Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 40 din 29 ianuarie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 164 alin. (1), (2) si (3) din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala
Costicã Bulai - preşedinte Nicolae Cochinescu - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Petre Ninosu - judecãtor Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor Lucian Stângu - judecãtor Ioan Vida - judecãtor Aurelia Popa - procuror Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicatã, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "T.A. Caravan" - S.A. Fãlticeni în Dosarul nr. 2.521/2003 al Judecãtoriei Fãlticeni. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din 22 ianuarie 2004, fiind consemnate în încheierea de la acea datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 29 ianuarie 2004.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele: Prin Încheierea din 10 septembrie 2003, pronunţatã în Dosarul nr. 2.521/2003, Judecãtoria Fãlticeni a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 , excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "T.A. Caravan" - S.A. Fãlticeni. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţã, cã textul criticat, în baza cãruia este obligat la plata unei cauţiuni prohibitive de peste 2 miliarde lei, contravine principiului accesului liber la justiţie prevãzut de art. 21 din Constituţie. Totodatã, instituind un tratament inegal pentru persoanele juridice debitoare, în raport cu administraţia financiarã şi cu persoanele fizice, încalcã şi principiul constituţional al egalitãţii în faţa legii. Judecãtoria Fãlticeni considerã cã excepţia este întemeiatã, întrucât prevederile criticate "sunt de naturã a aduce atingere liberului acces la justiţie al persoanelor juridice, datoritã sancţiunii la care sunt supuse în cazul neachitãrii cauţiunii egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, constând în neînregistrarea cererii, constituind astfel un obstacol în calea supunerii cererii acestora controlului judecãtoresc". Potrivit prevederilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul apreciazã cã excepţia este neîntemeiatã, fãcând trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Se aratã cã "accesul liber la justiţie nu este obstrucţionat prin instituirea cauţiunii de 20% din cuantumul sumei datorate, cauţiunea constituind o garanţie în vederea evitãrii abuzului de drept, exercitarea cu rea-credinţã a contestaţiei la executare determinând tergiversarea soluţionãrii cauzelor şi, implicit, amânarea realizãrii creanţelor bugetare". De asemenea, Guvernul, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în legãturã cu aplicarea art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, aratã cã aceasta a stabilit cã "dreptul la acces la o instanţã nu este absolut, statul bucurându-se de o anumitã marjã de apreciere, astfel încât limitele aduse sã nu atingã acest drept în însãşi substanţa sa, sã urmãreascã un scop legitim şi sã pãstreze un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scop". Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicatã, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile <>art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 79/2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003, ordonanţã republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 14 august 2003 şi ulterior modificatã. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã, ulterior sesizãrii, <>Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, a fost abrogatã, cu excepţia art. 152, prin <>art. 200 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, la data intrãrii în vigoare a noii reglementãri (1 ianuarie 2004). Dispoziţiile <>art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 au fost preluate, cu un conţinut identic, în <>art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã. În jurisprudenţa sa Curtea Constituţionalã a statuat în mod constant cã, atunci când dispoziţia legalã criticatã pentru neconstituţionalitate a fost abrogatã, excepţia este admisibilã numai în mãsura în care noua reglementare menţine în substanţa sa reglementarea