Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 4 din 12 mai 2014 privind dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din noul Cod penal

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 4 din 12 mai 2014 privind dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din noul Cod penal

EMITENT: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 434 din 13 iunie 2014

Comenteaza legea

Dosar nr. 4/1/2014/HP/P


    Corina Michaela Jîjîie   - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de
                               Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
    Geanina Cristina Arghir  - judecător la Secţia penală
    Francisca Vasile         - judecător la Secţia penală
    Luminiţa Livia Zglimbea  - judecător la Secţia penală
    Valentin Horia Şelaru    - judecător la Secţia penală
    Angela Dragne            - judecător la Secţia penală
    Cristina Rotaru Radu     - judecător la Secţia penală - judecător-raportor
    Maricela Cobzariu        - judecător la Secţia penală
    Sofica Dumitraşcu        - judecător la Secţia penală
    Alina Gabriela Păun      - magistrat-asistent

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ce formează obiectul Dosarului nr. 4/1/2014/HP/P a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.
    La şedinţa de judecată participă doamna Alina Gabriela Păun, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Iuliana Nedelcu, procuror şef al Secţiei judiciare al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală în Dosarul nr. 200/93/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.
    Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse hotărâri relevante în materie pronunţate de instanţele judecătoreşti de la nivelul Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Constanţa, Curţii de Apel Craiova, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Piteşti, Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Târgu Mureş, opiniile formulate de specialiştii catedrei de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, de specialiştii Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, precum şi raportul întocmit de judecătorul-raportor.
    Se mai referă că raportul a fost comunicat părţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din noul Cod de procedură penală, la data de 7 aprilie 2014, însă la dosar nu s-au depus puncte de vedere din partea acesteia privind chestiunea de drept supusă judecăţii.
    Reprezentantul Parchetului a susţinut opinia procurorului general, solicitând pronunţarea unei decizii prin care problema de drept supusă dezlegării în cauza de faţă să primească următoarea rezolvare: "Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014."
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

