Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 409 din 8 octombrie 2013 referitor la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 727 din 26 noiembrie 2013
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Titus Drăgan în Dosarul nr. 6.638/271/2006 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 410D/2013.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, susţinând că dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală conferă inculpatului o vocaţie, şi nu un drept fundamental, de a beneficia de aplicarea procedurii astfel reglementate, acesta având şi posibilitatea de a opta pentru aplicarea regulilor generale de procedură ce guvernează procesul penal. Se arată, de asemenea, că susţinerile autorului excepţiei sunt contradictorii, acesta pretinzând că instanţa este ţinută, prin prevederile art. 320^1 din Codul de procedură penală, să pronunţe o soluţie de condamnare, neputând dispune achitarea, prin aplicarea prevederilor art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală şi art. 18^1 din Codul penal.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 14 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 6.638/271/2006, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Titus Drăgan într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei decizii penale prin care a fost reformată o sentinţă penală de condamnare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la înşelăciune.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că în situaţia în care din probele administrate în faza de urmărire penală rezultă că fapta există, iar inculpatul o recunoaşte, potrivit dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, dar încadrarea juridică a faptei făcută de către procuror în actul de sesizare a instanţei este una greşită, instanţa, luând act de recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat, va proceda la judecarea cauzei şi la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale, potrivit acestei încadrări. Se arată, de asemenea, că, potrivit textelor criticate, instanţa de judecată este ţinută să pronunţe, în fiecare caz, o hotărâre de condamnare, întrucât acestea exclud achitarea pe baza lipsei pericolului social al faptei, potrivit art. 10 alin. 1 lit. b)^1 coroborat cu art. 11 din Codul de procedură penală, şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, conform art. 18^1 din Codul penal. Se mai susţine că dispoziţiile alin. 4 al art. 320^1 din Codul de procedură penală, prin folosirea noţiunii de "infracţiune", încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, reglementat la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.
Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală este lăsată de către legiuitor la dispoziţia inculpatului, care poate să ceară sau nu aplicarea ei, că scopul introducerii textelor criticate în cuprinsul Codului de procedură penală a fost acela de accelerare a procedurilor judiciare şi că ele nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare şi prezumţiei de nevinovăţie. Pe de altă parte, se susţine că, potrivit dispoziţiilor alin. 8 al art. 320^1 din Codul de procedură penală, cererea inculpatului privind judecarea sa pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală poate fi respinsă de către instanţă dacă aceasta apreciază că respectivele probe nu oferă date exacte referitoare la faptele cercetate şi la persoana care le-a săvârşit. Se arată, totodată, că, în cadrul procedurii accelerate, reglementate prin art. 320^1 din Codul de procedură penală, faptele reţinute pot fi analizate sub toate aspectele, inclusiv sub cel al pericolului social; în susţinerea acestei teze, se face trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind enumerate decizii penale de achitare ale acesteia, pronunţate în urma aplicării procedurii de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că procedura simplificată prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală este o posibilitate legală la care inculpatul poate apela, fără a fi, însă, obligat în acest sens şi că aceasta corespunde nevoilor de eficientizare şi fluidizare a procedurilor judiciare, şi nu încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare sau liberul acces la justiţie. Se arată, de asemenea, că instanţa de judecată poate respinge cererea inculpatului de judecare a cauzei potrivit probelor administrate în faza de urmărire penală, ca urmare a recunoaşterii de către acesta a vinovăţiei, dacă apreciază că probele astfel administrate nu sunt suficiente şi poate face aplicarea normelor generale de procedură penală, potrivit principiului constituţional statuat la art. 124, conform căruia justiţia se înfăptuieşte de către instanţele judecătoreşti. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 şi nr. 988 din 22 noiembrie 2012.
Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că nu simpla recunoaştere a vinovăţiei este determinantă pentru o eficientă asigurare a dreptului la un proces echitabil, ci corecta stabilire a vinovăţiei şi că, în acest scop, instanţa de judecată are posibilitatea de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei formulate de către inculpat, în absenţa unei convingeri temeinice cu privire la sinceritatea declaraţiilor acestuia. Se mai arată că aspectele invocate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil consacrat la art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a prezumţiei de nevinovăţie, mai ales în situaţiile în care asupra inculpatului se exercită o presiune în sensul recunoaşterii vinovăţiei, acestea dând expresie dispoziţiilor constituţionale ale art. 124, conform cărora justiţia se înfăptuieşte de către instanţele judecătoreşti. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 198 din 9 aprilie 2013.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
- Art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală: "Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.
