Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 43 din 7 februarie 2001 asupra sesizarii de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 lit. b) si c), art. 3, art. 6, art. 20 alin. (1) si ale art. 24 din Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 75 din 14 februarie 2001
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã în vederea declansarii controlului de constitutionalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, asupra Legii privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de cãtre un grup de 78 de deputaţi, şi anume: Ioan Mihai Nastase, Nicolae Vasilescu, Constanta Popa, Florea Buga, Dumitru Puzdrea, Gheorghe Pribeanu, Doru Dumitru Palade, Ioan Miclea, Maria Apostolescu, Nicolae Doru Florescu, Nicu Cojocaru, Costel Marian Ionescu, Nicolae Leonachescu, Lari-Iorga Leonida, Ştefan Lapadat, Iancu Holtea, Angela Bogea, Marinache Visinescu, Luca Stefanoiu, Ion Dolanescu, Irina Loghin, Gheorghe Dinu, Andrei Zeno, Corneliu Ciontu, Gheorghe Ariton, Mitzura Domnica Arghezi, Daniela Buruiana-Aprodu, Adrian Moisoiu, Sever Mesca, Ilie Neacsu, Emil Rus, Ioan Sonea, Paul Snaider, Lia Olguta Vasilescu, Vasalie Moiş, Pavel Cherescu, Mihaela Ionescu, Vasile Predica, Costache Mircea, Ludovic Mardari, Octavian-Mircea Purceld, Zisu Stanciu, Damian Brudasca, Ioan Baldea, Octavian Sadici, Iulian Mincu, Vlad Gabriel Hogea, Ludovic Abitei, Adrian Maracineanu, Nicoara Cret, Augustin Lucian Bolcas, Marcu Tudor, Cristian Valeriu Buzea, Ilie Merce, Constantin Dutu, Constantin Florentin Moraru, Constantin Bucur, Florina Ruxandra Jipa, Smaranda Ionescu, Mircea Bucur, Danut Saulea, Dorin Lazar Maior, Codrin Stefanescu, Gelil Eserghep, Raj Tunaru, Grigore Emil Rãdulescu, Radu Ciuceanu, Valentin Vasilescu, Valentin Paduroiu, Anghel Stanciu, Eugen Lucian Plesa, Ion Mocioi, George Dumitru Moisescu, Ştefan Baban, Emil Crisan, Nicolae Enescu, Paul Magheru şi Mitica Balaet.
Sesizarea a fost trimisa prin Adresa nr. 265 din 18 ianuarie 2001 a Secretariatului general al Camerei Deputaţilor şi a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 184 din 18 ianuarie 2001, formând obiectul Dosarului nr. 19A/2001.
În consideratiile generale ale sesizãrii se susţine ca exista o mare diferenţa între titlul legii şi normele juridice cuprinse în aceasta, deoarece "Titlul legii se referã doar la imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în timp ce legea reglementeazã mãsuri reparatorii şi pentru proprietãţile industriale naţionalizate prin <>Legea nr. 119/1948 , precum şi pentru cele rechiziţionate prin <>Legea nr. 139/1940 , care exced titlul". Se mai susţine ca legea criticata, dupã ce "amesteca de-a valma instituţii juridice total diferite şi incalca principiile fundamentale ale dreptului civil, culmineaza cu inventarea unei proceduri de acordare a reparaţiilor nemaiintalnita în istoria dreptului romanesc, ori a celui european", ceea ce este de natura sa prejudicieze deopotrivã atât pe foştii şi actualii proprietari, cat şi pe actualii chiriaşi, iar în final, prin aplicarea legii, "se va produce un haos total în activitatea jurisdicţionalã".
În opinia autorilor sesizãrii motivele de neconstituţionalitate sunt urmãtoarele:
1. Dispoziţiile art. 2, potrivit cãrora în noţiunea "imobile preluate în mod abuziv" este inclusã şi categoria imobilelor preluate prin confiscarea averii, în temeiul unei hotãrâri judecãtoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natura politica, incalca prevederile art. 16 alin. (2) şi ale art. 41 alin. (8) din Constituţie, întrucât prin lege nu s-au prevãzut "infracţiunile respective" sau condiţia ca acele infracţiuni sa nu mai fie prevãzute în prezent de legea penalã. Astfel fiind, acest text legal "creeazã premisa anulãrii pedepselor complementare ale confiscãrii averii aplicate prin hotãrâri judecãtoreşti definitive pentru sãvârşirea unor infracţiuni prevãzute şi în prezent de legea penalã", favorizandu-se condiţiile pentru ca "unii infractori sa fie mai presus de lege".
