Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 4 din 14 aprilie 2014 privind modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
EMITENT: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 437 din 16 iunie 2014
Dosar nr. 2/1/2014/HP
Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului -
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor
Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă
Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă
Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă
Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă
Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă
Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă
Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă
Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător-raportor
Adriana Chioseaua - judecător la Secţia a II-a civilă
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2/1/2014/HP a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul specializat Cluj în Dosarul nr. 18.785/211/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulată de asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituţie bancară.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse: practică judiciară şi raportul întocmit de judecătorii-raportori. Se mai referă că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi că au fost depuse puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii.
Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, a constatat că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
1. Titularul şi obiectul sesizării
Tribunalul specializat Cluj a dispus, prin încheierea din şedinţa publică pronunţată la data de 6 ianuarie 2014, în Dosarul nr. 18.785/211/2013, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulată de asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituţie bancară.
2. Expunerea succintă a procesului
Obiectul litigiului îl reprezintă cererea de încuviinţare a executării silite a contractului de credit încheiat la data de 30 octombrie 2007 între B.T. - S.A. şi debitorul V.D.M., la solicitarea asigurătorului creditor Societatea Comercială G.A. - S.A., pentru recuperarea debitului în cuantum de 17.678,71 lei.
Astfel, ca urmare a neachitării în termen a obligaţiilor contractuale, Societatea Comercială G.A. - S.A. a despăgubit B.T. - S.A. cu suma de 17.678,71 lei, în baza contractului de asigurare şi, în temeiul art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, s-a subrogat în drepturile B.T. - S.A. împotriva debitorului V.D.M.
Prin Încheierea civilă nr. 9.390/CC/19.08.2013, pronunţată în Dosarul nr. 18.785/211/2013, Judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând că titlul executoriu de care se prevalează Societatea Comercială G.A. - S.A. nu stabileşte în favoarea acesteia o creanţă certă, lichidă şi exigibilă datorată de debitor, caracterul de titlu executoriu al contractului de credit bancar fiind conferit de lege doar în favoarea băncii împrumutătoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel creditoarea Societatea Comercială G.A. - S.A., care a susţinut că, în cauză, a operat o subrogare legală şi, în consecinţă, creanţa a fost transmisă cu toate garanţiile şi accesoriile sale către asigurător, inclusiv în ceea ce priveşte caracterul executoriu al titlului ce se execută, astfel încât apelanta poate solicita începerea procedurii executării silite împotriva debitorului V.D.M., în baza contractului de credit, fără a fi necesară obţinerea prealabilă a unui alt titlu executoriu.
Tribunalul specializat Cluj, învestit fiind cu soluţionarea apelului, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii, precum şi suspendarea cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
În actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Încheierea civilă din data de 6 ianuarie 2014 -, Tribunalul specializat Cluj a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:
a) De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, depinde soluţionarea apelului declarat de apelanta Societatea Comercială G.A. - S.A., întrucât, dacă asigurătorul subrogat în drepturile băncii dobândeşte şi atributul executorialităţii contractului de credit cesionat, acest lucru va influenţa în mod direct şi soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la cererea de încuviinţare a executării silite.
b) Problema de drept este nouă, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre asupra acestei chestiuni.
Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă şi, prin raportare la momentul sesizării Tribunalului specializat Cluj cu soluţionarea apelului, noţiunea de "nou" în domeniul problemelor de drept dezlegate de o instanţă de apel fiind apreciată din perspectiva identificării acestei probleme de drept, a cristalizării în timp a unei practici unitare la nivelul Tribunalului specializat Cluj, iniţial opiniile fiind divergente.
c) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 6 ianuarie 2013.
4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
Apelanta Societatea Comercială G.A. - S.A. a susţinut că, operând subrogarea, creanţa a fost transmisă cu toate garanţiile şi accesoriile sale, fiind transmis inclusiv titlul executoriu în original. În opinia sa, contractul de credit îşi menţine caracterul de titlu executoriu şi în ipoteza în care titularul cererii de încuviinţare a executării silite este asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituţie bancară.