La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.
Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.
În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător.
Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.".
Se susţine, în esenţă, că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 referitor la universalitate, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală, prin raportarea la critici de neconstituţionalitate similare, de exemplu, prin Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, Decizia nr. 978 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, prin care a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate invocate, reţinând că aplicarea procedurii simplificate reprezintă o derogare de la dreptul comun, care presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului. S-a statuat că această procedură nu este însă un drept fundamental şi inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanţa de judecată, în condiţiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, poate respinge cererea.
De asemenea, Curtea a constatat că nu simpla recunoaştere a vinovăţiei este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei. De altfel, s-a arătat că posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei şi de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţie, precum şi o garantare a aplicării prezumţiei de nevinovăţie, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia. Aşa fiind, Curtea a concluzionat că judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului ca autor al faptelor, să admită cererea formulată şi că aceasta constituie o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală, neputând fi admis ca judecătorului cauzei să nu i se dea posibilitatea de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei atunci când, de exemplu, nu este lămurit asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, considerând că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci judecarea cauzei ar trebui să se facă potrivit dreptului comun. Totodată, Curtea a reţinut că aspectele legate de identificarea faptei şi vinovăţia autorului, aşa cum au fost reglementate în textul criticat, nu neagă celelalte judecăţi referitoare la aplicarea pedepsei şi la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.
Totodată, Curtea a statuat că nu poate fi primită susţinerea referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, deoarece, în măsura în care instanţa apreciază că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt insuficiente pentru a stabili că fapta există, că aceasta constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat, poate respinge cererea formulată, urmând a judeca cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, inculpatul putând beneficia, aşa cum s-a arătat mai sus, de un tratament juridic mai blând, în acord cu efectele circumstanţelor atenuante; altfel spus, conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, stăruinţa depusă pentru a înlătura rezultatul ori paguba produsă, comportarea sinceră în faţa autorităţii, recunoaşterea vinovăţiei şi alte asemenea reprezintă împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante şi care pot fi, în concret, mai favorabile decât beneficiul prevăzut de art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală.
De asemenea, prin Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012, Curtea a reţinut că potrivit art. 320^1 alin. 6 din Codul de procedură penală, în cazul în care instanţa soluţionează cauza în temeiul alin. 1 al art. 320^1, poate face aplicarea în mod corespunzător şi a prevederilor art. 334 referitor la schimbarea încadrării juridice, art. 340 cu privire la dezbateri şi la ordinea în care se dă cuvântul, art. 341 referitor la ultimul cuvânt al inculpatului, art. 342 privind concluziile scrise, art. 343 referitor la obiectul deliberării şi art. 344 cu privire la reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, sens în care, dacă în cursul deliberării instanţa găseşte că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi că este necesară reluarea cercetării judecătoreşti, repune cauza pe rol.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Distinct de cele arătate, Curtea constată că deşi, potrivit dispoziţiilor art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei poate pronunţa doar condamnarea inculpatului, în practică, instanţele au pronunţat, în cazul recunoaşterii vinovăţiei, şi soluţii de achitare pe baza prevederilor art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală şi ale art. 18^1 din Codul penal. S-a reţinut, în acest sens, în hotărârile instanţelor că singurul temei al achitării compatibil cu procedura simplificată este cel prevăzut în dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală, toate celelalte temeiuri de achitare prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală impunând efectuarea cercetării judecătoreşti în urma căreia să se stabilească existenţa faptei, dacă aceasta constituie infracţiune şi dacă a fost săvârşită de inculpat (a se vedea, în acest sens, Decizia penală nr. 2.142 din 19 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). Curtea reţine, însă, că aceste aspecte constituie chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, iar, în cazul în care, din acest punct de vedere, se prefigurează o practică neunitară în privinţa interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de a se pronunţa, prin soluţionarea unui recurs în interesul legii, asupra aspectelor semnalate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Titus Drăgan în Dosarul nr. 6.638/271/2006 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că a dispoziţiile art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