2. Dispoziţiile art. 2 lit. c), potrivit cãrora se considera ca fiind preluate în mod abuziv şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacã, printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitiva şi irevocabilã, s-a admis acţiunea în anularea sau în constatarea nulitãţii donatiei, au un caracter inutil. Acest text de lege este calificat ca fiind inutil, deoarece, pe de o parte, din moment ce s-au pronunţat asemenea hotãrâri judecãtoreşti, înseamnã ca foştilor proprietari le-a fost deja "restabilita situaţia anterioarã şi au redevenit proprietari", iar pe de alta parte, deoarece foştii proprietari care nu au obţinut, pana la intrarea în vigoare a legii, hotãrâri judecãtoreşti de anulare sau de constatare a nulitãţii donatiilor nu mai pot acţiona în acest scop. Asa fiind, se susţine ca aceste prevederi legale sunt contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţie, întrucât ingradesc accesul la justiţie al unei categorii de persoane.
3. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din lege, care precizeazã înţelesul notiunii "imobile", nu conţin "nici un fel de restrictii pentru imobilele grevate de sarcini, în momentul preluãrii lor de cãtre stat, tratand în mod egal toate categoriile de fosti proprietari". Prin urmare, sunt îndreptãţiţi la mãsuri reparatorii, deopotrivã, atât proprietarii imobilelor grevate de sarcini, cat şi proprietarii imobilelor libere de orice sarcini, fiind astfel şterse datoriile "garantate cu imobile preluate ulterior de stat". Asa fiind, prin aceasta reglementare - considera autorii sesizãrii - se creeazã o categorie privilegiatã de cetãţeni, contrar prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie.
4. Prevederile art. 3 din lege, care stabilesc persoanele îndreptãţite la mãsuri reparatorii, nu fac nici o distincţie între cetãţenii romani şi cei strãini, toţi fiind deopotrivã îndreptãţiţi la mãsuri reparatorii, inclusiv prin restituirea în natura a imobilelor. În acest mod textul de lege criticat creeazã posibilitatea pentru cetãţenii strãini sa dobândeascã drept de proprietate asupra terenurilor în România, contravenindu-se astfel prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie.
5. Dispoziţiile art. 6 alin. (2), potrivit cãrora mãsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate o data cu imobilul, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor în care au fost înlocuite, casate sau distruse, sunt criticate pentru ca problema mãsurilor reparatorii este tratata diferit, dupã cum bunurile respective mai exista sau nu în prezent. Se afirma ca, în conformitate cu dispoziţiile legale criticate, foştii proprietari sunt despãgubiţi numai dacã utilajele şi instalaţiile preluate de cãtre stat sau de cãtre alta persoana juridicã nu au fost înlocuite, casate sau distruse, generandu-se astfel "inechitati grave pentru diferite categorii de cetãţeni", contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
6. Dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi ale art. 24 din lege, prin aceea ca introduc o procedura greoaie, neconstitutionala şi imposibil de aplicat în practica, incalca prevederile art. 135 din Constituţie şi vin în contradictie flagrantã cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedura civilã. Se susţine, în acest sens, ca:
a) dispoziţiile art. 20 alin. (1), potrivit cãrora vor fi restituite imobilele aflate în patrimoniul oricãrei persoane juridice, stabilesc, pentru prima data în istoria dreptului romanesc, ca "un act de trecere în proprietatea statului a unui imobil este anulat printr-o decizie a conducerii unei societãţi comerciale ori a unei alte persoane juridice";
b) dispoziţiile art. 24, referitoare la procedurile de restituire, abiliteaza detentorul precar al unui imobil proprietate publica "sa negocieze în nume propriu mãsurile de despãgubire prin echivalent cu fostul proprietar", precum şi pentru a putea atribui, cu titlu de despãgubire, în proprietatea fostului proprietar, un alt imobil proprietate publica.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sesizarea de neconstituţionalitate a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta în scris punctele lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, arata ca sesizarea este neîntemeiatã, în esenta, pentru urmãtoarele motive:
1. Critica referitoare la dispoziţiile art. 2 lit. b) (care, în opinia autorilor sesizãrii, ar crea "premisa anulãrii pedepsei complementare a confiscãrii averii în cazul sãvârşirii unor infracţiuni prevãzute şi în prezent de legea penalã") este inexactã, deoarece, potrivit art. 41 din Constituţie, mãsura confiscãrii averii ca pedeapsa complementara a fost desfiintata.
2. Dispoziţiile art. 2 lit. c) sunt constituţionale, deoarece este eronatã interpretarea acestora, propusã prin sesizare, în sensul ca ele "ar reprezenta o interdicţie ce incalca liberul acces la justiţie", dacã se are în vedere ca, în realitate, legea nu prevede "o astfel de interdicţie, iar întregul proces de aplicare a acesteia se afla sub controlul instanţelor judecãtoreşti".