                               ÎNALTA CURTE,
    Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a dispus, prin încheierea din data de 20 februarie 2014 în Dosarul nr. 200/93/2014 aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.
    II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 200/93/2014 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
    Fiind sesizat, potrivit dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 863/2013 şi art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2013 privind măsurile necesare pentru funcţionarea comisiilor de evaluare din penitenciare, din centrele de reeducare şi din centrele de reţinere şi arestare preventivă, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în vederea bunei funcţionări a instanţelor pe durata desfăşurării activităţii acestor comisii), de către Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, constituită în cadrul Penitenciarului Jilava pentru a hotărî cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnatului H.F.M., din perspectiva prevederilor art. 6 din Codul penal, în raport cu pedeapsa de 6 luni închisoare la care acesta a fost condamnat, pentru o faptă comisă în minorat, prin Sentinţa penală nr. 641/2007 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi care ulterior, ca efect al revocării beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a fost cumulată aritmetic cu pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare aplicată aceluiaşi inculpat prin Sentinţa penală nr. 528 din data de 2 august 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia nr. 268 din 15 decembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Tribunalul Ilfov - Secţia penală, prin Sentinţa penală nr. 25 din data de 1 februarie 2014 a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei la executare puse pe rolul instanţei în baza respectivei sesizări.
    Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
    Prin Sentinţa penală nr. 528 din data de 2 august 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia nr. 268 din 15 decembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. c) din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. a) din Codul penal şi art. 80 din Codul penal a fost condamnat inculpatul H.F.M. la o pedeapsă de 6 ani şi 6 luni închisoare.
    În baza art. 65 din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
    În baza art. 86^4 alin. 1 raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal a fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 641 din 22 iunie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 714 din 19 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, şi s-a dispus executarea în întregime a acesteia, fără a fi contopită cu pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul având de executat în final 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal.
    S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal.
    În baza art. 350 din Codul de procedură penală s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
    În baza art. 88 din Codul penal s-a dedus durata reţinerii şi a arestării preventive a inculpatului de la 26 februarie 2010 la zi.
    În baza sentinţei penale menţionate s-a emis M.E.P.I. nr. 921 din 28 ianuarie 2011 emis de către Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, executarea pedepsei începând la data de 26 februarie 2010.
    Faţă de situaţia de fapt reţinută, Tribunalul a constatat că persoana condamnatului H.F.M. se află în situaţia prevăzută de art. 44 din Codul penal, care reglementează pluralitatea intermediară, iar conform art. 44 alin. (2) din Codul penal, în caz de pluralitate intermediară, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni.
    Totodată, s-a reţinut că potrivit art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care, dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat.
    Tribunalul a constatat că numitul H.F.M. a suferit o condamnare de 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 641/2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 181 din Codul penal cu aplicarea art. 99 din Codul penal şi art. 86^4 din Codul penal, iar prin Sentinţa penală nr. 528 din 2 august 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală s-a dispus revocarea acestei pedepse de 6 luni închisoare şi adăugarea la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare, inculpatul având de executat în final 7 ani închisoare.
    S-a precizat că în cazul în care instanţa ar aplica dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Codul penal, în sensul înlocuirii pedepsei de 6 luni închisoare cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, conform art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, instanţa ar trebui să ia măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, adică 6 luni, iar conform art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, dat fiind că numitul H.F.M. a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare, să aplice pedeapsa închisorii de 6 ani şi 6 luni la care s-ar adăuga 3 ani - spor prevăzut de art. 36 din Codul penal (pentru infracţiunea săvârşită în formă continuată), care s-ar majora cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative de 6 luni, rezultanta fiind mai mare de 7 ani închisoare cât are de executat acesta în prezent, creându-se acestuia o situaţie mai defavorabilă decât cea prezentă.
    Având în vedere cele mai sus menţionate, Tribunalul a constatat că doar înlocuirea pedepsei de 6 luni închisoare cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe aceeaşi perioadă, fără a urma algoritmul prevăzut de art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, deoarece i s-ar crea acestuia o situaţia mai grea, face ca această înlocuire a pedepsei închisorii cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie să fie fără efecte juridice în ceea ce îl priveşte pe condamnat la acest moment, dat fiind că restul de pedeapsă ce se cere a fi înlocuită cu măsura educativă a intrat în concurs cu o altă pedeapsă.
    Totodată, s-a apreciat că măsura se impune şi datorită faptului că raţiunea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în situaţia aceluia care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, în sensul ca minorul să beneficieze de o măsură educativă, iar în cazul în care aceasta intră în concurs cu o infracţiune pentru care s-a aplicat o pedeapsă în majorat, să beneficieze de dispoziţiile legii noi, în cazul în care regimul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzute de art. 129 din Codul penal este favorabil inculpatului în comparaţie cu dispoziţiile referitoare la regimul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de Codul penal din 1968.
    Împotriva Sentinţei penale nr. 25 din 1 februarie 2014 pronunţate de Tribunalul Ilfov - Secţia penală în Dosarul nr. 200/93/2014 a formulat contestaţie condamnatul H.F.M., solicitând, în esenţă, admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei şi, pe fond, admiterea sesizării Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, urmând ca cele 6 luni închisoare, pentru care comisia din cadrul Penitenciarului Jilava a solicitat înlocuirea cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, să se considere executate.
    Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, examinând încheierea contestată în raport cu situaţia de fapt reţinută, cu probele administrate, cu opinia exprimată de comisie şi cu criticile formulate, a constatat că soluţionarea acestei cauze depinde de dezlegarea, de principiu, a unei chestiuni de drept, referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.
    III. Punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.
    Redarea normelor de drept interne ce urmează a fi supuse dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
    - art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal: "(4) Dacă în termenul de încercare al suspendării executării unei pedepse pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune, instanţa revocă suspendarea şi înlocuieşte pedeapsa potrivit alin. (2) sau (3), după care: a) dacă noua infracţiune a fost comisă în timpul minorităţii, se stabileşte şi pentru aceasta o măsură educativă, iar apoi se aplică măsura educativă cea mai grea; b) dacă noua infracţiune a fost comisă după majorat, se aplică o sancţiune rezultantă stabilită potrivit art. 129 alin. (2) din Codul penal."