anterioarã. Având în vedere cã în cauzã aceastã cerinţã este îndeplinitã, Curtea urmeazã sã se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, cu urmãtorul conţinut: "(1) Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de cãtre persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritorialã a Trezoreriei Statului. (2) Dovada privind plata cauţiunii prevãzute la alin. (1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului, fãrã de care aceasta nu va putea fi înregistratã. (3) Verificarea cuantumului cauţiunii se va efectua de judecãtorul de serviciu la data înregistrãrii cererii." În opinia autorului excepţiei, aceste prevederi îngrãdesc liberul acces la justiţie prevãzut de art. 21 din Constituţie, precum şi principiul egalitãţii înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei au urmãtorul cuprins: - Art. 16 alin. (1): "Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri."; - Art. 21: "(1) Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept. (3) Pãrţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite." Curtea a mai fost sesizatã cu aceastã excepţie, pe care a respins-o ca neîntemeiatã (de exemplu, prin <>Decizia nr. 276/2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 1 august 2003). În motivarea soluţiei s-a reţinut, printre altele, cã şi contestaţia la executare constituie, prin ea însãşi, o cale de acces la justiţie, iar "condiţionarea acesteia de plata unei cauţiuni reprezintã ca şi termenul de introducere a contestaţiei şi celelalte condiţii prevãzute de lege - o mãsurã de asigurare a celeritãţii procedurii şi de descurajare a abuzului de drept, admisibilã şi rezonabilã", considerente în raport cu care nu se poate reţine pretinsa încãlcare a prevederilor art. 21 din Constituţie. În practicã însã obligativitatea plãţii cauţiunii, ca o condiţie de acces la calea de atac a contestaţiei la executare, s-a relevat a fi un impediment de multe ori insurmontabil, cu atât mai dificil de calificat ca rezonabil cu cât, potrivit legii, o asemenea cale de atac este deschisã oricãrei persoane lezate în drepturile şi interesele sale legitime. Este motivul pentru care reglementarea în cauzã a fãcut obiectul a repetate sesizãri de neconstituţionalitate, acestea constituindu-se - în opinia Curţii - într-un element de noutate, de naturã sã impunã reexaminarea atât a soluţiei adoptate în precedent, cât şi a considerentelor pe care se întemeiazã şi, pe cale de consecinţã, reconsiderarea jurisprudenţei în materie, în sensul celor ce urmeazã. Este de principiu cã impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau plata unor taxe, pentru valorificarea de cãtre titular a dreptului sãu subiectiv, chiar dacã constituie îngrãdiri ale accesului liber la justiţie, are o solidã şi indiscutabilã justificare prin prisma finalitãţii urmãrite, constând în limitarea în timp a stãrii de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilitãţilor de exercitare abuzivã a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigurã climatul de ordine, indispensabil pentru valorificarea plenarã a drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cãrora statul este ţinut, în egalã mãsurã, sã le acorde ocrotire. Este, totodatã, de principiu cã legiuitorul este competent sã adopte asemenea reglementãri, în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicatã, potrivit cãruia "competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege". Având dezlegarea constituţionalã sã procedeze ca atare, legiuitorul este ţinut însã sã o facã orientându-se dupã principiul "est modus in rebus". Altfel spus, acesta trebuie sã fie preocupat ca exigenţele astfel instituite sã fie îndeajuns de rezonabile încât sã nu antreneze, în considerarea prevenirii unor eventuale abuzuri, o restrângere excesivã a exerciţiului dreptului, de naturã sã punã sub semnul întrebãrii însãşi existenţa acestuia. Independent de finalitatea urmãritã de legiuitor prin adoptarea reglementãrii deduse controlului de constituţionalitate, Curtea considerã cã aceasta contravine imperativelor principiale enunţate, în mãsura în care condiţioneazã însãşi înregistrarea contestaţiei la executare, în materie, de plata