Celelalte părţi nu şi-au exprimat opinia cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării.
5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
În opinia completului de judecată, soluţia legală cu privire la chestiunea de drept sesizată este aceea potrivit căreia, atunci când creditorul care solicită încuviinţarea executării silite a unui contract de credit este o altă persoană decât creditorul titular al creanţei, în urma subrogării legale a asigurătorului, cererea de încuviinţare a executării silite trebuie respinsă ca neîntemeiată.
În argumentarea acestei opinii s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de instituţiile de credit constituie titluri executorii.
Aşadar, valoarea de titlu executoriu a unui înscris, altul decât o hotărâre judecătorească, trebuie expres statuată de legiuitor.
Însă, ca instrument juridic care conferă asigurătorului calitatea de creditor al obligaţiei pecuniare, contractul de asigurare nu valorează titlu executoriu, nu are natura juridică a unui contract de garanţie (reală sau personală), ca urmare, nu se poate extrapola caracterul de titlu executoriu prevăzut de art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în privinţa contractului de cesiune de creanţă.
Este adevărat că subrogaţia legală implică transmiterea creanţei împreună cu accesoriile şi garanţiile sale, potrivit art. 1109 din Codul civil de la 1864, aplicabil speţei de faţă.
Noţiunile de "creanţă", de "garanţii", de "accesorii" privesc materialitatea, substanţa dreptului dedus judecăţii, iar nu atributul executorialităţii sale, aspect de drept procesual.
Este greşit a interpreta că transferul creanţei implică şi transmiterea valorii sale de titlu executoriu, întrucât caracterul de titlu executoriu al creanţei nu este un accesoriu al dreptului cedat, ci un atribut legal pe care legiuitorul l-a prevăzut expres sau nu. În cazul contractelor de garanţie reală şi personală aferente contractului de credit a fost reglementat în mod expres caracterul de titlu executoriu. În cazul contractului de asigurare nu a fost prevăzut în mod expres caracterul de titlu executoriu, iar creanţa creditoarei izvorăşte din contractul de asigurare.
Legiuitorul a înţeles să confere caracter de titlu executoriu contractului de credit în considerarea persoanei creditorului, respectiv a instituţiei de credit care acordă împrumutul bancar, titlul executoriu fiind raportat strict cu privire la obiectul său - debitul principal şi accesoriile, precum şi la subiectele sale - instituţia bancară şi debitorul.
6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
6.1. Opinia majoritară conturată prin soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti a fost în sensul dispunerii încuviinţării executării silite a unui contract de credit la cererea asigurătorului subrogat în drepturile creditorului instituţie bancară, faţă de dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare.
6.2. Într-o opinie minoritară există şi hotărâri judecătoreşti prin care s-a reţinut că nu poate fi încuviinţată o astfel de solicitare, în sensul unui răspuns negativ referitor la chestiunea de drept invocată.
7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
Instanţa de contencios constituţional a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate în legătură cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv pe cele formulate în legătură cu dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
8. Raportul asupra chestiunii de drept
Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorilor-raportori a fost că interpretarea dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, este în sensul menţinerii caracterului de titlu executoriu al contractului de credit, inclusiv pentru ipoteza în care titularul cererii de încuviinţare a executării silite este asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituţie bancară.
9. Înalta Curte
Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".
Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:
1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
2. instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
4. soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele 3 condiţii sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluţionarea unui apel împotriva unei încheieri date în judecata unei cereri de încuviinţare a executării silite, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
Este îndeplinită, de asemenea, şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât, deşi materia executării silite este guvernată de norme procesual civile, sesizarea Tribunalului specializat Cluj pune în discuţie natura juridică de titlu executoriu a unui înscris, respectiv a contractului de credit, în situaţia în care titularul cererii de încuviinţare a executării silite este asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituţie bancară, ceea ce presupune o evaluare prin prisma normelor de drept substanţial. Prin urmare, de lămurirea acestei probleme depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, se impun o serie de clarificări.
Astfel, în lipsa unei definiţii a "noutăţii" chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.