    - art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal: "(2) În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care: a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa; b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat; c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe viaţă, se execută numai această pedeapsă; d) dacă măsura educativă este privativă de libertate iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta."
    2. Prezentarea jurisprudenţei propriei instanţe
    Până în prezent nu s-a format o jurisprudenţă în această materie.
    3. Punctul de vedere al judecătorului cauzei asupra problemei de drept sesizate
    Din economia dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, rezultă că această normă tranzitorie specială este aplicabilă exclusiv cauzelor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Cod penal.
    Pe de altă parte, se observă că Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, nici în cuprinsul capitolului IV, intitulat "Dispoziţii speciale privind regimul sancţionator aplicabil minorilor" şi nici în cadrul vreunui alt capitol, nu a edictat vreo normă tranzitorie cu privire la acele situaţii în care, în cadrul unei pedepse rezultante stabilite printr-o hotărâre definitivă, se regăsesc înglobate (prin cumul juridic sau aritmetic) şi pedepse aplicate pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii.
    Singura normă juridică reglementată cu privire la situaţia specială a infractorilor minori condamnaţi definitiv la data intrării în vigoare a noului Cod penal este cea prevăzută de art. 21 din Legea nr. 187/2012, potrivit căruia "(1) Pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii.
    (2) Pedeapsa închisorii care depăşeşte 20 de ani, aplicată pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se va înlocui cu internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.
    (3) În cazul pluralităţii de infracţiuni, înlocuirea prevăzută la alin. (1) şi (2) se face cu privire la pedeapsa rezultantă.
    (4) Partea executată din pedeapsa închisorii, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul de detenţie", care însă nu acoperă şi situaţia unei pluralităţi alcătuite din pedepse aplicate pentru infracţiuni comise înainte şi după majorat.
    În acest context s-a apreciat că voinţa legiuitorului ar trebui interpretată în sensul că, în astfel de cazuri, pedeapsa rezultantă, aplicată printr-o hotărâre rămasă definitivă înainte de data de 1 februarie 2014, pentru o pluralitate de infracţiuni, comise parte în timpul minorităţii şi parte după majorat, nu trebuie fracţionată, în sensul înlocuirii pedepselor componente aplicate pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii cu măsura educativă a internării într-un centru de reeducare şi al executării restului de pedepse în regim privativ de libertate, ci trebuie considerată ca un tot unitar şi indivizibil, în care pedepsele nu mai pot fi disociate.
    IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    În urma comunicării raportului întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul procedură penală, condamnatul H.F.M. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate
    Cele mai multe dintre instanţele judecătoreşti care au exprimat un punct de vedere cu privire la posibilitatea aplicării art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012, cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal - Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Dolj, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Bacău, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Sectorului 1, Judecătoria Sectorului 3, Judecătoria Făurei -, au fost de părere că dispoziţiile citate sunt incidente doar în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului penal.
    În majoritate, judecătorii de la Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Gorj, Tribunalul Satu Mare, Tribunalul Argeş, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Constanţa, Tribunalul Harghita, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Brăila, Tribunalul Constanţa, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Târgu-Jiu, Judecătoria Calafat, Judecătoria Satu Mare, Judecătoria Oradea, Judecătoria Bacău, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti au opinat că prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal trebuie interpretate în sensul că sunt aplicabile şi în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.
    VI. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Prin Adresa nr. 619/C/802/III-5/2014 din data de 19 martie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind problema de drept: "dacă prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal pot fi interpretate în sensul că sunt aplicabile şi în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014".
    Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerului Public a susţinut în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei că modificările legislative care au intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 au schimbat radical sancţiunile aplicabile faptelor comise în timpul minorităţii.
    Astfel, potrivit art. 114 din Codul penal, minorilor nu li se mai pot aplica pedepse, ci doar măsuri educative privative sau neprivative de libertate.
    În acelaşi context, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 a stabilit că pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii.
    Astfel, se constată că noua reglementare şi legea de punere în aplicare a acesteia au statuat cu privire la faptele săvârşite de minori sub imperiul Codului penal anterior şi judecate ulterior modificărilor legislative din 1 februarie 2014, precum şi referitor la condamnările suferite de aceştia anterior datei menţionate şi care se execută sau produc efecte juridice ulterior acestei date (în această categorie intrând şi condamnările Ia pedeapsa închisorii a căror executare a fost suspendată condiţionat sau sub supraveghere, în cazul în care termenul de încercare nu s-a împlinit anterior datei de 1 februarie 2014).
    De asemenea, în privinţa pedepselor a căror executare a fost suspendată, se remarcă faptul că art. 22 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 prevede că această măsură aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.
    Alineatele (2)-(4) ale textului de lege menţionat stabilesc cazurile şi condiţiile revocării suspendării executării dispuse pentru infracţiuni comise de minori, precum şi tratamentul sancţionator incident în caz de revocare.
    Astfel, în conformitate cu art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012, dacă în termenul de încercare al suspendării executării unei pedepse pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune, instanţa revocă suspendarea şi înlocuieşte pedeapsa potrivit alin. (2) sau (3), după care dacă noua infracţiune a fost comisă după majorat, se aplică o sancţiune rezultantă stabilită potrivit art. 129 alin. (2) din Codul penal.
    Art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, la care face referire textul enunţat mai sus şi care este incident în raport cu situaţia juridică examinată, statuează că, în cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care, dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative şi din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat.
    Aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii
    În procesul de aplicare a art. 6 din Codul penal, legiuitorul a statuat obligativitatea reducerii sancţiunii aflate în curs de executare la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea care a atras aplicarea pedepsei.
    Operaţiunea de determinare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive aflate în curs de executare la 1 februarie 2014 nu permite o nouă individualizare a sancţiunilor, aceasta impunând doar înlăturarea acelei părţi a sancţiunii care depăşeşte maximul special prevăzut în legea nouă.
    În acelaşi context, în acest proces de stabilire a maximului special prevăzut de noua reglementare prezintă relevanţă inclusiv tratamentul sancţionator incident în raport cu diversele instituţii juridice reţinute în cauza examinată.
    Această opinie, consacrată de doctrină*1), a fost împărtăşită şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
____________
    *1) F. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod penal, Caiete de drept penal nr. 3/2013, p. 37-38.

