Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 393 din 28 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 393 din 28 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 609 din 12 august 2015

Comenteaza legea


    Augustin Zegrean       - preşedinte
    Petre Lăzăroiu         - judecător
    Mircea Ştefan Minea    - judecător
    Daniel Marius Morar    - judecător
    Mona-Maria Pivniceru   - judecător
    Puskas Valentin Zoltan - judecător
    Simona-Maya Teodoroiu  - judecător
    Tudorel Toader         - judecător
    Oana Cristina Puică    - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a "dezlegării date problemelor de drept judecate" prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 5.079/197/2014 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 805D/2014.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţii. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată, astfel, că instanţa de judecată, autoare a excepţiei, critică Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe motiv că ar fi introdus o condiţie neprevăzută de lege cu privire la incriminările instituite de art. 323 din Codul penal din 1969 şi de art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, prin aceea că a stabilit că faptele prevăzute de textele de lege menţionate se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate. Consideră că, în realitate, nu se critică însăşi hotărârea prealabilă pronunţată de Înalta Curte, ci dispoziţiile de lege astfel cum au fost interpretate de instanţa supremă. Înalta Curte nu a modificat textele de incriminare ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 323 din vechiul Cod penal atunci când a decis că nu există nicio diferenţă în ceea ce priveşte modul de organizare a grupului infracţional între aceste infracţiuni şi cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, distincţia constând în existenţa a două cerinţe suplimentare pentru a fi întrunite elementele infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, şi anume grupul să aibă ca scop comiterea uneia sau mai multor infracţiuni grave şi să urmărească obţinerea unui folos material. Instanţa supremă nu a legiferat, ci a respectat definiţia grupului infracţional organizat dată de Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii organizate, însăşi existenţa incriminărilor din Legea nr. 39/2003 fiind determinată de adoptarea acestei Convenţii. În acest sens, face trimitere la Ghidul legislativ pentru implementarea Convenţiei, care la pct. 28 defineşte grupul structurat prin raportare la orice element de pregătire organizată, cu scopul de a evita includerea infracţiunilor comise de grupuri pe o bază ad-hoc. În al doilea rând, consideră că soluţia pronunţată de Înalta Curte, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, este în concordanţă cu intenţia legiuitorului arătată cu claritate în expunerea de motive a legii de punere în aplicare a noului Cod penal, aceea de a evita anumite paralelisme între infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi de art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, prin unificarea lor într-una singură, iar nu aceea de a dezincrimina anumite fapte. Situaţia este aşadar opusă celei care a dus la pronunţarea Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, prin care aceasta a reţinut încălcarea art. 1 alin. (4) şi a art. 61 din Legea fundamentală, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin interpretarea pe care a dat-o iniţial principiului aplicării legii penale mai favorabile (în sensul că acesta se aplică pe instituţii autonome), s-a îndepărtat de la concepţia legiuitorului care rezulta din expunerea de motive a noului Cod penal. În schimb, Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi a pus capăt atât practicii neunitare, cât şi unor situaţii de discriminare pozitivă faţă de anumite persoane. În al treilea rând, arată că, în cauzele în curs de soluţionare care au ca obiect fapta prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003, art. 367 din noul Cod penal constituie lege penală mai favorabilă, aceeaşi fiind soluţia şi în ipoteza în care fapta a fost judecată definitiv. În fine, în ceea ce priveşte critica referitoare la obligaţia judecătorilor de a se supune numai legii, consideră că procedura pronunţării hotărârii prealabile este identică, de fapt, cu procedura întrebării preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, chiar dacă, spre deosebire de recursul în interesul legii, soluţia dată pe calea hotărârii prealabile se aplică în cauza în care a fost formulată întrebarea, aceasta nu înseamnă că judecătorul cauzei se supune altor judecători, având în vedere că este singurul care decide dacă are nevoie de formularea întrebării pentru asigurarea unei practici judiciare unitare.