3. Este neîntemeiatã şi critica ce vizeazã prevederile art. 3, întrucât faptul ca acest text de lege nu conţine nici o precizare privind condiţiile de acordare a mãsurilor reparatorii pentru cetãţenii romani şi cei strãini "reprezintã o omisiune de reglementare care, potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale, nu poate face obiectul controlului de constitutionalitate, deoarece ar transforma Curtea în legiuitor pozitiv". Cu referire la dispoziţiile art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituţie, se precizeazã ca "problema nu priveşte în mod exclusiv aceasta lege, ci are un aspect general, deoarece se referã şi la ipoteza moştenirii de cãtre un strãin sau apatrid a unor terenuri". De aceea distincţia ce se impune "nu putea face obiectul acestei noi reglementãri, ea referindu-se, în fond, la toate cazurile în care un strãin sau apatrid ar dobândi un asemenea drept".
4. Referitor la susţinerea autorilor sesizãrii ca prevederile art. 6 alin. (1) sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie, "deoarece prin definirea notiunii de imobile nu s-a fãcut distincţia între cele care, la data preluãrii, erau sau nu grevate de sarcini", se arata ca şi de aceasta data critica vizeazã o omisiune de reglementare, care nu poate constitui obiect al controlului de constitutionalitate.
5. Dispoziţiile art. 6 alin. (2), potrivit aceluiaşi punct de vedere, nu instituie privilegii sau discriminãri, ele fiind în concordanta cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Referitor la susţinerea ca legea nu prevede aplicarea unui tratament egal, se arata ca "aceasta se impune doar pentru situaţii egale, iar pentru situaţii diferite se impune un tratament diferit. Astfel, toţi proprietarii aflaţi într-una din situaţiile reglementate de art. 6 alin. (2) din lege beneficiazã de acelaşi tratament". În plus se mai arata ca "legiuitorul este consecvent cu principiile generale de drept şi cu exigenţele conceptelor juridice. Astfel, potrivit regulilor de drept comun, utilajele şi instalaţiile încorporate în imobil urmeazã soarta acestuia. În cazul în care ele nu exista, nu se poate pune problema restituirii lor".
6. Dispoziţiile art. 20 alin. (1) nu contravin vreunei prevederi constituţionale, întrucât regiile autonome şi societãţile comerciale, care sunt calificate de autorii sesizãrii ca fiind detentori precari, deţin în prezent imobilele în baza unui titlu, emis în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) şi ale <>art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat ca regii autonome şi societãţi comerciale. Se precizeazã ca "Nici o dispoziţie constituţionalã nu impiedica legiuitorul sa confere subiectilor respectivi, celor care deţin legal bunul sau celor în patrimoniul cãrora se afla bunul sa se pronunţe asupra cererii de restituire, mai ales în condiţiile în care refuzul lor se afla în final sub controlul instanţelor judecãtoreşti". Dispoziţiile constituţionale ar fi incalcate dacã, dimpotriva, un organ de stat ar fi îndreptãţit sa decidã asupra bunurilor ce se afla în final sub controlul instanţelor judecãtoreşti.
7. Referitor la dispoziţiile art. 24, se arata ca posibilitatea persoanelor juridice de a negocia cu fostul proprietar, în nume propriu, nu contravine nici unei prevederi constituţionale, pentru ca oferta de despãgubire acceptatã de fostul proprietar, echivalenta cu valoarea imobilului a cãrui restituire se cere, nu poate fi consideratã ca neconstitutionala. Este evident ca obligaţia de a face "oferta de restituire, prin echivalent, corespunzãtoare valorii imobilului", cade numai în sarcina celui care poate dispune. Se considera ca este inutil ca legea sa cuprindã o astfel de precizare, "deoarece nimeni nu poate dispune de proprietatea altuia". De altfel, lipsa acestei precizãri reprezintã omisiune de reglementare, ce nu intra în sfera controlului de constitutionalitate.
Preşedintele Senatului, în punctul sau de vedere, considera ca sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã pentru urmãtoarele motive:
1. Critica de neconstituţionalitate ce vizeazã dispoziţiile art. 2 din lege nu poate fi primitã, întrucât nu are nici o relevanta, sub aspectul constituţionalitãţii textului, faptul ca nu exista concordanta absolutã între titlul legii şi cuprinsul textului menţionat anterior, câtã vreme "titlul unei reglementãri trebuie sa redea obiectul principal al acesteia". Se precizeazã ca "Singurele imobile care nu intra în perioada cuprinsã în titlul legii sunt cele rechiziţionate în baza <>Legii nr. 139/1940 , nu şi cele naţionalizate prin <>Legea nr. 119/1948 , cum se menţioneazã în mod eronat în sesizare. Ratiunea pentru care au fost cuprinse şi aceste imobile în cuprinsul legii deriva din faptul ca efectele <>Legii nr. 139/1940 s-au produs dupã 6 martie 1945, când bunurile rechiziţionate nu au mai fost restituite proprietarilor şi ele au continuat sa fie deţinute de stat ori de cãtre alte persoane juridice". Prin acte normative ulterioare s-a încercat trecerea acestor imobile în proprietatea statului (de exemplu, prin <>art. III din Decretul nr. 218/1960 şi prin <>Decretul nr. 712/1966 , "care au instituit o prescripţie al carei termen se împlineşte înainte sa înceapã sa curgã").