    Astfel, referitor la situaţia particulară a concursului de infracţiuni, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1/1/2014/HP/P, a statuat cu caracter obligatoriu că: "în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.
    În a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal.
    În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.
    În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi".
    Astfel, pornind de la chestiunea de drept supusă dezlegării, în cazul în care sancţiunea care se execută nu este unică, ci este stabilită ca pedeapsă rezultantă pentru o pluralitate intermediară al cărei regim sancţionator a fost cel prevăzut de art. 86^4 alin. 1 raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, în operaţiunea de identificare şi aplicare a legii penale mai favorabile prezintă relevanţă şi tratamentul sancţionator incident, potrivit noii reglementări şi, implicit, consecinţele acestuia asupra sancţiunii.
    Incidenţa dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal în operaţiunea de determinare a legii penale mai favorabile pentru cauzele judecate definitiv:
    Întrucât noul Cod penal nu a mai prevăzut posibilitatea sancţionării minorilor cu pedepse, consacrând un sistem sancţionator bazat exclusiv pe măsuri educative, Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a reglementat situaţiile juridice tranzitorii create de condamnările care conţin acest tip de sancţiune, cu referire expresă la pedepsele executabile sau a căror executare a fost suspendată potrivit Codului penal anterior.
    Astfel, regimul juridic incident, după data de 1 februarie 2014, în cazul pedepselor definitiv aplicate minorilor în baza Codului penal din 1969, executabile sau a căror executare a fost suspendată, a fost lămurit, după caz, de art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv de art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege.
    În ceea ce priveşte pedepsele a căror executare a fost suspendată şi pentru care a intervenit revocarea cu caracter definitiv la data modificărilor legislative examinate, s-a pus problema aplicabilităţii tratamentului sancţionator prevăzut de art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
    Astfel, în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii pentru care s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei, art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 instituie un tratament sancţionator distinct care derogă de la cel aplicabil majorilor, determinat de modificările aduse prin noul Cod penal regimului sancţionator aplicabil faptelor săvârşite de minori.
    Similar regulii instituite prin Decizia nr. 1/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care poate fi valorificată cu caracter de principiu şi în acest caz, în procesul de determinare şi aplicare a legii penale mai favorabile pentru pedepsele stabilite prin hotărâri definitive nu prezintă relevanţă doar limita maximă a sancţiunii aplicabile potrivit noilor dispoziţii legale sau, după caz, noul tip de sancţiune prevăzut în Codul penal, ci şi tratamentul sancţionator al instituţiilor reţinute cu caracter definitiv în cauză, dacă acestea îşi găsesc corespondent în noua reglementare.
    În cazul examinat tratamentul sancţionator prevăzut de art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, coroborat cu art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu va produce efecte doar în baza art. 5 din Codul penal, respectiv în situaţia în care instanţa este învestită cu judecarea infracţiunii care a generat revocarea suspendării pentru condamnarea suferită în timpul minorităţii, ci şi în cazul în care revocarea a avut loc anterior modificărilor legislative din data de 1 februarie 2014, urmând ca acest tratament sancţionator să fie valorificat în procesul de aplicare a legii penale mai favorabile potrivit art. 6 din Codul penal.
    De altfel, în mare parte dispoziţiile legale care privesc aplicarea legii penale în timp în cazul faptelor săvârşite de minori se referă la sancţiuni deja aplicate la momentul intrării în vigoare a noilor reglementări.
    Un argument suplimentar în susţinerea acestui punct de vedere îl constituie faptul că Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu distinge în privinţa acestui aspect în sensul limitării incidenţei tratamentului sancţionator prevăzut de art. 22 alin. (4) lit. b) raportat la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal doar la cazurile în care instanţa este învestită cu judecarea infracţiunii care atrage revocarea suspendării, prin urmare în acord cu principiul "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus" aceste dispoziţii legale îşi găsesc aplicabilitatea şi în operaţiunea de determinare a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive.
    Astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, adoptarea dispoziţiilor legale examinate a fost determinată de situaţia tranzitorie pe care o generează hotărârile prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei, în condiţiile în care noul Cod penal nu mai prevede posibilitatea aplicării acestui tip de sancţiune în cazul minorilor, ci doar a măsurilor educative (punctul 2.1 al Expunerii de motive a Legii nr. 187/2012).
    Or, tratamentul sancţionator instituit pentru acest tip de situaţie tranzitorie trebuie să fie identic, indiferent dacă infracţiunea care atrage revocarea suspendării executării este în curs de judecată ulterior datei de 1 februarie 2014 sau s-a judecat definitiv anterior acestei date.
    Necesitatea eficientizării acestui tratament sancţionator în cazul condamnărilor definitive rezultă şi din interpretarea teleologică a dispoziţiilor legale examinate, înţelesul acestora rezultând şi din finalitatea lor.