                               CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 13 august 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.079/197/2014, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a "dezlegării date problemelor de drept judecate" prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 8 iulie 2014. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării contestaţiei într-o cauză având ca obiect o sesizare cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, cauză în care instanţa de fond a constatat, în baza art. 4 din Codul penal, că infracţiunea de sprijinire a unui grup, care nu este un grup infracţional organizat, în vederea săvârşirii de infracţiuni contra patrimoniului, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. 1 din Codul penal din 1969, nu mai este incriminată în noul Cod penal.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine, în esenţă, că "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" prin Decizia nr. 12/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, ale art. 124 alin. (3) referitor la principiul independenţei judecătorilor şi ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
    6. În acest sens, arată că art. 323 alin. 1 din Codul penal din 1969 incrimina "Fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele arătate în art. 167, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri". Ca atare, existenţa infracţiunii necesita fie acţiunea de a se asocia în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni (altele decât cele prevăzute de art. 167 din Codul penal din 1969), fie acţiunea de a iniţia constituirea unei asocieri în acelaşi scop, fie acţiunea de a adera la o astfel de asociere sau de a o sprijini. De asemenea, era necesar ca asocierea constituită sau a cărei constituire este iniţiată, la care se aderă sau căreia i se acordă sprijin, să aibă ca scop săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele menţionate în art. 167 din Codul penal.
    7. Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate incrimina "Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup". Acţiunile specifice se refereau la iniţiere, constituire, aderare, sprijinire, fiind identice cu cele ale infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 din Codul penal 1969, cu precizarea că toate acestea priveau un grup infracţional organizat. Noţiunea de "grup infracţional organizat" era definită în art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 ca fiind "grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material". În concluzie, la condiţiile de existenţă a pluralităţii constituite, care sunt descrise de legiuitor - grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat - s-au adăugat cerinţe specifice grupului organizat: caracterul grav al infracţiunilor pentru săvârşirea cărora s-a constituit pluralitatea (potrivit categoriilor de infracţiuni grave enumerate la art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003) şi faptul că grupul trebuia să fi urmărit un avantaj financiar sau alt avantaj material.
    8. Diferenţele semnificative dintre cele două reglementări - art. 323 din Codul penal din 1969 şi art. 7 din Legea nr. 39/2003 - impuneau verificarea măsurii în care grupul era sau nu organizat, dacă a avut un scop material şi dacă infracţiunea scop era o infracţiune gravă în accepţiunea art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, astfel că, dacă aceste condiţii nu erau îndeplinite cumulativ, pluralitatea constituită trebuia reţinută sub forma infracţiunii prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior.
    9. În acest sens, art. 8 din Legea nr. 39/2003 prevedea că "iniţierea sau constituirea ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup, în vederea săvârşirii de infracţiuni, care nu este, potrivit prezentei legi, un grup infracţional organizat, se pedepseşte după caz, potrivit art. 167 sau art. 323 din Codul penal". În mod clar, elementul material al laturii obiective era identic cu cel prevăzut în art. 323 din Codul penal din 1969. Grupul la care se referea art. 8 din Legea nr. 39/2003 reprezenta grupul care îndeplinea condiţiile pluralităţii constituite de infractori, dar care nu satisfăcea celelalte cerinţe referitoare la: caracterul organizat [art. 2 lit. a) teza finală din Legea nr. 39/2003], caracterul grav al infracţiunilor vizate, scopul obţinerii, directe sau indirecte, a unui beneficiu financiar sau a altui beneficiu material. Împrejurarea că teza finală a art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 prevedea că "nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului", a constituit un argument pentru practicieni în stabilirea definiţiei grupului prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003. În concluzie, în sfera de incidenţă a art. 8 din Legea nr. 39/2003 intra pluralitatea constituită în vederea săvârşirii altor infracţiuni decât cele prevăzute în art. 2 lit. b) din aceeaşi lege ori care nu urmărea un scop material, textul suprapunându-se cu incriminările din art. 323 sau art. 167 din Codul penal din 1969 la care făcea trimitere în mod expres. Legătura dintre dispoziţiile art. 323 şi art. 167 din Codul penal anterior şi cele ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 rezultă şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.132 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 11 noiembrie 2010, în considerentele căreia se reţine că "dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare prin analogie, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. [...] Or, aşa cum se poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003, criticat în prezenta cauză, prevede expres că infracţiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor din Codul penal în care sunt incriminate". Astfel art. 8 din Legea nr. 39/2003 a fost considerat de practicieni ca fiind o normă de trimitere.
