Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 42 din 3 februarie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 1662 teza a doua din Codul civil
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 182 din 3 martie 2004
Nicolae Popa - preşedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Lucian Stângu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1662 teza a doua din Codul civil, excepţie ridicatã de Eugenia Milovici în Dosarul nr. 8.466/2001 al Judecãtoriei Piteşti.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, procedura de judecatã fiind legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiatã, arãtând cã textul de lege criticat nu contravine dreptului de proprietate privatã al fidejusorului, întrucât renunţarea la beneficiul de discuţiune are loc cu acordul expres al acestuia.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 16 octombrie 2002, pronunţatã în Dosarul nr. 8.466/2001, Judecãtoria Piteşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.662 teza a doua din Codul civil, excepţie ridicatã de Eugenia Milovici.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea aratã cã prevederile art. 1662 teza a doua din Codul civil creeazã posibilitatea pentru creditor de a impune fidejusorului sã renunţe la beneficiul de discuţiune, fapt ce este de naturã a încãlca dreptul de proprietate al acestuia din urmã. Astfel, creditorul se poate îndestula din averea fidejusorului, eludând posibilitatea urmãririi în prealabil a averii debitorului principal.
Reglementarea renunţãrii la beneficiul de discuţiune pe cale convenţionalã contravine prevederilor constituţionale, întrucât obligaţia statului de a garanta dreptul de proprietate nu se regãseşte şi în dispoziţiile speciale referitoare la efectele fidejusiunii.
Judecãtoria Piteşti apreciazã cã, renunţând pe cale convenţionalã la beneficiul de discuţiune, fidejusorul, în conformitate cu principiul autonomiei de voinţã, consacrat de art. 5 şi 969 din Codul civil, şi-a dat acordul cu privire la naşterea unui raport juridic între el şi creditor, în temeiul cãruia renunţã la o facultate pe care legea i-o conferã.
Astfel, art. 1662 din Codul civil lasã fidejusorului libertatea de a adopta sau nu o anumitã conduitã, dincolo de orice factor coercitiv care ar transpune problema în sfera viciilor de consimţãmânt. Aşa fiind, fidejusorului nu i se impune prin lege, în cadrul raporturilor contractuale, obligaţia la care nu a achiesat.
În concluzie, instanţa apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificãrile ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.
Guvernul aratã cã beneficiul de discuţiune este o facultate pe care legea o conferã fidejusorului, de a cere creditorului care a declanşat procedura de executare silitã împotriva sa sã urmãreascã mai întâi bunurile debitorului şi numai dupã aceea, dacã nu va fi îndestulat, sã-l urmãreascã pe el. Fidejusorul este îndreptãţit sã invoce sau nu aceastã excepţie, potrivit propriei sale aprecieri. Prin urmare, nu poate fi primitã susţinerea cã dispoziţia legalã contestatã ar îngrãdi în vreun fel dreptul de proprietate al fidejusorului ci, dimpotrivã, îi acordã acestuia posibilitatea de a acţiona potrivit propriilor interese, în vederea protejãrii bunurilor sale.
În concluzie, se apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1662 teza a doua din Codul civil este neîntemeiatã.
Avocatul Poporului considerã cã beneficiul de discuţie este o facultate pe care legea o conferã fidejusorului, de a cere creditorului care s-a îndreptat împotriva sa sã urmãreascã mai întâi bunurile debitorului şi numai dupã aceea, dacã nu va fi îndestulat, sã-l urmãreascã pe fidejusor. Renunţând pe cale convenţionalã la beneficiul de discuţie, fidejusorul a consimţit la naşterea unui raport juridic între el şi creditor.
Se apreciazã cã textul de lege criticat este conform prevederilor art. 41 alin. (1) teza a doua din Constituţie, care dispun cã limitele şi conţinutul dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 135 din Constituţie, se precizeazã cã aceste critici sunt nerelevante pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, neavând incidenţã în cauzã.
Se considerã astfel cã prevederile art. 1662 teza a doua din Codul civil sunt constituţionale.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicatã, ale art. 1 alin. (1), <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 1662 teza a doua din Codul civil. Textul legal criticat are urmãtorul conţinut:
- Art. 1662: "Fidejusorul nu este ţinut a plãti creditorului, decât când nu se poate îndestula de la debitorul principal asupra averii cãruia trebuie mai întâi sã se facã discuţie (urmãrire), afarã numai când însuşi a renunţat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul. În cazul din urmã, efectul obligaţiei sale se reguleazã dupã principiile statornicite în privinţa datoriilor solidare."