    Interpretarea teleologică are menirea de a stabili sfera de incidenţă a unui text legal, având în vedere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestuia.
    Deşi din examinarea sumară a expresiei literale folosite de legiuitor s-ar putea deduce că această dispoziţie legală este incidentă doar atunci când revocarea suspendării executării pedepsei este realizată efectiv de instanţa învestită cu judecarea infracţiunii care atrage revocarea, finalitatea normei este aceea de a acoperi juridic toate situaţiile în care se regăsesc hotărâri prin care s-a stabilit acest mod de individualizare a executării pedepsei, fără a se distinge în funcţie de momentul în care are loc revocarea suspendării executării pedepsei.
    În concluzie, aplicarea legii penale mai favorabile şi în acest caz, similar concursului de infracţiuni, va parcurge două etape:
    1. în prima etapă se vor analiza pedepsele aplicate pentru infracţiunile care formează pluralitatea intermediară prin prisma maximului special prevăzut de legea nouă, urmând ca pedeapsa aplicată pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii să fie înlocuită cu măsura educativă corespunzătoare, iar cea stabilită pentru fapta comisă după împlinirea vârstei de 18 ani să fie comparată cu maximul special prevăzut de legea nouă şi redusă, după caz, dacă acesta este depăşit;
    2. în cea de-a doua etapă se va examina dacă pedeapsa rezultantă aplicată în cauză este mai mare decât cea anterior determinată, inclusiv prin eficientizarea tratamentului sancţionator prevăzut de art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, raportat la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal.
    VII. Opinia specialiştilor consultaţi
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, constatându-se că nici aceştia nu au un punct de vedere unitar.
    Au fost transmise următoarele opinii:
    a) Departamentul de Drept Penal din cadrul Facultăţii de Drept - Universitatea din Bucureşti a transmis următorul punct de vedere:
    Dispoziţiile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 se referă la situaţia când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea executării pedepsei pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, a intrat în vigoare Codul penal, iar condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune în cursul termenului de încercare.
    Dispunând revocarea măsurii, instanţa nu va mai putea aplica pedeapsa a cărei executare fusese suspendată deoarece, potrivit Codului penal, această sancţiune nu mai este aplicabilă minorilor infractori. În acest caz pedeapsa va fi înlocuită cu o măsură educativă în funcţie de natura pedepsei a cărei suspendare fusese dispusă iniţial [închisoarea va fi înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru educativ - art. 22 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, iar amenda va fi înlocuită cu măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână - art. 22 alin. (3) din Legea nr. 187/2012].
    Dacă noua infracţiune comisă în termenul de încercare este săvârşită după majorat va exista o pluralitate între infracţiunea comisă anterior - pentru care se dispusese măsura suspendării - şi noua infracţiune, pentru care va răspunde ca major. În urma revocării suspendării, pedeapsa aplicată nu mai poate fi pusă în executare, deoarece în Codul penal, faţă de minorii infractori se pot lua numai măsuri educative.
    Conform art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012, dacă pentru noua infracţiune săvârşită după majorat se va aplica o pedeapsă, atunci contopirea sancţiunilor (măsură educativă şi pedeapsă) se va face conform art. 129 alin. (2) din Codul penal.
    Dispoziţiile tranzitorii din art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 sunt aplicabile cu privire la cauzele în care a fost pronunţată, până la 1 februarie 2014, o hotărâre de condamnare cu suspendarea executării pedepsei pentru o infracţiune comisă în timpul minorităţii şi pentru care nu s-a pronunţat revocarea acestei măsuri până la aceeaşi dată.
    Dacă revocarea suspendării executării pedepsei pentru o infracţiune comisă în timpul minorităţii a avut loc înaintea datei de 1 februarie 2014, înseamnă că instanţa a dispus şi executarea pedepsei închisorii, soluţie conformă cu dispoziţiile Codului penal anterior. Astfel, la 1 februarie 2014 condamnatul s-ar afla în executarea unei pedepse cu închisoarea aplicată pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii. Nu are importanţă că anterior fusese dispusă măsura suspendării executării pedepsei câtă vreme aceasta a fost revocată şi pedeapsa a devenit executabilă. În acest caz se vor aplica dispoziţiile tranzitorii prevăzute în art. 21 din Legea nr. 187/2012. Aceasta este situaţia în care se află condamnatul din cauza în care a fost pronunţată încheierea anexată.
    În concluzie, dispoziţiile din art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 nu pot fi aplicate şi în cazul faptelor definitiv judecate şi pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii până la 1 februarie 2014.
    În speţă fiind vorba de o cauză definitiv judecată, dispoziţiile legii noi se vor aplica doar dacă sunt mai favorabile. Altfel spus, sancţiunile aplicate în baza legii vechi vor fi reduse ori schimbate doar dacă potrivit noilor dispoziţii acestea nu ar mai avea suport legal.