    10. Art. 367 din noul Cod penal incriminează la alin. (1), sub denumirea marginală "Constituirea unui grup infracţional organizat", "iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup", iar, în alin. (6) prevede că "Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni".
    11. Prin art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal au fost abrogate art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003. Se constată că infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 din Codul penal din 1969, şi infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu se mai regăsesc în noul Cod penal, întrucât legiuitorul incriminează, prin art. 367 din noul Cod penal, constituirea unui grup infracţional organizat, faptă care constă în iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup, fiind definit caracterul organizat al grupului.
    12. Acţiunile care reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii reglementate de art. 367 din Codul penal - iniţierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea - sunt identice numai cu acţiunile care constituiau elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, nu şi cu acţiunile incriminate de art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi de art. 323 din Codul penal din 1969, care nu prevedeau condiţia caracterului organizat al grupului. Celelalte modificări operate în noul text - referitoare la excluderea noţiunii de infracţiuni grave ce ar fi trebuit comise de grupul organizat sau excluderea scopului material sau de altă natură - nu au nicio relevanţă.
    13. După intrarea în vigoare a noului Cod penal, marea majoritate a instanţelor au apreciat că infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi de art. 8 din Legea nr. 39/2003 - în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal - nu îşi găsesc corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal, astfel că aceste infracţiuni au fost dezincriminate. De altfel, prin deciziile penale nr. 449 din 5 februarie 2014, nr. 608 din 19 februarie 2014 şi nr. 1.155 din 1 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat dezincriminate faptele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003. Astfel, practica judiciară a apreciat că legiuitorul a înţeles să incrimineze în dispoziţiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012). Prin urmare, prin prisma caracterului previzibil şi accesibil al dispoziţiei legale, instanţele au apreciat că art. 367 din Codul penal nu a preluat şi reglementările art. 323 din Codul penal din 1969 şi ale art. 8 din Legea nr. 39/2003.
    14. Prin modul în care a dezlegat problema de drept în discuţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat caracterul previzibil şi accesibil al normei, prin aceea că, interpretând prin modificare norma de drept, a adăugat o condiţie în plus pentru existenta unei infracţiuni, încălcând, astfel, printre altele, şi condiţia preciziei normei, cu consecinţa incapacităţii stabilirii unei conduite, indiferent dacă se apelează sau nu la un specialist. Prin interpretarea dată art. 367 din Codul penal, a fost încălcat principiul legalităţii şi cel al previzibilităţii legii penale, astfel încât infracţiunea nu mai poate fi considerată ca fiind definită cu exactitate. Subiecţii cărora li se adresează întâmpină o reală dificultate în corijarea conduitei mai ales că, prin această modalitate de includere în grupul organizat şi a grupului care nu are caracter organizat, este creată o cauză care atrage răspunderea penală. În plus, prin această decizie, se creează o discriminare pentru persoanele pentru care, prin hotărâri rămase definitive până la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a constatat că art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 323 din Codul penal din 1969 au fost dezincriminate faţă de persoanele ale căror situaţii juridice sunt analizate după data publicării acestei decizii, fără a exista un remediu pentru a crea o egalitate de tratament persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv de a fi fost condamnate pentru art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 din Codul penal din 1969 sau de a fi fost trimise în judecată pentru asemenea fapte comise anterior datei de 1 februarie 2014 şi pentru care nu intervenise o hotărâre definitivă până la data publicării Deciziei nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    15. Arată că "este unanim acceptat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul constituţional de a da unui text de lege o anumită interpretare, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti. Acest fapt nu presupune, însă, că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, şi implică, totodată, anumite exigenţe constituţionale ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea.
    16. În speţă, interpretarea dată art. 367 din Codul penal de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate, este de natură să înfrângă principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, deoarece, prin această interpretare, în cuprinsul art. 367 din Codul penal s-a adăugat o nouă modalitate de comitere a faptei, modalitate care nu a fost stabilită iniţial de legiuitor. Considerând, cu titlu obligatoriu, că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu au fost dezincriminate, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transformat dezlegarea unei chestiuni de drept într-un act normativ, mărind sfera de aplicare a normei de incriminare.
    17. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