unei cauţiuni. Instituirea unei cãi de atac ca modalitate de acces la justiţie implicã în mod necesar asigurarea posibilitãţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesualã. Or, adãugarea la acestea a unei condiţii suplimentare, a cãrei neîndeplinire are semnificaţia drasticã a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei cu respectiva cale de atac, constituie o îngrãdire a accesului liber la justiţie, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Îngrãdirea este cu atât mai evidentã cu cât efectele neplãţii cauţiunii nu sunt subsecvente unui act de judecatã exercitat de instanţã în limitele învestirii şi potrivit competenţei sale jurisdicţionale, ci sunt constatate şi dobândesc eficienţã pe calea unei operaţii tehnico-administrative derulate de judecãtorul de serviciu care, luând act cã obligaţia de platã a cauţiunii nu a fost îndeplinitã, urmeazã sã refuze înregistrarea contestaţiei, împiedicând astfel sesizarea instanţei şi, prin aceasta, accesul liber la justiţie. Drept urmare, deşi raţiunile în considerarea cãrora legiuitorul a instituit exigenţa plãţii unei cauţiuni, constând în preocuparea de a restrânge posibilitatea exercitãrii cu rea-credinţã a contestaţiei la executare, în scop exclusiv dilatoriu, nu pot fi minimalizate şi, cu atât mai puţin, negate, determinarea aprioricã şi imperativã a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din cuantumul sumei datorate, cât şi, mai ales, convertirea neplãţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrãdesc în mod nepermis accesul liber la justiţie. Astfel, în mãsura în care cuantumul sumei datorate este deosebit de important, ceea ce îl pune pe debitor în imposibilitate de a achita cauţiunea impusã de lege, acesta este lipsit de dreptul de a formula contestaţie la executare şi de a repune în discuţie respectivul cuantum, chiar dacã, prin ipotezã, nu datoreazã în realitate suma la care a fost impus. Curtea apreciazã cã raţiunile care au impus adoptarea, în aceastã materie, a reglementãrii criticate pot fi satisfãcute pe deplin - şi într-o manierã mai puţin tranşantã, aptã sã asigure echilibrul de interese şi egalitatea de arme între creditor şi debitor - de reglementarea de drept comun (art. 399-404 din Codul de procedurã civilã), în ai cãrei termeni cauţiunea - al cãrei cuantum este stabilit de judecãtor - constituie o condiţie numai pentru a putea solicita şi obţine suspendarea executãrii pânã la soluţionarea contestaţiei. Întrucât, potrivit acestei reglementãri, contestaţia nu este suspensivã de executare prin ea însãşi, creditorul are posibilitatea sã-şi valorifice creanţa chiar dacã s-a formulat contestaţie la executare, câtã vreme nu s-a plãtit cauţiunea, iar dacã, urmare a plãţii acesteia, s-a dispus suspendarea, în mãsura în care contestaţia este respinsã, are garanţia reparãrii eventualului prejudiciu ce i-a fost astfel cauzat. La rândul sãu, debitorul, al cãrui acces liber la justiţie nu este îngrãdit prin obligarea sa la plata unei cauţiuni, ca o condiţie pentru înregistrarea contestaţiei, chiar dacã nu are posibilitatea de a achita cauţiunea şi a obţine suspendarea executãrii, care îşi urmeazã cursul, are dreptul, în situaţia în care contestaţia sa este admisã, la întoarcerea executãrii. Aşa fiind, Curtea considerã cã admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, care, pentru motivele înfãţişate, se impune, nu nesocoteşte câtuşi de puţin raţiunile majore avute în vedere de legiuitor la adoptarea reglementãrii în cauzã.
Faţã de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicatã, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA În numele legii DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Societatea Comercialã "T.A. Caravan" - S.A. Fãlticeni în Dosarul nr. 2.521/2003 al Judecãtoriei Fãlticeni şi constatã cã dispoziţiile <>art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã sunt neconstituţionale. Prezenta decizie se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului conform <>art. 25 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 , republicatã. Definitivã şi obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 29 ianuarie 2004.
