nicio legătură cu conţinutul juridic al normelor legale criticate, astfel că acest text nu poate avea incidenţă în cauză.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandrina Bordeianu în Dosarul nr. 11.233/4/2008 al Tribunalului Bucureşti - Secţia III-a civilă, respectiv de Mariana Ioviţu în Dosarul nr. 815/299/2009 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 43 alin. (3), art. 44 alin. (3) şi ale art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport de criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia III-a civilă şi Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