2. Reglementarea cuprinsã în art. 2 lit. b) este constituţionalã, întrucât prin enumerarea ipotezelor se poate distinge clar despre ce infracţiuni este vorba, nemaifiind necesarã prevederea lor expresã. Se considera ca autorii sesizãrii au fãcut confuzie între confiscarea parţialã sau totalã a averii, ca pedeapsa complementara - care nu este prevãzutã în Constituţie şi a fost abrogatã în mod expres prin <>Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal -, şi confiscarea bunurilor "destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii", la care se referã prevederile art. 41 alin. (8) din Constituţie.
3. Este neîntemeiatã şi critica potrivit cãreia dispoziţiile art. 2 lit. c) din lege contravin liberului acces la justiţie, prevãzut la art. 21 alin. (1) din Constituţie, deoarece dreptul de acces la justiţie "nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 125 alin. (3) din Constituţie", iar dispoziţiile legale criticate "nu conditioneaza accesul la justiţie de admiterea acţiunii în anulare sau în constatarea nulitãţii absolute pana la intrarea în vigoare a legii".
4. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, se arata ca ele stabilesc categoriile de persoane îndreptãţite la mãsuri reparatorii, iar legea, reglementand procedura de restituire, "distinge între imobilele preluate cu titlu valabil, situaţie în care terenurile nu se restituie în natura, ci prin alte mãsuri reparatorii şi situaţia imobilelor preluate fãrã titlu, când statul nu a fost niciodatã proprietar, şi deci fostul cetãţean roman nu a pierdut niciodatã dreptul de proprietate asupra terenului în cauza".
5. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) nu conţin nici o mãsura privitoare la sarcinile ce grevau imobilele preluate de stat sau la ştergerea acestor sarcini şi de aceea nici nu contravin prevederilor art. 16 din Constituţie.
6. Prevederile art. 6 alin. (2) nu incalca dispoziţiile art. 16 din Constituţie, deoarece ele nu sunt de natura sa creeze inechitati grave pentru diferite categorii de cetãţeni. În sprijinul acestor sustineri se evoca jurisprudenta Curţii Constituţionale, în care s-a statuat ca "principiul egalitãţii în fata legii nu presupune aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite şi care justifica tratamente juridice diferite".
7. Dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi ale art. 24 nu incalca prevederile art. 135 din Constituţie şi nici pe cele ale Codului civil sau ale Codului de procedura civilã, deoarece "Regimul juridic al proprietãţii publice, procedura de trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat şi invers, sunt reglementate prin <>Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia, lege care porneşte de la principiile stabilite în art. 135 din Constituţie". Cu privire la reglementarea din legea criticata, prin care se instituie o procedura prealabilã diferita fata de cea prevãzutã de <>Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, ori de cea prevãzutã de <>Legea nr. 112/1995 , se arata ca aceasta este în concordanta cu prevederile art. 125 din Constituţie, potrivit cãrora competenta şi procedura de judecata se stabilesc prin lege. Legiuitorul a apreciat ca "este mai uşor ca procedura prealabilã sa se desfãşoare între deţinãtorul imobilului şi persoana indreptatita la restituire, deoarece în final tot instanţele judecãtoreşti vor fi cele care vor hotãrî asupra reparaţiilor prevãzute de lege".
Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciazã ca sesizarea este nefondata, în esenta pentru urmãtoarele motive:
1. Nu are relevanta neconcordanta dintre titlul legii şi cuprinsul sau, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, privind elaborarea actelor normative, titlul trebuie sa exprime sintetic obiectul reglementãrii. De altfel singura categorie de imobile care nu se includ în perioada cuprinsã în titlul legii este aceea a imobilelor rechiziţionate în temeiul <>Legii nr. 139/1940 , iar nu şi aceea a imobilelor naţionalizate prin <>Legea nr. 119/1948 . Ratiunea pentru care legea reglementeazã şi regimul juridic al imobilelor rechiziţionate consta în aceea ca efectele legii menţionate s-au produs ulterior datei de 6 martie 1945.
2. Cu privire la reglementarea cuprinsã în art. 2 lit. b), se considera ca autorii sesizãrii fac confuzie între confiscarea parţialã sau totalã a averii, ca pedeapsa complementara (neprevãzutã de Constituţie şi care a fost abrogatã în mod expres prin legile nr. 140/1996 şi nr. 141/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, respectiv a Codului de procedura penalã), şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, la care se referã dispoziţiile art. 41 alin. (8) din Constituţie.