PREŞEDINTE, prof. univ. dr. COSTICĂ BULAI
Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta
OPINIE SEPARATĂ
Considerãm cã soluţia care se impunea a fi adoptatã, în speţã, era cea de respingere ca nefondatã a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, raportatã la prevederile art. 16 şi art. 21 din Constituţie, conform jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale care, prin numeroase decizii, a respins ca nefondate excepţiile de neconstituţionalitate, având ca obiect dispoziţiile, cu acelaşi conţinut, ale <>art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicatã, în prezent abrogatã. În opinia pe care o susţinem, dispoziţiile textului criticat, care instituie obligativitatea depunerii unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate cu titlu de obligaţie fiscalã, la introducerea contestaţiei la executare silitã de cãtre persoanele juridice, nu reprezintã discriminare între persoanele juridice şi cele fizice şi nici nu constituie un impediment în exercitarea dreptului la acces liber la justiţie. Aşa cum s-a stabilit prin mai multe decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost respinse ca nefondate excepţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile <>art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, având un conţinut identic cu cel al art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Codul de procedurã fiscalã, "situaţia juridicã a persoanelor colective este diferitã de cea a persoanelor fizice, astfel încât tratamentul juridic diferit aplicabil - şi anume obligaţia persoanelor juridice, în cazul contestaţiei la executare, de a plãti o cauţiune egalã cu 20% din cuantumul sumei datorate, spre deosebire de persoanele fizice care nu au asemenea obligaţie - este justificat în mod obiectiv şi raţional". (A se vedea <>Decizia nr. 276 din 26 iunie 2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 1 august 2003.) În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţionalã şi prin <>Decizia nr. 419 din 11 noiembrie 2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 4 decembrie 2003, în care, în plus, s-a argumentat referitor la obligaţia instituitã pentru persoanele juridice de a plãti o cauţiune de 20% din cuantumul sumei datorate bugetului la introducerea contestaţiei la executarea silitã, cã "aceastã modalitate de reglementare a fost necesarã numai pentru persoanele juridice, atât în considerarea numãrului sporit de cauze care au avut ca obiect executarea creanţelor bugetare, cât şi din motive de naturã economicã". Totodatã, prin aceastã decizie, a fost menţionat principiul stabilit de Curtea Constituţionalã, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit cãruia "egalitatea în drepturi nu înseamnã uniformitate, fapt pentru care principiul egalitãţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii juridice care, în funcţie de scopul urmãrit, nu sunt diferite". De asemenea, prin <>Decizia nr. 474 din 9 decembrie 2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 5 februarie 2004, Curtea Constituţionalã a reţinut cã "În raport cu volumul surselor de venit supuse impunerii şi cu amploarea activitãţilor supuse taxelor prevãzute de lege - valoarea contribuţiilor persoanelor juridice la bugetul de stat este incomparabil mai importantã decât aceea a persoanelor fizice, iar contestaţiile la executare introduse de cãtre persoanele juridice în scopul întârzierii obligaţiilor lor financiare cãtre stat pot avea efecte cu mult mai pãgubitoare decât eventualele contestaţii formulate în acelaşi scop de cãtre persoanele fizice". În legãturã cu invocarea încãlcãrii dreptului la liber acces la justiţie, prevãzut de art. 21 din Constituţie, în repetate decizii ale Curţii Constituţionale s-a reţinut cã "depunerea cauţiunii stabilite prin <>art. 127 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 are rolul de a frâna acţiunile dilatorii ale persoanelor juridice în cadrul procedurii de executare silitã, fãrã ca prin aceasta sã fie încãlcate prevederile art. 21 din Constituţie. Contestaţia la executare constituie prin ea însãşi o cale de acces la justiţie, iar condiţionarea acesteia de plata unei cauţiuni constituie o mãsurã de asigurare a celeritãţii procedurii şi de descurajare a abuzului de drept, admisibilã şi rezonabilã" (<>Decizia nr. 313 din 10 iulie 