                               CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    20. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 8 iulie 2014. Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că "faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate". Reiese, astfel, că, în realitate, autorul excepţiei critică norma de incriminare cuprinsă în art. 367 din Codul penal, cu denumirea marginală "Constituirea unui grup infracţional organizat", şi anume dispoziţiile alin. (1) şi (6) ale acestui text de lege, în interpretarea dată prin decizia mai sus menţionată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având următorul cuprins:
    "(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
    [...] (6) Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni."
    21. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul respectării legilor, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 61 alin. (1), potrivit căruia "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării", ale art. 124 alin. (3) privind principiul independenţei judecătorilor şi ale art. 126 alin. (3) conform căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale".
    22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit art. 475 din secţiunea a 2-a ("Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept") a capitolului VI ("Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare") din titlul III al Părţii speciale din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a sesizărilor din partea instanţelor de judecată în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost instituită de legiuitor pentru realizarea obiectivului de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii, în condiţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, obiectiv urmărit, de altfel, şi prin intermediul recursului în interesul legii. Spre deosebire, însă, de acesta din urmă, hotărârile prealabile nu intervin după soluţionarea definitivă a cauzelor, ci înainte de soluţionarea acestora, astfel încât procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reglementată de art. 475-477^1 din Codul de procedură penală, reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti.
    23. Referitor la critica unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, Curtea Constituţională a statuat de principiu în jurisprudenţa sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii (Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003).
    24. Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, şi Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011).
    25. Având în vedere cele mai sus statuate, în jurisprudenţa Curţii cu privire la această materie pot fi identificate două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia are caracter inadmisibil, şi, respectiv, în a doua situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Curtea are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei (Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011).
    26. Totodată, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, Curtea a statuat că, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora. Aşadar, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la "interpretarea şi aplicarea unitară a legii" şi numai cu privire la realizarea acestor operaţiuni de către "celelalte instanţe judecătoreşti". Curtea Constituţională decide asupra constituţionalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanţele judecătoreşti (Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013).
    27. Toate aceste considerente de principiu sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a unui text de lege interpretat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Curtea Constituţională având competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei, asupra textului de lege în interpretarea dată de instanţa supremă.
    28. Cu privire la interpretarea dată dispoziţiilor art. 367 din Codul penal prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căreia faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că, prin această interpretare, în cuprinsul art. 367 din Codul penal s-a adăugat o nouă modalitate de comitere a faptei - modalitate care nu a fost stabilită de legiuitor -, ceea ce este de natură să aducă atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. Cu alte cuvinte, interpretând dispoziţiile art. 367 din Codul penal în sensul că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu au fost dezincriminate, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transformat dezlegarea unei chestiuni de drept într-un act normativ, mărind sfera de aplicare a normei de incriminare. Susţine, totodată, că părţile sunt puse în imposibilitatea de a-şi stabili conduita, ceea ce atrage încălcarea principiului respectării legilor consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, consideră că este încălcat şi art. 16 din Legea fundamentală referitor la egalitatea în drepturi, întrucât persoanele judecate după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt discriminate faţă de persoanele judecate în intervalul de timp cuprins între intrarea în vigoare a noului Cod penal şi publicarea respectivei hotărâri prealabile şi pentru care unele instanţe au considerat dezincriminate infracţiunile în cauză. În fine, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că sunt încălcate şi prevederile constituţionale ale art. 124 alin. (3) referitor la principiul independenţei judecătorilor şi ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
    29. Analizând criticile formulate, Curtea constată că dispoziţiile art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu aduc nicio atingere principiilor constituţionale invocate, aşa încât excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    30. Prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, Înalta Curte a arătat, pe de o parte, că toate cele trei infracţiuni prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi de art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 sancţionau pluralitatea constituită, fiind exclusă pluralitatea ocazională (o concluzie contrară însemnând ca simpla participaţie penală la săvârşirea unei infracţiuni să fie sancţionată de două ori, ca infracţiune distinctă, dar şi ca autorat, instigare sau complicitate la infracţiunea efectiv comisă, ceea ce este inadmisibil), iar pe de altă parte că în sfera de incidenţă a art. 8 din Legea nr. 39/2003 intra pluralitatea constituită în vederea săvârşirii altor infracţiuni decât cele prevăzute în art. 2 lit. b) din aceeaşi lege (care definea noţiunea de "infracţiune gravă") ori care nu urmărea un scop material, textul neincriminând o infracţiune distinctă de art. 323 sau art. 167 din Codul penal din 1969, ci suprapunându-se cu dispoziţiile celor două infracţiuni, la care făcea trimitere expresă.