3. Prevederile art. 2 lit. c) nu contravin principiului liberului acces la justiţie, prevãzut la art. 21 alin. (1) din Constituţie, deoarece accesul la justiţie "nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 125 alin. (3) din Constituţie", iar dispoziţia legalã criticata nu conditioneaza accesul la justiţie de admiterea acţiunii în anulare sau în constatarea nulitãţii absolute pana la intrarea în vigoare a legii". Se susţine ca acest text instituie prezumţia ca pot face obiectul mãsurilor reparatorii şi acele imobile care au fost donate statului sau altor persoane juridice, dacã ulterior s-a admis acţiunea şi "numai dupã ce anularea sau nulitatea absolutã a fost pronunţatã definitiv şi irevocabil".
4. Dispoziţiile art. 3 stabilesc sfera persoanelor îndreptãţite la mãsuri reparatorii şi de aceea ele au valoarea unor norme de principiu, care nu este cazul sa facã nici un fel de precizare sau "sa introducã anumite condiţii cum ar fi cele privind cetãţenia sau domiciliul". În procedura de restituire legiuitorul a distins între imobilele preluate cu titlu valabil, ipoteza în care nu se restituie terenurile în natura, şi imobilele preluate fãrã titlu, când fostul cetãţean roman nu a pierdut niciodatã dreptul de proprietate asupra terenului în cauza, deoarece statul nu a fost niciodatã proprietar.
5. Cu referire la prevederile art. 6 alin. (1), se arata ca acestea stabilesc înţelesul notiunii "imobile" în contextul legii, în scopul determinãrii obiectului sau de reglementare şi a sferei sale de aplicare, asa încât, "fiind vorba despre o definitie, nu despre o prevedere instituind vreo mãsura, nu se poate susţine, în nici un caz, ca ignora sau ca respecta anumite drepturi". Imobilele cuprinse la art. 6 cad sub "incidenta prevederilor legii cu caracter special şi, în completare, a celor de drept comun. Art. 6 nu prevede nici o mãsura cu privire la sarcinile care grevau imobilele", dupã cum nu prevede nici ştergerea acestora. Asa fiind, se considera ca dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 16 din Constituţie.
6. Susţinerea ca prevederile art. 6 alin. (2) creeazã inechitati grave pentru diferite categorii de cetãţeni, contravenind astfel dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, nu este intemeiata. În sprijinul acestei poziţii, în punctul de vedere al Guvernului se invoca jurisprudenta Curţii Constituţionale, potrivit cãreia "principiul egalitãţii în fata legii nu presupune aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care prin specificul lor sunt diferite". Dat fiind ca principiul egalitãţii nu presupune uniformitate, sunt admise soluţii legislative diferite pentru situaţii diferite.
7.1. Critica îndreptatã impotriva dispoziţiilor art. 20 alin. (1), în sensul ca actul de trecere a unor imobile în proprietatea statului este anulat prin decizie sau dispoziţie a organelor de conducere ale unitãţii deţinãtoare, este neîntemeiatã, pentru ca numeroase imobile au fost preluate prin simple acte ale persoanelor juridice, denumite obşteşti, care realizau aceleaşi scopuri ca şi organele de stat. În plus autorii sesizãrii nu au avut în vedere ca aceste dispoziţii sunt norme de procedura, iar nu norme de drept material; în temeiul normelor de procedura [al cãror sediu al materiei este situat la art. 2 alin. (2), coroborat cu art. 22], se emite decizia sau dispoziţia la care fac trimitere autorii sesizãrii. Legiuitorul a considerat ca în aceasta ipostaza este suficient sa se emita decizia persoanei juridice care a deţinut bunul. Prin aceasta soluţie legislativã "s-a evitat calea constituirii de comisii ori de antrenare a unor organe sau autoritãţi ale statului în procesul de restituire, care nu au nici o legatura cu bunurile în litigiu". Procedurile stabilite prin legea criticata "pun accentul pe apãrarea dreptului de proprietate prin dovada titlului real şi nu pe unul aparent. În acest context, atât proprietarul, cat şi deţinãtorul bunului se afla, sub aspect juridic, pe aceeaşi poziţie, fãrã sa prevaleze calitatea de organ, autoritate etc.".
7.2. Şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 24, autorii sesizãrii confunda o norma de drept procesual, ce stabileşte modalitãţile privind realizarea dreptului, "care nu pot incalca dispoziţiile art. 135 din Constituţie - cu normele de drept material, care exprima substanta reglementãrii prin prisma respectãrii Constituţiei şi a legislaţiei aferente dreptului de proprietate". Referitor la dreptul detentorului de a negocia cu virtualul proprietar, trebuie avut în vedere faptul ca detentorul, indiferent dacã este persoana juridicã de drept public sau de drept privat, "negociaza, cu privire la bun, atât prin prisma interesului sau de a menţine - în limitele legii - posesia, cat şi în numele statului, proprietar în virtutea unor reglementãri sau titluri pe care legea înţelege sa le înlãture sau, dupã caz, sa le consolideze. În acest context este evident ca detentorul bunului îşi angajeazã rãspunderea potrivit principiului ca el lucreazã numai ca un bun şi diligent proprietar".