2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 8 august 2003). În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea, de exemplu şi prin deciziile: nr. 229 din 3 iunie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 26 iunie 2003; nr. 419 din 11 noiembrie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 4 decembrie 2003; nr. 440 din 20 noiembrie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 21 ianuarie 2004; nr. 474 din 9 decembrie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 5 februarie 2004. În opinia noastrã, considerentele pe care s-au întemeiat deciziile pronunţate în trecut de Curte cu privire la respingerea ca nefondatã a excepţiilor de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile <>art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 îşi pãstreazã valabilitatea în cazul dispoziţiilor cu conţinut identic ale <>art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã. Faptul cã reglementarea în cauzã [<>art. 127 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 ] a fãcut, în trecut, obiect al unor repetate sesizãri de neconstituţionalitate nu constituie eo ipso o justificare pentru reconsiderarea jurisprudenţei şi admiterea, prin Decizia nr. 40/2004 a Curţii Constituţionale, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Codul de procedurã fiscalã, aşa cum se susţine în decizia adoptatã. În decizia la care se referã prezenta opinie separatã, deşi se acceptã principiul afirmat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cã "impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau plata unor taxe, pentru valorificarea de cãtre titular a dreptului sãu subiectiv, chiar dacã constituie îngrãdiri ale accesului liber la justiţie, are o solidã şi indiscutabilã justificare prin prisma finalitãţii urmãrite, constând în limitarea în timp a stãrii de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilitãţilor de exercitare abuzivã a respectivului drept [...]", se considerã excesivã condiţionarea "însãşi a înregistrãrii contestaţiei la executare, în materie, de plata unei cauţiuni". Se considerã, în esenţã, cã "determinarea aprioricã şi imperativã a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din cuantumul sumei datorate, cât şi, mai ales, convertirea neplãţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrãdesc în mod nepermis accesul liber la justiţie". Considerãm, în dezacord cu opinia majoritãţii membrilor Curţii, cã dispoziţiile legale criticate nu încalcã dreptul la liber acces la justiţie. Cauţiunea, prin însãşi natura sa, reprezintã nu numai o condiţie de admisibilitate a contestaţiei, ci şi o garanţie a bunei-credinţe a debitorului obligaţiei fiscale înscrise într-un titlu executoriu cã nu formuleazã contestaţia în scopul de a tergiversa realizarea creanţei fiscale pentru care este urmãrit. În cazul prevãzut de textul criticat, debitorul, conform art. 164 din Codul de procedurã fiscalã, contestã, în realitate, mãsuri procedurale - orice act de executare efectuat cu încãlcarea prevederilor Codului de procedurã fiscalã de cãtre organele de executare sau însuşi titlul executoriu în temeiul cãruia a fost pornitã executarea (când acest titlu nu este o hotãrâre datã de o instanţã judecãtoreascã sau de alt organ jurisdicţional şi dacã pentru contestarea lui nu existã o altã procedurã prevãzutã de lege). În consecinţã, este evident cã prin introducerea contestaţiei la executare se poate ajunge la întârzierea realizãrii creanţei fiscale, cauţiunea fiind instituitã tocmai pentru descurajarea exercitãrii cu rea-credinţã a dreptului de a contesta executarea silitã. Este, pe de altã parte, esenţial de reţinut cã de natura cauţiunii, care reprezintã o garanţie, este restituirea ei celui care a plãtit-o, în cazul admiterii contestaţiei, aşa cum, de altfel, prevede art. 164 alin. (4) din Codul de procedurã fiscalã. În legãturã cu cuantumul cauţiunii fixat prin textul criticat la o cincime din suma datoratã bugetului cu titlu de impozite sau taxe, considerãm, în acord cu jurisprudenţa de pânã acum a Curţii Constituţionale, sã subliniem cã acesta nu este exagerat şi nu constituie un impediment pentru exercitarea dreptului la acces la justiţie. De altfel, în cadrul procedurii obişnuite, în cazul cererii de suspendare a executãrii, instanţa este cea care fixeazã cuantumul cauţiunii, având astfel posibilitatea, cel puţin