Autorul excepţiei susţine cã dispoziţiile legale criticate încalcã prevederile art. 41 şi 135 din Constituţie, care, ulterior sesizãrii, a fost modificatã şi completatã prin <>Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicatã de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouã numerotare. Dupã republicare textele constituţionale invocate au urmãtoarea numerotare şi conţinut:
- Art. 44: "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetãţenii strãini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privatã asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeanã şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bazã de reciprocitate, în condiţiile prevãzute prin lege organicã, precum şi prin moştenire legalã.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauzã de utilitate publicã, stabilitã potrivit legii, cu dreaptã şi prealabilã despãgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte mãsuri de trecere silitã în proprietate publicã a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altã naturã discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrãri de interes general, autoritatea publicã poate folosi subsolul oricãrei proprietãţi imobiliare, cu obligaţia de a despãgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autoritãţii.
(6) Despãgubirile prevãzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţã, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligã la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinãtãţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobânditã licit nu poate fi confiscatã. Caracterul licit al dobândirii se prezumã.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.";
- Art. 136: "(1) Proprietatea este publicã sau privatã.
(2) Proprietatea publicã este garantatã şi ocrotitã prin lege şi aparţine statului sau unitãţilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogãţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organicã, fac obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
(4) Bunurile proprietate publicã sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţã gratuitã instituţiilor de utilitate publicã.
(5) Proprietatea privatã este inviolabilã, în condiţiile legii organice."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã, acceptând postura de fidejusor, de neconceput fãrã acordul exprimat în acest sens, persoana în cauzã este prezumatã cã a cunoscut reglementarea legalã aplicabilã în materie, potrivit principiului "nemo censetur ignorare legem", şi prin urmare ea şi-a asumat în cunoştinţã de cauzã riscurile pe care le antrena o asemenea calitate, şi anume cele care decurg din renunţarea la beneficiul discuţiunii sau din obligarea solidarã cu datornicul în executarea obligaţiilor pe care s-a angajat sã le garanteze.
Culpa sa este cu atât mai evidentã cu cât dispoziţia legalã cuprinsã în art. 1662 teza a doua din Codul civil are caracter imperativ numai în mãsura în care fidejusorul a stipulat în mod expres în cadrul contractului de garanţie renunţarea la beneficiul de discuţiune. Aşa fiind, fãrã aceastã stipulaţie expresã, fidejusorul unei obligaţii civile nu este ţinut a plãti creditorului, decât când acesta nu se poate îndestula de la debitorul principal, lipsa lui de diligenţã sub acest aspect, cu consecinţele drastice pe care este ţinut sã le suporte, neputând constitui motiv de criticã a reglementãrii legale aplicabile.
Prin urmare, raportând aceste consideraţii la domeniul particular al criticii de neconstituţionalitate în prezenta cauzã, consacrarea, prin norma legalã criticatã, în aplicarea principiului autonomiei de voinţã, a posibilitãţii fidejusorului de a renunţa la beneficiul de discuţiune nu relevã nici o contradicţie cu prevederile constituţionale de referinţã. Textul are, desigur, în vedere o persoanã majorã, înzestratã cu discernãmânt şi diligenţã, al cãrei act de dispoziţie dã expresie unei voinţe conştiente şi libere. Aceasta înseamnã cã, ori de câte ori o asemenea renunţare s-a produs în circumstanţe de naturã sã releve absenţa uneia dintre aceste premise indispensabile, instanţa ordinarã va putea sã invalideze actul de dispoziţie al fidejusorului în procesul de aplicare a legii, de competenţa sa exclusivã, fãrã ca o atare soluţie sã punã în vreun fel la îndoialã corectitudinea reglementãrii şi, cu atât mai puţin, constituţionalitatea acesteia.
Curtea constatã cã, întrucât incidenţa reglementãrii criticate este subsecventã acordului de voinţã intervenit între toate pãrţile contractante, nu existã nici un temei în raport de care sã se poatã reţine cã aceasta ar contraveni art. 44 şi 136 din Constituţie, republicatã. O atare concluzie se impune dacã se are în vedere faptul cã dreptul de proprietate implicã prerogativa dispoziţiei, a cãrei exercitare în limite legale, inclusiv în sensul renunţãrii la respectivul drept, nu poate fi anihilatã prin invocarea faptului cã dreptul de proprietate este ocrotit şi garantat prin Constituţie, aceste norme de protecţie fiind, evident, inoperante împotriva voinţei titularului.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicatã, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1662 teza a doua din Codul civil, excepţie ridicatã de Eugenia Milovici în Dosarul nr. 8.466/2001 al Judecãtoriei Piteşti.
Definitivã şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 3 februarie 2004.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu
----------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