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile Legii privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, retine urmãtoarele:
Curtea a fost legal sesizatã şi este competenta sa se pronunţe asupra obiectiei de neconstituţionalitate.
Din examinarea conţinutului sesizãrii se constata ca aceasta are ca obiect urmãtoarele dispoziţii din Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989:
- Art. 2 alin. (1) lit. b) şi c): "În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: [...]
b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotãrâri judecãtoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natura politica, prevãzute de legislaţia penalã, sãvârşite ca manifestare a opoziţiei fata de sistemul totalitar comunist;
c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza unor acte normative speciale adoptate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi alte imobile donate statului, dacã s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulitãţii donatiei printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitiva şi irevocabilã;"
- Art. 3: "Sunt îndreptãţite, în înţelesul prezentei legi, la mãsuri reparatorii constând în restituire în natura sau, dupã caz, prin echivalent:
a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluãrii în mod abuziv a acestora;
b) persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care detinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluãrii acestora în mod abuziv;
c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice dupã data de 6 martie 1945; indreptatirea la mãsurile reparatorii prevãzute de prezentul articol este condiţionatã de continuarea activitãţii ca persoana juridicã pana la data intrãrii în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor sa fi fost interzisã sau întreruptã în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea sa-şi fi reluat activitatea dupã data de 22 decembrie 1989, dacã, prin hotãrâre judecãtoreascã, se constata ca sunt aceeaşi persoana juridicã cu cea desfiintata sau interzisã, precum şi partidele politice a cãror activitate a fost interzisã sau întreruptã în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacã şi-au reluat activitatea în condiţiile legii.";
- Art. 6: "(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţelege terenurile cu sau fãrã construcţii, cu oricare dintre destinatiile avute la data preluãrii în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii, inclusiv terenurile fãrã construcţii afectate de lucrãri de investiţii de interes public aprobate, dacã nu a început construcţia acestora.
(2) Mãsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice o data cu imobilul, în afarã de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.";
- Art. 20 alin. (1): "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrãrii în vigoare a prezentei legi de o regie autonomã, o societate sau companie nationala, o societate comercialã la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatista sau de orice alta persoana juridicã, vor fi restituite persoanei îndreptãţite, în natura, prin decizie sau, dupã caz, prin dispoziţie motivatã a organelor de conducere ale unitãţii deţinãtoare.";
- Art. 24: "(1) Dacã restituirea în natura nu este aprobatã sau nu este posibila, dupã caz, deţinãtorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, dupã caz, prin dispoziţie motivatã, în termenul prevãzut la art. 23 alin. (1) sa facã persoanei îndreptãţite o oferta de restituire prin echivalent, corespunzãtoare valorii imobilului.
(2) În cazul imobilelor cu destinaţia de locuinţe, dacã restituirea în natura nu este posibila, oferta de restituire prin echivalent se poate face sub forma unor despãgubiri bãneşti. Persoana indreptatita poate opta pentru celelalte forme de restituire prin echivalent, corespunzãtoare valorii imobilului.
(3) În termen de 60 de zile de la primirea ofertei persoana indreptatita este obligatã sa rãspundã în scris dacã accepta sau refuza oferta. Lipsa rãspunsului scris echivaleaza cu neacceptarea ofertei.
(4) Dacã oferta acceptatã consta în bunuri imobile, sunt aplicabile prevederile art. 23 alin. (4).
(5) Dacã oferta acceptatã consta în bunuri mobile sau servicii, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie, dupã caz.
(6) Dacã oferta acceptatã consta în titluri de valoare nominalã folosite exclusiv în procesul de privatizare sau, dupã caz, în acţiuni, persoana indreptatita va urma procedura prevãzutã la cap. IV.
(7) Dacã oferta este refuzatã potrivit alin. (3), persoana indreptatita poate ataca în justiţie decizia prevãzutã la alin. (1) în termen de 30 de zile de la data comunicãrii acesteia.
(8) Competenta de soluţionare revine sectiei civile a tribunalului în a cãrui circumscripţie teritorialã se afla sediul unitãţii deţinãtoare. Hotãrârea tribunalului este supusã cãilor legale de atac."
Autorii sesizãrii de neconstituţionalitate considera ca aceste prevederi legale incalca urmãtoarele dispoziţii constituţionale:
- Art. 16: "(1) Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";
- Art. 21 alin. (1): "Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.";
- Art. 41 alin. (2) şi (8): "(2) Proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetãţenii strãini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. [...]
(8) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.";
- Art. 135: "(1) Statul ocroteşte proprietatea.
(2) Proprietatea este publica sau privatã.