teoretic, sã stabileascã un cuantum mai mare decât 20% din valoarea bunului urmãrit. (A se vedea art. 403 din Codul de procedurã civilã, text considerat a fi constituţional, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale.) De altfel, pentru a reprezenta o garanţie realã a exercitãrii cu bunã-credinţã a dreptului de a contesta executarea, cauţiunea trebuie sã aibã un caracter serios, sã nu fie derizorie în raport cu valoarea datoriei fiscale, în cazul prevãzut de textul criticat. În ceea ce priveşte aprecierea asupra cuantumului cauţiunii, considerãm cã în cauzã este necesar sã fie avutã în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, într-un alt context, referindu-se la aprecierea cuantumului taxei de timbru, a stabilit, pe bunã dreptate, considerãm noi, cã, "dacã cuantumul acesteia ar pãrea ridicat, aprecierea nu este de resortul contenciosului constituţional. Curtea Constituţionalã nu este în mãsurã sã cenzureze opţiunile legiuitorului şi sã înlocuiascã aprecierea acestuia - suveranã şi deplinã - cu propria sa apreciere, cãci în felul acesta s-ar transforma, practic, într-un legislator pozitiv, subsecvent". (A se vedea <>Decizia nr. 75 din 17 aprilie 1997 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 29 septembrie 1997.) Mutatis mutandis, acest argument este valabil şi în ceea ce priveşte aprecierea cuantumului cauţiunii stabilit prin textul criticat pentru neconstituţionalitate. Esenţial este în opinia noastrã cã materia fiscalã are un caracter special prin însãşi natura sa, în care prevaleazã elementele de drept public, ceea ce impune o anumitã celeritate în executarea obligaţiilor fiscale, cerutã de necesitatea asigurãrii ritmice a veniturilor bugetului de stat şi ale bugetelor locale, în vederea finanţãrii integrale şi la timp a cheltuielilor bugetare. De asemenea, este necesar sã fie avut în vedere faptul cã, separat de faza executãrii silite în care se pune problema contestaţiei la executare, contribuabilii au posibilitatea de a formula contestaţii împotriva actelor administrative fiscale - decizii de impunere, acte asimilate deciziilor de impunere, titluri de creanţã privind datoria vamalã (a se vedea titlul IX al Codului de procedurã fiscalã), pentru care nu se prevãd cauţiuni şi taxe de timbru [art. 170 alin. (2) din acelaşi cod]. În acelaşi timp, contrar punctului de vedere exprimat în decizia la care se referã prezenta opinie separatã, considerãm cã în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia procedura de judecatã este prevãzutã de lege, legiuitorul delegat avea dreptul ca, în materia procedurii fiscale, sã instituie plata cauţiunii la introducerea contestaţiei la executare, tocmai având în vedere necesitãţile impuse de urgenţa şi ritmicitatea cu care trebuie îndeplinite obligaţiile fiscale. În consecinţã, procedura specialã instituitã de Codul de procedurã fiscalã are deplinã legitimitate constituţionalã în dispoziţiile menţionate ale Legii fundamentale, aşa cum au avut-o şi dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare. De altfel, de mult timp s-a statuat, de principiu, în sensul cã "chiar în domeniul dreptului procesual civil este general admis cã acţiunea în justiţie este subordonatã unor condiţii de admisibilitate, care limiteazã liberul acces la justiţie, iar, în dreptul administrativ, sub denumirea de «fine de neprimire», ele apar şi mai numeroase" (Prof. dr. Tudor Drãganu, Liberul acces la justiţie, Lumina Lex, Bucureşti, 2003). De asemenea, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a stabilit cã "dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fãrã sã-l defineascã în sensul restrâns al cuvântului, existã posibilitatea limitãrilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricãrui drept" [Hotãrârea din 21 februarie 1975 (plenul Curţii) seria A nr. 18, publicatã de V. Berger - Jurisprudenţa CEDO, ediţia a 4-a, IRDO, 2003, pag. 156]. În acest sens, Curtea Constituţionalã a stabilit, în trecut, cã "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedurã, ca şi modalitãţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrãditã a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalitãţile instituite de lege" (<>Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
Judecãtor, Judecãtor, Costicã Bulai Constantin Doldur
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