    31. Totodată, legătura dintre dispoziţiile art. 323 din Codul penal din 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 a fost analizată şi de Curtea Constituţională, cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 1.132 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 11 noiembrie 2010, în considerentele căreia s-a reţinut că "dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare prin analogie, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. [...] Or, aşa cum se poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003, criticat în prezenta cauză, prevede expres că infracţiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor de lege în care sunt incriminate."
    32. Curtea observă că diferenţa specifică între art. 323 din vechiul Cod penal şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, pe de o parte, şi art. 7 din Legea nr. 39/2003, pe de altă parte, nu consta în modul de organizare a grupului, ci în existenţa a două cerinţe suplimentare pentru a fi întrunite elementele infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, şi anume ca grupul să fi urmărit obţinerea unui beneficiu financiar sau a altui beneficiu material şi ca infracţiunea scop să fi fost una "gravă", astfel cum era definită de art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, intrând în această categorie orice infracţiune pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii al cărei minim special era de cel puţin 5 ani.
    33. Interpretând conţinutul noii incriminări din art. 367 din Codul penal a faptei de constituire a unui grup infracţional organizat, în condiţiile abrogării art. 323 din vechiul Cod penal şi a art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a constatat, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, că acţiunile prevăzute de art. 367 alin. (1) din Codul penal, care reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, respectiv iniţierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea, sunt identice cu acţiunile care constituiau elementul material al infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi de art. 323 din Codul penal anterior. În schimb, alin. (6) al art. 367 din Codul penal defineşte "grupul infracţional organizat" ca fiind "grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni", extinzând sfera noţiunii de "grup infracţional organizat", astfel cum era definit la art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 (potrivit căruia, în înţelesul Legii nr. 39/2003, grupul infracţional organizat era "grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului"). Incriminarea instituită prin art. 367 din Codul penal a preluat, astfel, atât dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 39/2003, aspect necontroversat în practică, cât şi pe cele ale art. 323 din Codul penal anterior şi ale art. 8 din Legea nr. 39/2003, faptele prevăzute de aceste texte de lege nefiind dezincriminate. Este incident, aşadar, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, conform căruia dispoziţiile art. 4 din Codul penal referitoare la legea de dezincriminare nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire, faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 fiind incriminate în art. 367 din Codul penal sub denumirea de "Constituirea unui grup infracţional organizat".
    34. De altfel, aceasta a fost şi voinţa legiuitorului, aspect ce rezultă din expunerea de motive a noului Cod penal, în care se arată că, în privinţa grupărilor infracţionale, noul cod urmăreşte să renunţe la paralelismul existent înainte de intrarea sa în vigoare între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracţional organizat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea instituirii unei incriminări-cadru - constituirea unui grup infracţional organizat - cu posibilitatea menţinerii ca incriminare distinctă a asociaţiei teroriste, dat fiind specificul acesteia. De asemenea, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, explicaţia abrogării vechilor dispoziţii ale art. 7- 10 din Legea nr. 39/2003 constă în faptul că ipotezele reglementate de legea specială se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal.
    35. Prin urmare, interpretarea dată art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nu modifică incriminarea instituită prin aceste dispoziţii de lege, ci doar reafirmă voinţa legiuitorului, fără a fi încălcate în vreun fel prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul respectării legilor şi nici cele ale art. 61 alin. (1) referitor la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.
    36. De asemenea, dispoziţiile art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei de incriminare, fără privilegii şi fără discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie. Mai mult, interpretarea dată de instanţa supremă, potrivit competenţei sale, este de natură să elimine situaţiile de discriminare pozitivă a unor infractori, având în vedere că în intervalul cuprins între intrarea în vigoare a noului Cod penal şi publicarea Deciziei nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi unele instanţe au considerat dezincriminate infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 (în acest sens sunt valabile mutatis mutandis considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, paragraful 48).
    37. În fine, prevederile art. 124 alin. (3) din Constituţie nu sunt aplicabile în cauza de faţă, având în vedere că se critică o normă de incriminare, iar nu dispoziţiile care reglementează procedura pronunţării hotărârilor prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    38. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

                        CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                            În numele legii
                               DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 5.079/197/2014 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 28 mai 2015.

                 PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                         AUGUSTIN ZEGREAN

                        Magistrat-asistent,
                        Oana Cristina Puică

                               ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 393 din 28 mai 2015

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"