(3) Proprietatea publica aparţine statului sau unitãţilor administrativ-teritoriale.
(4) Bogãţiile de orice natura ale subsolului, cãile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
(5) Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
(6) Proprietatea privatã este, în condiţiile legii, inviolabilã."
I. Curtea Constituţionalã, examinând ansamblul motivelor de neconstituţionalitate susţinute în sesizare, retine ca unele dispoziţii ale legii au fost criticate ca fiind neconstituţionale, invocandu-se omisiunea legiuitorului de a reglementa anumite domenii ale relaţiilor sociale, lipsa de precizie a unor texte şi insuficienta corelare cu alte prevederi legale.
Sub acest aspect, având în vedere dispoziţiile <>art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , republicatã, potrivit cãrora "În exercitarea controlului, Curtea Constituţionalã se pronunţa numai asupra problemelor de drept, fãrã a putea modifica sau completa prevederea legalã supusã controlului", Curtea a statuat în mod constant ca nu se poate substitui legiuitorului pentru completarea sau modificarea reglementãrilor adoptate, întrucât, conform dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este "[...] unica autoritate legiuitoare a tarii". De aceea sesizarea de neconstituţionalitate intemeiata pe o critica de omisiune sau pe necorelarea legislativã nu poate fi primitã.
De asemenea, Curtea mai retine ca o alta parte a criticilor de neconstituţionalitate se întemeiazã pe supozitia ca unele dintre dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizãrii ar putea fi interpretate şi aplicate contrar dispoziţiilor sau principiilor Constituţiei.
Nici aceste aspecte nu pot constitui obiect al controlului de constitutionalitate, întrucât, potrivit dispoziţiilor cuprinse în teza a doua a <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, "Curtea Constituţionalã nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei".
II. Analizând conţinutul criticilor de neconstituţionalitate formulate, Curtea retine urmãtoarele:
1. În legatura cu critica potrivit cãreia între titlul legii şi conţinutul normelor juridice din corpul sau nu ar exista deplina concordanta, Curtea constata ca aceasta nu reprezintã o problema de constitutionalitate, ci una de tehnica legislativã.
De asemenea, nici critica referitoare la insuficienta sistematizare şi corelare a reglementãrilor nu vizeazã o problema de constitutionalitate, controlul constituţionalitãţii urmând sa se exercite numai asupra concordanţei reglementãrilor concrete cu dispoziţiile şi principiile Constituţiei. În acest sens Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 203 din 29 noiembrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 9 decembrie 1999, a statuat: "Curtea Constituţionalã nu decide dacã o lege este sau nu este buna, dacã este sau nu este eficienta sau dacã este ori nu este oportuna. Numai Parlamentul poate hotãrî, în limitele prevãzute în Constituţie, asupra conţinutului reglementãrilor legale şi oportunitãţii acestora. Iar statul de drept, a cãrui existenta este reglementatã prin art. 1 alin. (3) din legea fundamentalã, impune recunoaşterea de cãtre orice putere a actelor şi mãsurilor luate de celelalte puteri în limitele prevãzute de Constituţie."
2. Critica formulatã de autorii sesizãrii asupra dispoziţiilor art. 2 din lege se referã în realitate numai la dispoziţiile lit. b) şi c) ale art. 2, astfel încât controlul de constitutionalitate se va realiza exclusiv asupra acestor texte de lege.
2.1. Astfel, Curtea retine ca, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. b), în categoria imobilelor "preluate abuziv" sunt incluse şi cele "[...] preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotãrâri judecãtoreşti de condamnare". În aceste condiţii este evident ca textul de lege vizeazã pedeapsa complementara a confiscãrii averii, care, dupã intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, nu se mai poate aplica. Autorii sesizãrii considera ca textul de lege, neenumerand infracţiunile la care se referã şi neprecizand "condiţia ca, la data adoptãrii legii, aceste infracţiuni sa nu mai fie prevãzute de legea penalã", creeazã posibilitatea ca unele persoane, condamnate pentru infracţiuni prevãzute de legea penalã şi în prezent, sa se situeze "mai presus de lege", contrar prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie. Curtea observa însã ca, în privinta condamnãrilor însoţite de pedeapsa complementara a confiscãrii averii, textul de lege determina faptele pentru care s-au luat acele mãsuri, ca fiind "[...] infracţiuni de natura politica, prevãzute de legislaţia penalã, sãvârşite ca manifestare a opoziţiei fata de sistemul totalitar comunist". Stabilirea dacã o fapta concretã se încadreazã sau nu în categoria infracţiunilor avute în vedere de legiuitor nu este o problema de constitutionalitate, ci una de aplicare a textului de lege, ce intra în sfera de competenta a altor autoritãţi publice. În sfârşit, în ceea ce priveşte susţinerea ca se aduce atingere şi prevederilor art. 41 alin. (8) din Constituţie, Curtea retine ca acestea nu sunt incidente în cauza, întrucât ele nu vizeazã confiscarea averii ca pedeapsa complementara, ci confiscarea, "în condiţiile legii", a bunurilor "destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii".