    În Codul penal, pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii, nu se mai pot aplica pedepse, ci numai măsuri educative. Aşadar, după intrarea în vigoare a Codului penal, pedeapsa de 6 luni închisoare nu mai poate rămâne să fie executată alături de cealaltă pedeapsă de 6 ani şi 6 luni. Pedeapsa cu închisoarea executabilă la 1 februarie 2014 (6 luni + 6 ani şi 6 luni) nu poate fi privită ca un tot unitar deoarece la aceste pedepse s-a ajuns în urma revocării suspendării, caz în care pedepsele nu se contopesc. În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Codul penal, deoarece condamnatul nu se afla în executarea unei măsuri educative luate potrivit Codului penal anterior, ci se afla în executarea unei pedepse cu închisoarea. Vor fi, însă, incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 şi astfel pedeapsa de 6 luni închisoare se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu pedeapsa închisorii, adică tot de 6 luni. Pedeapsa închisorii de 6 ani şi 6 luni aplicată pentru o infracţiune în formă continuată a fost pronunţată printr-o hotărâre definitivă şi nu mai poate fi reindividualizată în condiţiile art. 36 din Codul penal, ci doar comparată cu noile dispoziţii ţinând cont de prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal.
    În urma aplicării dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 condamnatul s-ar afla în executarea măsurii educative a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 6 luni şi în executarea pedepsei cu închisoare de 6 ani şi 6 luni. Întrucât în cauză există o pluralitate de două infracţiuni, dintre care una comisă în timpul minorităţii şi una după majorat (pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii s-a luat o măsură educativă privativă de libertate şi pentru cea comisă după majorat s-a aplicat o pedeapsă), ar fi incidente dispoziţiile art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal. În acest caz s-ar aplica pedeapsa cu închisoarea de 6 ani şi 6 luni la care s-ar adăuga între 25% din durata măsurii educative şi întreaga durată a acestei măsuri. S-ar putea ajunge astfel potrivit noilor dispoziţii la o pedeapsă rezultantă de 7 ani.
    Aşadar, sancţiunea aplicată definitiv sub imperiul legii vechi, de 6 luni + 6 ani şi 6 luni nu este mai mare decât sancţiunea la care s-ar putea ajunge potrivit noilor dispoziţii - o pedeapsă rezultantă de 7 ani conform art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal. Întrucât legea nouă nu este mai favorabilă, sancţiunile aplicate definitiv sub imperiul legii vechi nu vor fi schimbate.
    b) Institutul de Cercetări Juridice "Academician Andrei Rădulescu" al Academiei Române a transmis următoarele consideraţii:
    I. În principiu, prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, sunt aplicabile şi în cazul faptelor definitiv judecate până la data de 1 februarie 2014, dar numai referitor la tratamentul pluralităţii de infracţiuni (acesta având un regim independent de acela care se referă la condamnările definitive componente ale pluralităţii).
    În aceste cazuri, soluţiile juridice ar putea însă diferi după modul în care se interpretează dispoziţiile privitoare la termenii concursului de infracţiuni (dacă există un concurs dintre o pedeapsă şi o măsură educativă privativă de libertate sau un concurs între două pedepse).
    Se ştie că, în varianta în care persoana a săvârşit două infracţiuni concurente dintre care una în timpul minorităţii, iar alta după majorat, instanţa va lua o măsură educativă pentru prima infracţiune şi va aplica o pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită după majorat, iar la stabilirea sancţiunii care va urma să fie executată se ţine seama, în principal, de natura privativă sau neprivativă de libertate a măsurii educative luate pentru infracţiunea săvârşită în timpul minorităţii, precum şi de natura pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită după majorat (detenţiunea pe viaţă, închisoarea, amenda).
    Astfel: dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe viaţă, se execută numai aceasta; dacă este închisoarea, se aplică numai pedeapsa închisorii, când măsura educativă luată pentru infracţiunea săvârşită în timpul minorităţii este neprivativă de libertate, iar dacă măsura educativă este privativă de libertate se aplică tot pedeapsa închisorii care se majorează cu o durată egală cel puţin cu o pătrime din durata măsurii educative ori din restul neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat şi, în sfârşit, dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
    II. În speţa în care se solicită dezlegarea de principiu, inculpatul H.F.M., condamnat în condiţiile Codului penal anterior de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti la 6 luni închisoare pentru săvârşirea ca minor a infracţiunii prevăzute în art. 181 din Codul penal, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 86^4 din Codul penal), până la epuizarea termenului de încercare de 2 ani şi 6 luni, devenit major, a săvârşit o nouă infracţiune, tot în condiţiile Codului penal anterior pentru care i s-a aplicat o pedeapsă de 6 ani şi 6 luni închisoare.
    Noua infracţiune, fiind comisă în termenul de încercare al unei pedepse anterioare cu suspendarea executării, a atras, conform legii penale anterioare, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, inculpatul urmând să execute ambele sancţiuni, atât cea de 6 luni, cât şi cea de 6 ani şi 6 luni, în total 7 ani de închisoare.
    Chiar dacă aparent ne aflăm în faţa unui caz când nu există recidivă (după Codul penal anterior) sau când nu există condiţiile unei pluralităţi intermediare (după Codul penal în vigoare) întrucât primul termen al recidivei este constituit dintr-o condamnare de 6 luni (şi nu mai mare de 6 luni cum prevede legea penală) nu vor fi aplicate regulile concursului de infracţiuni, cum ar rezulta din dispoziţiile art. 40 din Codul penal anterior, ci regulile speciale prevăzute în cazul revocării suspendării executării pedepsei prevăzute în art. 83 din Codul penal anterior.
