Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 422 din 15 aprilie 2010 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 99 alin. (2) teza intai din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural national mobil
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, excepţie ridicatã de Parohia Stavropoleos - Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" în Dosarul nr. 3.765/299/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilã. La apelul nominal rãspunde partea Muzeul Naţional de Artã al României, prin avocat Nicu Lupaşcu, lipsind celelalte pãrţi, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã. Având cuvântul, partea prezentã solicitã respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Aratã, în esenţã, cã prin dispoziţiile legale criticate, în mod excepţional şi prin derogare de la dispoziţiile <>art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia, legiuitorul a urmãrit sã dea posibilitatea foştilor proprietari de a-şi valorifica drepturile de care au fost privaţi în perioada dictaturii carliste şi a prigoanei comuniste. În aceste condiţii, dat fiind caracterul public al bunurilor culturale mobile, interdicţia instituitã prin teza întâi a <>art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 nu constituie o încãlcare a accesului liber la justiţie, ci o consecinţã directã a dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, asigurându-se astfel justul echilibru între interesul public şi interesul privat. Depune concluzii scrise în sensul celor arãtate. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arãtând cã dispoziţiile legale criticate nu încalcã prevederile constituţionale invocate, referindu-se şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, 1998.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele: Prin Încheierea din 29 iunie 2009, pronunţatã în Dosarul nr. 3.765/299/2007, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, excepţie ridicatã de Parohia Stavropoleos - Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril". În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine cã acest text de lege încalcã liberul acces la justiţie. Se aratã cã Legea fundamentalã garanteazã accesul liber la justiţie, "fapt ce presupune depunerea oricãrei cereri a cãrei dezlegare este de competenţa instanţei judecãtoreşti". Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate trebuie sã rezulte numai în urma judecãrii pricinii respective şi va fi constatat printr-o hotãrâre judecãtoreascã. Inadmisibilitatea consacratã de legiuitor prin normele criticate împiedicã persoanele îndreptãţite sã se adreseze instanţelor de judecatã cu cereri prin care sã solicite restituirea proprietãţii asupra anumitor categorii de bunuri. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilã considerã cã excepţia ridicatã este întemeiatã, întrucât textul de lege criticat încalcã liberul acces la justiţie şi prevederile art. 44 alin. (2) privind garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietãţii, indiferent de titular. Guvernul considerã cã excepţia de neconstituţionalitate formulatã este întemeiatã. Se aratã cã "este adevãrat cã dreptul fundamental al accesului liber la justiţie nu constituie un drept absolut, putând fi instituite o serie de condiţionalitãţi/limitãri [...] Însã, asemenea limitãri nu pot afecta însãşi substanţa dreptului în discuţie [...]". În opinia Guvernului, acelaşi text de lege încalcã şi prevederile art. 16 din Constituţie, deoarece "instituie o discriminare nejustificatã între cetãţeni în raport cu momentul obiectiv al preluãrii de cãtre autoritãţile statului a respectivelor bunuri culturale mobile: înainte sau dupã 6 septembrie 1940". Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. Aratã cã aceste dispoziţii, "prin interdicţia înapoierii cãtre proprietari a bunurilor mobile pe care le-au deţinut, indiferent de modul în care acestea au fost preluate de autoritãţile statului, îngrãdesc dreptul de proprietate privatã [...]. Totodatã, este îngrãdit accesul liber la justiţie, în condiţiile în care proprietarul bunurilor culturale mobile, intrate în patrimoniul statului, nu are acces la mijloacele procedurale de înfãptuire a justiţiei". Atât Guvernul, cât şi Avocatul Poporului, în punctele de vedere transmise Curţii, subliniazã cã, anterior modificãrii şi completãrii <>Legii nr. 182/2000 prin <>Legea nr. 314/2004 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, nu exista distincţia în raport de momentul preluãrii bunurilor culturale mobile, textul <>art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 [devenit ulterior republicãrii art. 99 alin. (2) ] având urmãtorul cuprins: "Bunurile culturale mobile, preluate în orice mod de autoritãţi ale statului, revendicate de proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de cãtre instituţiile care le-au preluat, pe baza unei hotãrâri judecãtoreşti definitive. Acţiunile în justiţie pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituţiile deţinãtoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate sã permitã accesul la documentele privind provenienţa şi preluarea acestora." Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, susţinerile pãrţii prezente, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional cultural mobil, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 9 decembrie 2008, care au urmãtorul cuprins: "Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autoritãţi ale statului nu pot fi revendicate". Prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 21 - Accesul liber la justiţie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea reţine urmãtoarele: <>Legea nr. 182/2000 stabileşte regimul juridic al bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil, care, potrivit art. 3 alin. (1) din actul normativ menţionat, "este alcãtuit din bunuri de valoare istoricã, arheologicã, documentarã, etnograficã, artisticã, ştiinţificã şi tehnicã, literarã, cinematograficã, numismaticã, filatelicã, heraldicã, bibliofilã, cartograficã şi epigraficã, reprezentând mãrturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti, precum şi a minoritãţilor naţionale la civilizaţia universalã". În considerarea importanţei acestui patrimoniu, ce constituie parte a patrimoniului cultural naţional, actul normativ menţionat prevede, în art. 2 alin. (2), cã "exercitarea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, precum şi a dreptului de administrare asupra unui bun din patrimoniul cultural naţional mobil este supusã reglementãrilor prezentei legi", aşadar instituie reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie, inclusiv în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare a acestor categorii de bunuri. Potrivit <>art. 99 din Legea nr. 182/2000 , al cãrui alineat doi, teza întâi, este criticat în prezenta cauzã, "(1) Bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituţii publice dupã data de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de cãtre instituţiile deţinãtoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisã a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor. (2) Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autoritãţi ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autoritãţi ale statului dupã data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de cãtre instituţiile care le deţin, pe baza unei hotãrâri judecãtoreşti definitive. Acţiunile în justiţie pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituţiile deţinãtoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate sã permitã accesul la documentele privind provenienţa şi preluarea acestora. (3) Bunurile culturale mobile clasate, care fac obiectul restituirii în condiţiile alin. (2), pot fi transmise proprietarilor de drept numai dupã garantarea în scris, de cãtre aceştia, a respectãrii dispoziţiilor prezentei legi." Din interpretarea sistematicã a dispoziţiilor <>art. 99 din Legea nr. 182/2000 rezultã cã legiuitorul a reglementat posibilitatea proprietarilor de drept de a obţine restituirea bunurilor culturale mobile preluate de autoritãţi ale statului, instituind în acest sens douã condiţii pentru promovarea acţiunii în revendicarea bunurilor în discuţie: aceste bunuri sã fi fost preluate ilegal, iar preluarea sã fi avut loc dupã 6 septembrie 1940, datã care marcheazã momentul imediat urmãtor suspendãrii Constituţiei României din 1938, prin Decretul Regal nr. 3.052 din 5 septembrie 1940 , publicat în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940. În ceea ce priveşte bunurile culturale mobile preluate anterior datei menţionate de autoritãţi ale statului, acestea nu pot fi revendicate. Se constatã aşadar, contrar susţinerilor autorului excepţiei, cã dispoziţiile <>art. 99 din Legea nr. 182/2000 dau expresie liberului acces la justiţie, reglementând, în realitate, o mãsurã reparatorie şi regimul juridic al acesteia, iar nu o mãsurã restrictivã. De altfel, este unanim acceptat cã dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci unul care poate implica limitãri, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmãrit. Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat în acest sens în jurisprudenţa sa, de exemplu în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, 1975, cã: "Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fãrã sã-l defineascã în sensul restrâns al cuvântului, existã posibilitatea limitãrilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricãrui drept." De asemenea, în Cauza Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii, 1985, aceeaşi Curte a reţinut cã acest drept cere, prin însãşi natura sa, o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu însã, în funcţie de "resursele comunitãţilor şi nevoile indivizilor". În elaborarea unei astfel de reglementãri, statele se bucurã de o anumitã marjã de apreciere. În opinia instanţei de judecatã în faţa cãreia a fost ridicatã excepţia, textul de lege criticat încalcã prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (2) privind garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietãţii, indiferent de titular. Examinând aceste dispoziţii constituţionale, precum şi, în temeiul art. 20 din Constituţie, interpretarea datã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului prevederilor care consacrã dreptul invocat, se observã cã, în jurisprudenţa acestei Curţi, proprietatea este analizatã în lumina principiului de "respect" pentru proprietate (primul alineat, prima frazã din art. 1 din Protocolul nr. 1), respectiv se subliniazã necesitatea unui echilibru just între cerinţele interesului general al comunitãţii şi imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului. Se constatã, totodatã, cã, în numeroase cauze, de exemplu, Cauza Pãduraru contra României, 2005, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reafirmat faptul cã prin Convenţie "nu se impune statelor contractante nicio obligaţie specificã de reparare a nedreptãţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele sã fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptã sã restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte sã ratifice Convenţia. Adoptarea unor legi care sã prevadã restituirea bunurilor confiscate [...] necesitã o vastã analizã a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul sã dispunã de o mare marjã de apreciere în ceea ce priveşte politica economicã şi socialã, Curtea a declarat cã respectã modul în care acesta concepe imperativele "utilitãţii publice", cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsitã de o bazã rezonabilã". Or, reglementarea criticatã, privitã în ansamblul actului normativ şi al articolului din care face parte, dã expresie ideii de just echilibru între cerinţele interesului general al comunitãţii şi imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului, în sensul cã, pe de o parte, reprezintã o mãsurã de protecţie a patrimoniului cultural naţional, iar pe de altã parte, oferã posibilitatea proprietarilor în drept de a obţine, în condiţiile legii, restituirea bunurilor culturale mobile preluate de stat. Referitor la interesul general al comunitãţii cu privire la aceastã categorie de bunuri, Curtea observã cã modificarea textului de lege din care face parte alineatul criticat s-a produs ca urmare a adoptãrii <>Legii nr. 314/2004 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil. Potrivit expunerii de motive care a însoţit proiectul de lege, unul dintre motivele care au determinat modificãrile pe care aceasta le reglementeazã îl constituie transpunerea dispoziţiilor Directivei nr. 93/7/CEE a Consiliului din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au pãrãsit ilegal teritoriul unui stat membru, textul de lege criticat fiind, prin urmare, o expresie a politicii statului de protecţie a patrimoniului cultural naţional, politicã în acord cu preocupãrile existente la nivel comunitar în acest domeniu. Cât priveşte aspectul referitor la protecţia intereselor individului, se observã cã însãşi stabilirea datei în raport de care se pot formula acţiuni în revendicare a bunurilor culturale mobile demonstreazã preocuparea legiuitorului pentru realizarea acestui interes. Astfel, în mod contrar celor reţinute în punctul de vedere exprimat de Guvern, situaţia juridicã a cetãţenilor cãrora le-au fost preluate bunuri din categoria avutã în vedere de lege, anterior datei de 6 septembrie 1940, sub imperiul Constituţiei de la acea datã, este diferitã de cea a cetãţenilor cãrora autoritãţile statului le-au preluat astfel de bunuri ulterior datei menţionate. Data de 6 martie 1940 marcheazã instaurarea unor regimuri care au determinat persecuţii etnice, mişcãri de populaţii, nevoite sã se refugieze, ori expulzãri sau strãmutãri de persoane în alte localitãţi, urmatã de instaurarea dictaturii comuniste, la data de 6 septembrie 1945, situaţie specialã care explicã opţiunea legiuitorului pentru alegerea momentului în raport de care înţelege sã procedeze, în condiţiile legii, la restituirea bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autoritãţi ale statului. De altfel, recunoaşterea sine die a posibilitãţii persoanei interesate de a revendica bunurile culturale mobile proprietate publicã a statului, indiferent de perioada în care statul a dobândit dreptul, ar fi generat un climat de instabilitate juridicã în privinţa proprietãţii bunurilor culturale mobile, fapt de naturã sã determine o vãditã disproporţie între interesul public şi cel privat, lipsirea de protecţie juridicã realã a patrimoniului cultural naţional.
Pentru motivele arãtate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, excepţie ridicatã de Parohia Stavropoleos - Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" în Dosarul nr. 3.765/299/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilã. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 15 aprilie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent-şef, Marieta Safta
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