Sub un prim aspect se constată că data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, care a consacrat caracterul de titlu executoriu pentru contractele de credit, coroborată cu anul intrării în vigoare a Legii nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, care a reglementat prin art. 22 un caz de subrogaţie legală în materia asigurărilor, relevă că problema supusă analizei nu este una nouă.
De altfel, contractele de credit nu au dobândit caracterul de titluri executorii doar de la data de 1 ianuarie 2007, ci îl aveau şi în reglementarea anterioară, deoarece Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară - care a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 - stabilea, în art. 56 alin. 2 (devenit art. 79 alin. 2 în urma republicării din anul 2005), caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit bancar, dar şi al garanţiilor reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar - ceea ce impune concluzia că practica judecătorească, în această materie, este, cel puţin din anul 1998, în mod constant conturată.
Mai mult, prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, s-a stabilit că au caracter de titlu executoriu şi contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor legii menţionate.
În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii şi fără a-l raporta în mod exclusiv la momentul adoptării actului normativ vizat, se constată că ceea ce prezintă importanţă sub acest aspect este existenţa şi dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie.
Trebuie menţionat că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.
Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.
Or, din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă că marea majoritate a instanţelor apreciază că este admisibilă cererea de încuviinţare a executării silite a contractului de credit formulată de asigurătorul subrogat în drepturile creditorului, ceea ce face ca nici din această perspectivă cerinţa de noutate a chestiunii de drept să nu fie îndeplinită.
Aceasta deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).
Prin urmare, existenţa deja a unei practici neunitare relevă nu numai că poate fi apelat la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă.
Totodată, deşi nu este menţionată expressis verbis ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.
Se observă că, spre deosebire de legislaţia franceză, care prevede expres condiţia dificultăţii serioase, veritabile şi pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanţei supreme, legislaţia internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii.
În cazul supus analizei, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale în scopul determinării măsurii în care asigurătorul care se subrogă în drepturile creditorului instituţie bancară poate să solicite încuviinţarea executării silite a unui contract de credit întocmai ca şi creditorul în drepturile căruia se subrogă, respectiv dacă preia doar creanţa în substanţa sa sau şi atributul executorialităţii contractului de credit.
Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, aşa cum rezultă din examinarea hotărârilor judecătoreşti puse la dispoziţie de instanţele naţionale, acestea aplicând de o bună perioadă de timp normele de drept în discuţie şi stabilindu-le, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare.
Astfel, pentru interpretarea corectă a prevederilor legale în vederea soluţionării cererii de încuviinţare silită, este necesar a se realiza analiza de conţinut a normelor care guvernează regimul juridic al subrogaţiei legale, în corelare cu cele care instituie caracterul de titlu executoriu contractelor de credit.
În acest sens, încuviinţarea executării silite este numai o procedură de ordin formal, care precede executării propriu-zise, astfel încât se apreciază că problema semnalată nu comportă o reală dificultate care să necesite interpretarea unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii.
Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituţie de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligaţii (creanţe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligaţiei respective. În consecinţă, caracterul executoriu este asociat cu creanţa, iar nu cu înscrisul ca atare şi, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanţa însăşi a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialităţii nu se constituie într-un aspect de drept procesual, aşa cum a susţinut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanţei, care se transmite prin subrogaţie.
Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenţii.
Modificarea părţilor originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanţa titlului executoriu, întrucât asigurătorul plătitor subrogat în drepturile creditorului din contractul de credit beneficiază de executabilitatea contractului de credit astfel preluat, având în vedere însăşi natura juridică a subrogaţiei, respectiv aceea de mod de transmitere a obligaţiilor, astfel încât creditorul subrogat dobândeşte toate drepturile creditorului plătit în legătură cu creanţa.
De asemenea, trebuie reamintite premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, şi anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.
Din această perspectivă este evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, astfel cum s-a arătat, ci scopul său este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept.
În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul specializat Cluj în Dosarul nr. 18.785/211/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulată de asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituţie bancară.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2014.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Iulia Cristina Tarcea
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Mitroi
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