    În acest caz, sancţiunea aplicată pentru cea de-a doua infracţiune, comisă în termenul de încercare al primei infracţiuni, nu se contopeşte, ci se execută independent una de cealaltă, soluţie prevăzută în art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior. Este unul din cazurile când existenţa situaţiei denumite "pluralitate intermediară" (sau în Codul penal anterior "cazuri când nu există recidivă") nu conduce la aplicarea obligatorie a regulilor concursului de infracţiuni, ci operează unele reguli speciale cum sunt cele care se referă la săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare prevăzut de lege, pentru o pedeapsă pronunţată cu suspendarea executării.
    În acest caz, cele două infracţiuni se execută integral şi nu se contopesc, atât sancţiunea de 6 luni închisoare, cât şi cea de 6 ani şi 6 luni închisoare, ceea ce revine la o pedeapsă de 7 ani închisoare pe care inculpatul trebuie să o execute.
    Observăm că instanţa care a judecat cea de-a doua infracţiune nu putea să aplice prevederile Codului penal în ceea ce priveşte înlocuirea închisorii (care nu mai putea fi aplicată minorului potrivit Codului penal) cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie [art. 129 alin. (2) din Codul penal] întrucât sancţiunea iniţială de 6 luni închisoare pentru prima infracţiune era definitivă, pe lângă faptul că măsura educativă pretins înlocuitoare se putea aplica pe o durată de la 2 ani la 5 ani, pe când pedeapsa aplicată în speţă în baza legii penale anterioare a fost de 6 luni închisoare. Or, se ştie că ceea ce este hotărâtor în asemenea situaţii este durata privaţiunii de libertate şi nu felul privaţiunii (închisoare sau măsura educativă a internării într-un centru de detenţie).
    Dar prevederile noului Cod penal în materia tratată nu puteau fi aplicate nici cu privire la situaţia fiecărei condamnări componente a pluralităţii acestei condamnări, având caracter definitiv. Pedepsele aplicate pentru fiecare infracţiune, reprezentând condamnări definitive pronunţate sub legea anterioară, nu mai puteau fi puse în discuţie decât eventual în baza art. 6 din Codul penal, problemă care nu a fost însă ridicată în faţa instanţei de judecată. Singurele aspecte care ar putea fi puse în discuţie ar fi privit tratamentul sporului de pedeapsă pe care îl atrage existenţa pluralităţii de infracţiuni, problematică independentă de aceea a condamnărilor componente ale pluralităţii de infracţiuni.
    În situaţia de excepţie a speţei, când noua condamnare se pronunţă pentru o faptă comisă în termenul de încercare pentru o altă condamnare anterioară pronunţată cu suspendarea executării pedepsei, problema sporului de pedeapsă în cazul pluralităţii de infracţiuni capătă o altă dimensiune. În acest caz, sunt aplicabile oare regulile concursului de infracţiuni sau sunt aplicabile alte reguli?
    Se ştie că legea penală anterioară prevedea, în acest sens, totalizarea sancţiunilor aplicate condamnatului, spre deosebire de Codul penal [art. 96 alin. (5) din Codul penal] care prevede aplicarea unui regim mai sever, şi anume prin aplicarea regulilor recidivei sau a pluralităţii intermediare, ceea ce ar conduce la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 7 ani. Fiind vorba de o recidivă postcondamnatorie, pedepsele aplicate se contopesc [art. 43 alin. (2) din Codul penal], iar pedeapsa rezultantă se adaugă la pedeapsa neexecutată sau la restul rămas neexecutat din aceasta. În acest mod se ajunge la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 7 ani.
    Aceasta înseamnă că, în asemenea situaţii, sunt aplicabile numai dispoziţiile legii anterioare în privinţa tratamentului unei condamnări comise în termenul de încercare a unei condamnări anterioare pronunţate cu suspendarea executării pedepsei.
    Desprindem din cele de mai sus concluzia că, atunci când legea penală nouă, în privinţa tratamentului pluralităţii de infracţiuni, atrage consecinţe mai grave decât cele prevăzute în Codul penal anterior, acesta din urmă devine aplicabil în cazul succesiunii de legi penale în timp, când are loc modificarea tratamentului aplicării sancţiunii în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare al suspendării executării pedepsei pronunţate pentru o infracţiune anterioară.
    Desigur, soluţia susceptibilă a fi aplicată ar fi alta dacă instanţa ar transforma prima condamnare din 6 luni închisoare în 6 luni internare într-un centru de detenţie (deşi această din urmă măsură educativă se dispune pe o perioadă de la 2-5 ani, pe lângă faptul că soluţia asupra condamnărilor componente ale concursului a rămas definitivă). În acest caz ar deveni aplicabil art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, iar sporul de pedeapsă ar fi o pătrime din durata măsurii educative, ceea ce ar însemna o lună şi 15 zile, condamnatul urmând să execute o pedeapsă de 6 ani, 7 luni şi 15 zile în loc de 7 ani închisoare.
    III. Concluzii
    În raport cu cele de mai sus, concluzia pe care o desprindem este aceea că, în principiu, prevederile art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal pot fi aplicabile şi în cazul faptelor definitiv judecate până la data de 1 februarie 2014, dar numai referitor la tratamentul pluralităţii de infracţiuni, acesta având un regim independent de acela care se referă la condamnările definitive componente ale pluralităţii.
    În aceste cazuri, soluţiile juridice ar putea însă diferi după modul în care se interpretează dispoziţiile privitoare la termenii concursului de infracţiuni, respectiv dacă există un concurs dintre o infracţiune şi o măsură educativă privativă de libertate sau un concurs între două infracţiuni, aşa cum s-a demonstrat mai sus.
    VIII. Raportul asupra chestiunii de drept
    Punctul de vedere exprimat de judecătorul-raportor este în sensul că dispoziţiile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal reprezintă o normă tranzitorie, incidentă doar în cauzele aflate în curs de judecată la data de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a Codului penal.
