Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 423 din 24 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 50 din 21 ianuarie 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Andreea Costin - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj şi de Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în Dosarul nr. 3.649/117/2006 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 259D/2013.
La apelul nominal se prezintă pentru partea Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, domnul avocat Somai Jozsef Laszlo, din Baroul Cluj, cu delegaţie depusă la dosar, pentru părţile Ambrus Erzsebet, Ambrus Kiry-Noemi, Ana Botuşan, Dimitrie Botuşan şi Eugenia Şerban, doamna avocat Mihaela Elena Burzo din Baroul Cluj, cu delegaţie depusă la dosar, pentru părţile Lucia Dumuţ şi Mihail Dumuţ, doamna avocat Raluca Stoinea din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, pentru Daniela Lucia Zaharia, doamna avocat Onuţa Igor din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind celelalte părţi.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului părţii Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, care arată că textul de lege criticat încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie, deoarece unor situaţii juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, nefiind justificată instituirea, prin art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, a unui termen de prescripţie de 6 luni, atunci când titularul acţiunii este o persoană juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce pentru persoanele fizice Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 instituia un termen de prescripţie de un an al dreptului de acţiune pentru constatarea nulităţii absolute.
Astfel, prin stabilirea a două tipuri de termene se încalcă egalitatea de tratament, fiind încălcat art. 16 din Constituţie şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În continuare, arată că atât Curtea de Apel Cluj, cât şi Biserica Unitariană Maghiară au apreciat că sunt încălcate art. 53 şi 115 din Constituţie, ca urmare a nesocotirii art. 21 din Legea fundamentală, limitarea termenului de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor contravenind accesului liber la justiţie, deoarece restrângerea exerciţiului acestui drept nu este nici rezonabilă, nici proporţională cu situaţia care a determinat-o. Astfel, este vorba de o ordonanţă de urgenţă care a limitat termenul de 6 luni şi, dacă nu ar fi existat o asemenea limitare, dreptul la acţiune ar fi imprescriptibil. În concluzie solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.
Având cuvântul, reprezentantul părţilor Lucia Dumuţ şi Mihail Dumuţ, doamna avocat Raluca Stoinea, ridică problema admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale, având în vedere că instanţa de contencios constituţional nu a fost sesizată printr-o încheiere, ci printr-o decizie pronunţată în etapa procesuală a recursului. De asemenea, arată că actul de sesizare a Curţii Constituţionale nu conţine punctele de vedere ale părţilor. Astfel, sesizarea Curţii Constituţionale este inadmisibilă, fiind încălcate dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii, respectiv Decizia nr. 3 din 12 ianuarie 2010 sau Decizia nr. 26 din 12 ianuarie 2010, prin care s-a stabilit că dosarele trebuie să cuprindă în mod obligatoriu încheierea de sesizare şi poziţia părţilor. Prin urmare, solicită restituirea dosarului şi completarea acestuia. Pe fondul cauzei, face referire strict la art. 53 şi 115 din Constituţie, arătând că acestea nu sunt încălcate. Astfel, susţine că prin dispoziţia legală criticată se asigură accesul la justiţie şi invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 968 din 20 noiembrie 2012, prin care Curtea a reţinut că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. În vederea asigurării accesului la justiţie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
Având cuvântul, reprezentantul părţilor Ambrus Erzsebet, Ambrus Kiry-Noemi, Ana Botuşan, Dimitrie Botuşan şi Eugenia Şerban, doamna avocat Mihaela Elena Burzo, ridică aceeaşi problemă procedurală a admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale, respectiv faptul că punctele de vedere ale părţilor nu au fost consemnate, iar sesizarea instanţei de contencios constituţional s-a făcut printr-o decizie, şi nu printr-o încheiere.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, apreciază că accesul liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, nu a fost încălcat prin prevederea unui termen de prescripţie de 6 luni. Susţine că, atât timp cât nu se poate discuta despre o restrângere a accesului la justiţie, nu se poate pune problema încălcării art. 53 din Constituţie. De asemenea, arată că nici dispoziţiile art. 115 din Legea fundamentală nu au fost încălcate. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 16, arată că nu există discriminare, situaţiile concrete fiind diferite, textul constituţional excluzând compararea drepturilor aparţinând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice. În concluzie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
Având cuvântul, reprezentantul părţii Daniela Lucia Zaharia, doamna avocat Onuţa Igor, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţia legală criticată nu este de natură a încălca art. 16, 21 şi 53 din Constituţie. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 101 din 22 februarie 2005, Decizia nr. 287 din 7 iunie 2005 sau Decizia nr. 542 din 18 octombrie 2005. De asemenea, susţine că dispoziţia legală criticată nu încalcă nici dreptul de proprietate ocrotit de Constituţie. În ceea ce priveşte încălcarea art. 115 privind domeniul ordonanţelor de urgenţă din Legea fundamentală, arată că ordonanţa criticată nu este de natură a afecta vreun drept fundamental şi că termenul de prescripţie instituit nu afectează accesul liber la justiţie.