2.2. Autorii sesizãrii susţin, de asemenea, ca textul art. 2 lit. c) din lege permite acordarea de reparaţii doar acelor persoane care au obţinut hotãrâri judecãtoreşti definitive şi irevocabile de anulare sau de constatare a nulitãţii donatiei anterior intrãrii în vigoare a legii, în timp ce pentru persoanele care ar dori sa obţinã asemenea hotãrâri dupã intrarea în vigoare a legii accesul la justiţie este îngrãdit, ceea ce contravine prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituţie.
Curtea constata ca aceasta critica nu este intemeiata, întrucât textul de lege prevede numai condiţia existenţei unei hotãrâri judecãtoreşti definitive şi irevocabile, fãrã sa facã nici un fel de deosebire cu privire la data la care hotãrârea respectiva devine definitiva şi irevocabilã.
3. Referitor la dispoziţiile art. 3, despre care se susţine ca sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, întrucât nu disting între drepturile cetãţenilor romani şi cele ale cetãţenilor strãini, permitand astfel ca şi aceştia din urma sa dobândeascã drept de proprietate asupra terenurilor, Curtea observa ca absenta din lege a unor precizãri în aceasta privinta ridica doar o problema de aplicare a textului de lege, aplicare care, de buna seama, nu se va putea face cu nesocotirea supremaţiei Constituţiei sau cu încãlcarea vreuneia dintre dispoziţiile acesteia.
4. Nu este intemeiata nici critica potrivit cãreia prevederile art. 6 alin. (1) anuleazã retroactiv sarcinile ce grevau imobilele preluate de cãtre stat, deoarece aceste prevederi nu creeazã nici o categorie privilegiatã de cetãţeni, fiind, asadar, în concordanta cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie. Suplinirea omisiunii de a reglementa situaţia sarcinilor, care eventual au grevat imobilele la data preluãrii lor, intra în competenta exclusiva a legiuitorului. Întrucât textul de lege criticat nu prevede nici recuperarea şi nici anularea datoriilor, rezolvarea unor asemenea chestiuni concrete urmeazã sa se facã în cadrul procesului de aplicare a legii, prin stabilirea valorii reparaţiilor şi a modalitatii în care acestea se vor acorda.
5. Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din lege, reglementand posibilitatea acordãrii de reparaţii numai pentru utilajele şi instalaţiile existente la data intrãrii în vigoare a legii, nu incalca prin aceasta prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice.
Sub acest aspect Curtea retine ca, fiind vorba despre acordarea, prin reglementãri legislative, a unor reparaţii pentru bunuri preluate de stat sau de alte persoane juridice în mod abuziv, dar pe baza unui titlu valabil, în sensul dispoziţiilor legale în vigoare la data preluãrii, legiuitorul este liber sa opteze în privinta sferei bunurilor pentru care stabileşte mãsuri reparatorii, precum şi a întinderii şi a modalitatii de acordare a acestora. Textul de lege examinat nu instituie tratament juridic diferit pentru anumite categorii de cetãţeni aflate în situaţii identice, ci are în vedere situaţia concretã a bunurilor preluate. Din acest text de lege rezulta doar ca legiuitorul a considerat, fãrã a incalca vreo dispoziţie constituţionalã, ca în prezent se poate reglementa restituirea cãtre foştii proprietari numai a utilajelor şi a instalaţiilor existente.
6. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi ale art. 24 din lege, referitoare la modalitãţile de aplicare a mãsurilor reparatorii şi la subiectii abilitaţi sa negocieze aceste mãsuri, Curtea constata ca aceste dispoziţii legale nu conţin nici o dispoziţie expresã care sa vina în contradictie cu prevederile art. 135 din Constituţie. Nedeterminarea concretã a bunurilor ce pot constitui obiect al reparaţiilor, prin restituirea în natura sau în echivalent, nu poate face obiectul controlului de constitutionalitate, fiind o problema de legiferare ce cade în competenta exclusiva a legiuitorului. În orice caz, dispoziţiile art. 20 şi ale art. 24 din lege nu vor putea fi aplicate decât în concordanta cu prevederile art. 135 şi ale art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, precum şi cu prevederile <>Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.
Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi (8), art. 58 alin. (1), art. 135 şi ale art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi prevederile art. 2 alin. (3), ale art. 13 alin. (1) lit. A.a) şi ale <>art. 17 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Constata ca dispoziţiile art. 2 lit. b) şi c), ale art. 3, art. 6, art. 20 alin. (1) şi ale art. 24 din Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt constituţionale.
Decizia se comunica Preşedintelui României şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitiva.
Dezbaterea a avut loc la data de 7 februarie 2001 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