    În speţă, la data formulării contestaţiei, pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 641 din 22 iunie 2007 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti nu mai avea o existenţă de sine stătătoare, fiind revocată şi adăugată la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni aplicată prin Sentinţa penală nr. 528 din 2 august 2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, condamnatul având de executat o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare.
    Ca atare, la data intrării în vigoare a Codului penal, contestatorul se afla în executarea unei pedepse cu închisoarea şi nu se mai punea problema pedepsei ce ar trebui aplicate în cazul unei infracţiuni comise după majorat, dar în termenul de încercare al suspendării executării unei pedepse pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, ipoteză prevăzută de art. 22 alin. (4) din Legea nr. 187/2012.
    De aceea dispoziţiile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu pot fi aplicate în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.
    IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:
    A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizării
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 200/93/2014 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
    Din verificările efectuate a rezultat şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    Constatând, deci, îndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.
    B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată
    Problema de drept ce face obiectul prezentei cauze priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.
    Înalta Curte reţine că, spre deosebire de situaţia cauzelor penale aflate în stare de judecată, unde în situaţiile tranzitorii este obligatoriu un examen privind legea penală mai favorabilă, în cazul faptelor definitiv judecate aplicarea legii penale mai favorabile poate fi făcută doar în situaţiile expres prevăzute de lege. Şi în expunerea de motive a noului Cod penal s-a arătat că "în contextul consacrării explicite în Constituţie a principiului separaţiei puterilor în stat, o altă problemă care s-a cerut soluţionată a fost stabilirea relaţiei între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod cert, principiul constituţional enunţat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională, cum este cazul principiului legalităţii pedepsei. În consecinţă, s-a optat pentru menţinerea reglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art. 6) şi renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii."
    Deoarece noul Cod penal nu a mai prevăzut posibilitatea sancţionării minorilor cu pedepse, consacrând un sistem sancţionator bazat pe măsuri educative, Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal a reglementat expres anumite situaţii tranzitorii în care era dificil de apreciat care este legea penală mai favorabilă, în capitolul IV "Dispoziţii speciale privind regimul sancţionator aplicabil minorilor".
    Având în vedere că în cazul faptelor soluţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive aplicarea legii penale mai favorabile se face doar în situaţii de excepţie, legiuitorul a utilizat expresii explicite de genul "pedeapsa amenzii executabilă" (art. 20 din Legea nr. 187/2012), "pedeapsa închisorii executabilă" (art. 21 din Legea nr. 187/2012).
    Printr-o interpretare per a contrario rezultă că unde în textul de lege nu se face referire expresă la situaţia sancţiunilor aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive trebuie considerat că dispoziţia legală este aplicabilă doar cauzelor în care nu exista o hotărâre definitivă la data de 1 februarie. În această categorie se înscrie şi art. 22, care în alin. (4) prevede că "Dacă în termenul de încercare al suspendării executării unei pedepse pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune, instanţa revocă suspendarea şi înlocuieşte pedeapsa potrivit alin. (2) sau (3), după care:
    a) dacă noua infracţiune a fost comisă în timpul minorităţii, se stabileşte şi pentru aceasta o măsură educativă, iar apoi se aplică măsura educativă cea mai grea;
    b) dacă noua infracţiune a fost comisă după majorat, se aplică o sancţiune potrivit art. 129 alin. (2) din Codul penal."
    Din economia acestor dispoziţii rezultă că norma este aplicabilă cauzelor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Cod penal, şi nu atunci când există o pedeapsă rezultantă stabilită printr-o hotărâre definitivă, în care se găsesc înglobate, ca urmare a revocării suspendării condiţionate, pedepse aplicate în timpul minorităţii şi pedepse aplicate în majorat, ca în speţa dedusă judecăţii.
    Concluzionând, în considerarea celor expuse, rezultă că prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.

    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

                        PENTRU ACESTE MOTIVE
                            În numele legii
                               DECIDE:

    Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală prin Încheierea din data de 20 februarie 2014, în Dosarul nr. 200/93/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din noul Cod penal în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 şi stabileşte:
    "Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014."
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2014.

                  PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE
             A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    CORINA MICHAELA JÎJÎIE

                      Magistrat-asistent,
                     Alina Gabriela Păun

                         _________

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 4 din 12 mai 2014

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"