Reprezentantul Ministerului Public, referitor la cererea prealabilă privind inadmisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale, se opune admiterii acestei cereri, considerând că sesizarea este legală. Arată că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar faptul că sesizarea s-a făcut prin aceeaşi hotărâre prin care s-a soluţionat şi recursul, fiind însoţită de notele de şedinţă, nu creează o cauză de inadmisibilitate. Având în vedere că nu mai operează suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale, instant, prin aceeaşi hotărâre prin care a soluţionat fondul, a sesizat şi instanţa de contencios constituţional.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 101 din 22 februarie 2005, nr. 287 din 7 iunie 2005 şi nr. 663 din 8 decembrie 2005, decizii care îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Se mai arată că imprescriptibilitatea unor drepturi nu este un principiu constituţional, astfel încât legiuitorul poate deroga de la această regulă consacrată în dreptul comun.
De asemenea, susţine, în privinţa încălcării art. 115 din Constituţie, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 a fost emisă de Guvern sub imperiul regimului constituţional guvernat de Constituţia din 1991, iar, potrivit dispoziţiilor art. 114 de la acea vreme, Guvernul nu era ţinut de interdicţia expresă, de rang constituţional, a reglementării, printr-o ordonanţă de urgenţă, a unor măsuri de natură să afecteze drepturi, libertăţi sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală, astfel încât critica este lipsită de obiect.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 171/R/2013 din 17 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.649/117/2006, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie invocată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, la data de 22 noiembrie 2012, dată la care a pus-o în discuţia părţilor şi, pentru a acorda acestora posibilitatea de a formula concluzii cu privire la problemele de drept puse în discuţie, a amânat judecarea cauzei pentru data de 10 ianuarie 2013.
La data de 7 ianuarie 2013, intimata Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, a depus la dosar, pentru termenul din data de 10 ianuarie 2013, note de şedinţă prin care invocă şi ea excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului II art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002.
Astfel, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj, iar, prin notele de şedinţă depuse la dosar, şi Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, a invocat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă susţine, în esenţă, că constatarea neconstituţionalităţii termenului iniţial de prescripţie ar determina o altă soluţie în cauză, pentru că, în lipsa acestui text, acţiunea ar fi imprescriptibilă faţă de declararea deja neconstituţională a altor termene de prescripţie introduse prin acte normative ulterioare.
Dispoziţia legală criticată este neconstituţională, deoarece instituirea unui termen de prescripţie este o limitare a accesului liber la justiţie, care este un drept fundamental, motiv pentru care poate fi adusă doar printr-o lege sau un act asimilabil legii, conform art. 53 din Constituţie.
Potrivit art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală însă ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţie. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 se introduce un termen de prescripţie de 6 luni pentru exercitarea unor acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute.
În lipsa acestui termen, potrivit dreptului comun, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, exercitarea acestor acţiuni ar fi imprescriptibilă.
Instanţa a quo apreciază că "legiuitorul, abilitat conform art. 53 din Constituţie să statueze asupra limitărilor dreptului fundamental privind accesul la justiţie, a stabilit că acţiunile în constatarea nulităţii pot fi introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare, aceasta fiind, în fapt, singura limitare constituţională, cel puţin formal, sub aspectul autorităţii competente, limitarea introdusă până la această dată prin ordonanţă de urgenţă fiind neconstituţională şi termenul de prescripţie aplicabil fiind cel prevăzut de art. 2 din Decretul nr. 167/1958."
Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în esenţă, aduce aceleaşi critici de neconstituţionalitate art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 ca şi Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, însă, în plus, susţine că textul de lege criticat contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi al accesului liber la justiţie, deoarece unor situaţii juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate nefiind justificată instituirea, prin art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, criticat în prezenta cauză, a unui termen de prescripţie de 6 luni, atunci când titularul acţiunii este o persoană juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce pentru persoanele fizice art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 instituia un termen de prescripţie de un an al dreptului de acţiune pentru constatarea nulităţii absolute. Prin adoptarea şi menţinerea unor termene diferite pentru diferite categorii de persoane, ca înlăuntrul căruia să se poată exercita un anumit drept, nu este altceva decât o încălcare a art. 16 şi 21 din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi arată că, în ceea ce priveşte motivul de neconstituţionalitate extrinsecă, acesta vizează în esenţă faptul că dispoziţiile legale criticate au fost adoptate prin ordonanţă de urgenţă, deşi, prin efectul lor, afectează dreptul de proprietate al persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000. Or, la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului, respectiv la 18 decembrie 2002, Constituţia prevedea în art. 114 alin. (4) o singură condiţie pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă, respectiv existenţa unei situaţii extraordinare care să justifice urgenţa reglementării, astfel că domeniul ordonanţelor de urgenţă nu era limitat prin alte condiţii suplimentare.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate intrinsecă, aceasta nu poate fi primită pentru că legiuitorul are opţiunea de a stabili termene diferite de prescripţie pentru acţiunile în nulitate, în funcţie de regimul juridic aplicabil imobilelor ce fac obiectul măsurilor reparatorii.
Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. În acest sens, arată că prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 au fost abrogate în mod expres prin dispoziţiile art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005, astfel încât, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, textul de lege criticat nemaifiind în vigoare.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
Referitor la actul de sesizare a instanţei de contencios constituţional, Curtea constată că dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 prevăd că "sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere [...]". În dezvoltarea acestei prevederi legale a fost adoptată Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 26/2010 privind actele de sesizare a Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 27 decembrie 2010. Or, în speţa de faţă, sesizarea Curţii s-a realizat prin Decizia civilă nr. 171/R/2013 din 17 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.649/117/2006 de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă. În aceste condiţii, Curtea reţine că, în practică, pot apărea şi situaţii particulare, respectiv atunci când instanţa a quo sesizează instanţa de contencios constituţional chiar prin hotărârea de soluţionare a cauzei deduse judecăţii sale. Pentru a analiza legalitatea sesizării sale, Curtea Constituţională observă că, odată cu modificările operate prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, legiuitorul a eliminat suspendarea de drept a cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate şi a introdus, corelativ, un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive.
În acest caz, aplicarea art. 2 din Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 26/2010 ar fi excesivă având în vedere finalitatea controlului de constituţionalitate. De asemenea, Curtea are în vedere şi respectarea dreptului părţilor de a formula cerere de revizuire în temeiul art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 din Codul de procedură civilă, în cazul în care Curtea constată neconstituţionalitatea prevederii care a făcut obiectul excepţiei, mai ales că până la judecarea excepţiei de neconstituţionalitate există posibilitatea ca litigiul din faţa instanţei ordinare să se fi soluţionat.
În aceste condiţii, Curtea reţine că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl reprezintă prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004. În realitate, Curtea observă că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002.
Deşi prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 sunt în mod expres abrogate prin art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să îşi producă efectele juridice în cauza dedusă judecăţii, astfel încât, în acord cu propria sa jurisprudenţă (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), prin care s-a stabilit că "sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunţa pe fondul prezentei excepţii de neconstituţionalitate.
Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(4) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Pentru soluţionarea acestor cauze instanţele judecătoreşti competente vor avea în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 115 alin. (6) privind domeniul ordonanţelor de urgenţă. De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională reţine că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, constatându-se constituţionalitatea acestora. În acest sens este Decizia nr. 349 din 24 septembrie 2013*), nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, prin care Curtea a reţinut următoarele:
----------------
*) Decizia nr. 349 din 24 septembrie 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 19 noiembrie 2013.
I. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă:
Curtea a constatat că ordonanţa de urgenţă criticată a fost emisă de Guvern sub imperiul regimului constituţional guvernat de Constituţia din 1991, în forma sa nerevizuită, astfel încât controlul de constituţionalitate al condiţiilor de formă ale acestui act normativ trebuie raportat la prevederile constituţionale corespunzătoare, în vigoare la momentul emiterii sale, moment care este anterior revizuirii şi republicării Constituţiei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi o nouă numerotare a textelor. Astfel, soluţia de reglementare cuprinsă în fostul art. 114 alin. (1)-(5) Delegarea legislativă, din Constituţia nerevizuită, se regăseşte în art. 115 alin. (1)-(8) - Delegarea legislativă, după revizuirea şi republicarea Constituţiei în 2003.
Astfel, invocarea încălcării unei condiţii de fond a ordonanţei de urgenţă, cuprinsă în art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, referitoare la neafectarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituţionale, interdicţie care nu era instituită însă anterior revizuirii Legii fundamentale, în fostul art. 114 alin. (1)-(5) din Constituţie, nu poate fi reţinută având în vedere că la data emiterii ordonanţei de urgenţă criticate Guvernul nu era ţinut de interdicţia expresă, de rang constituţional, a reglementării, printr-o ordonanţă de urgenţă, a unor măsuri de natură să afecteze drepturi, libertăţi sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală, astfel încât susţinerile autoarei excepţiei sunt fără obiect.
II. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă:
1. În privinţa criticii de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, Curtea a reţinut că principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut de art. 16 din Constituţie, nu este aplicabil şi persoanelor juridice în mod direct, ci numai în măsura în care, prin intermediul persoanei juridice, cetăţenii îşi exercită un drept sau o libertate constituţională, cum este, în prezenta cauză, libertatea credinţei religioase, exercitată prin intermediul unui cult religios (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996).
Însă, faţă de obiectul actului normativ criticat în prezenta cauză, respectiv măsuri pentru accelerarea aplicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, Curtea reţine că analizarea respectării exigenţelor constituţionale ce privesc asigurarea unei egale protecţii în faţa legii a drepturilor garantate constituţional nu poate fi raportată la libertatea credinţelor religioase, protejată prin art. 29 din Constituţie, ci are în vedere dreptul de proprietate aparţinând unei persoane juridice, centru de cult sau centru eparhial, astfel cum acestea sunt definite prin art. 1 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, respectiv instituţia, cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios sau care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a ţării.
Din această perspectivă, Curtea a reţinut că principiul constituţional al egalităţii în drepturi nu are incidenţă în cauză, deoarece acesta are în vedere asigurarea unei protecţii egale în faţa legii a drepturilor cetăţenilor, ipoteza normativă a acestui text constituţional excluzând compararea drepturilor aparţinând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice.
În subsidiar, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că este discriminatorie stabilirea unui termen de 6 luni pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a bunurilor imobile supuse restituirii către cultele religioase din România, spre deosebire de termenul de un an pe care îl aveau la dispoziţie persoanele fizice îndreptăţite la restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005. Astfel, de la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi până la emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, cultele religioase au avut la dispoziţie un termen prin ipoteză mai lung în care puteau invoca nulitatea absolută, spre deosebire de termenul de un an instituit ab initio de Legea nr. 10/2001 pentru persoanele fizice.
2. În privinţa criticii de neconstituţionalitate referitoare la faptul că limitarea termenului de prescripţie al unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, deoarece restrânge în mod nejustificat accesul liber la justiţie al titularilor dreptului la acţiune, respectiv cultele religioase din România, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite limitări sau condiţionări, de natură a permite valorificarea în bune condiţii a dreptului vizat. Astfel, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul drepturilor altor titulari, în egală măsură ocrotite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 400 din 5 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.012 din 3 noiembrie 2004, sau Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007).
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie. Mai mult, s-a arătat în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, limitările ce pot fi aduse acestui drept sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 21 februarie 1975, 28 mai 1985, 21 mai 2001 sau 30 mai 2013, pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit paragraful 38, Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 56, Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93, respectiv Nataliya Mikhaylenko împotriva Ucrainei, paragraful 31).
Curtea a reţinut că principiul accesului liber la justiţie a fost respectat prin instituirea dreptului de a sesiza instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, în temeiul art. 6 alin. (2) din acest act normativ. Ulterior, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, actul normativ criticat în prezenta cauză, a limitat la 6 luni exerciţiul dreptului la acţiune pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, însă acest lucru nu îndreptăţeşte partea interesată să susţină că nu a beneficiat de acces la justiţie, pe care l-a putut exercita în cadrul termenului legal instituit.
Astfel, instituirea unui termen de prescripţie a dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute nu are semnificaţia unei restrângeri a exerciţiului dreptului de acces la justiţie. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, însuşi conţinutul juridic al dreptului de acces la justiţie include şi posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în condiţiile legii, a unor limitări, cum sunt termenele de prescripţie, fără ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, să se asigure condiţiile pentru valorificarea sa în concordanţă cu exigenţele statului de drept, consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, între care se află şi aceea a respectării principiului securităţii raporturilor juridice. Aşadar, măsura legislativă este adecvată şi necesară pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, şi anume asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, pe de o parte, şi cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă aceleaşi imobile, în temeiul legii, pe de altă parte.
Pentru aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată încălcarea niciunui drept fundamental, Curtea nu va proceda la analiza respectării condiţiilor cuprinse în art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, astfel încât constată că această prevedere constituţională nu este incidentă în cauză.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, din oficiu, şi de Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în Dosarul nr. 3.649/117/2006 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. VI alin. (4) cuprinse în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 24 octombrie 2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Andreea Costin
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
