Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
Vasile Gionea - preşedinte Viorel Mihai Ciobanu - judecãtor Miklos Fazakas - judecãtor Ion Filipescu - judecãtor Victor-Dan Zlatescu - judecãtor Raul Petrescu - procuror Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol soluţionarea recursurilor declarate de Petrosanu Ionel impotriva deciziilor Curţii Constituţionale nr. 7 şi nr. 8 din 2 martie 1993, prin care sau respins, ca vadit nefondate, excepţiile de neconstituţionalitate, vizând <>Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 privind taxele de timbru şi <>art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 . Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 25 iunie 1993, în prezenta recurentului Petrosanu Ionel, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 iulie 1993. La termenul din 25 iunie 1993, Curtea a pus în discuţie din oficiu necesitatea conexarii celor doua recursuri declarate impotriva deciziilor nr. 7 şi nr. 8/1993, pronunţate în dosarele nr. 51C şi nr. 52C/1992, având în vedere faptul ca litigiul este între aceleaşi pãrţi, iar dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale şi motivele de recurs sunt identice. Ţinând seama şi de concluziile favorabile ale recurentului şi ale procurorului, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea a dispus conexarea, urmând sa se pronunţe asupra ambelor recursuri prin decizia de fata.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, retine urmãtoarele: Reclamantul Petrosanu Ionel a invocat excepţiile de neconstituţionalitate vizând <>Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 şi <>art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , în dosarele 213/1992 şi nr. 281/1992 aflate pe rolul Tribunalului Municipiului Bucureşti, Secţia contencios administrativ, motivand ca dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale deoarece ar veni în contradictie cu urmãtoarele dispoziţii din Constituţie: art. 16 alin. (2) (numeni nu este mai presus de lege), art. 21 (accesul liber la justiţie), art. 51 (respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 58 alin. (1) (Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare), art. 107 alin. (2) şi (4) (condiţiile de emitere a hotãrârilor şi ordonanţelor Guvernului, art. 123 alin. (2) (Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii), art. 138 alin. (1) (stabilirea impozitelor, taxelor şi altor venituri ale bugetului se face prin lege), art. 150 alin. (1) (legile şi toate celelalte acte normative rãmân în vigoare în mãsura în care nu contravin Constituţiei). Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin încheierile din 7 octombrie 1992, a sesizat Curtea Constituţionalã, completandu-le, la solicitarea Curţii, cu opinia sa în sensul neoportunitatii admiterii excepţiilor, în condiţiile în care reclamantul a achitat taxa de timbru prevãzutã de lege. Curtea, în condiţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a respins ca vadit nefondate excepţiile de neconstituţionalitate prin deciziile nr. 7 şi nr. 8 din 2 martie 1993, retinand, în esenta, urmãtoarele: - legea, în înţeles de act juridic, este supusã regulii "tempus regit actum", adicã regimului constituţional din perioada în care a fost adoptatã, inclusiv în ce priveşte posibilitatea controlului constituţionalitãţii sale. Contradictia unei legi anterioare Constituţiei cu prevederile acesteia, fiind un aspect al conflictului de legi în timp, are drept consecinta abrogarea ei, totalã sau parţialã, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie; - <>Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 a fost emisã conform ordinii juridice existente înaintea adoptãrii Constituţiei din 1991, în baza abilitarii date Guvernului prin Legea nr. 36/1990, sistemul delegarii legislative fiind pãstrat şi în Constituţie (art. 114). Este adevãrat ca, potrivit art. 138 alin. (1) din Constituţia actuala, impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului se stabilesc numai prin lege, dar <>Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 nu contravine acestei reguli constituţionale, deoarece delegarea legislativã înseamnã de fapt abilitarea temporarã şi condiţionatã a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a cãror valoare juridicã este egala cu a legii, dacã sunt emise în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale existente în momentul emiterii lor. În acest context, invocarea neconstitutionalitatii hotãrârii fata de art. 16 alin. (2) şi art. 51 din Constituţie apare ca fãrã obiect; - hotãrârea nu contravine nici prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituţie, din moment ce textul nu interzice emiterea, în condiţii strict determinate, a unor norme juridice şi de cãtre alte autoritãţi; - accesul liber la justiţie nu înseamnã gratuitatea justiţiei, art. 21 din Constituţie neinstituind nici o restrictie cu privire la taxele în justiţie, întrucât este legal şi normal ca justitiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfasurata de autoritãţile judecãtoreşti sa contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Asa fiind, şi <>art. 7 din Legea nr. 29/1990 , norma de trimitere la legea timbrului, şi care stabileşte limita maxima a taxei datorate în materia contenciosului administrativ, este constituţional; - art. 107 alin. (2) din Constituţie nu are legatura cu situaţia analizata, deoarece <>Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 trebuie apreciatã în raport cu ordonanţele Guvernului emise în temeiul art. 107 alin. (3), iar art. 107 alin. (4), care stabileşte condiţiile procedurale şi formale cerute hotãrârilor şi ordonanţelor Guvernului, se aplica unor asemenea acte emise dupã 8 decembrie 1991. Normele emise cu respectarea condiţiilor impuse de ordinea juridicã existenta în momentul emiterii hotãrârii nu pot fi considerate astãzi neconstituţionale; - referirea la art. 123 alin. (2) din Constituţie nu este relevanta în cauza. Impotriva deciziilor Curţii Constituţionale nr. 7/1993 şi nr. 8/1993, reclamantul Petrosanu Ionel a declarat în termen recursurile de fata, prin care reitereaza motivele pentru care apreciazã ca <>Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 reprezintã o încãlcare flagrantã şi incontestabila a Constituţiei din 1991, şi anume: - hotãrârea nu a fost contrasemnata de miniştrii care au obligaţia punerii ei în executare, obligaţie impusa de art. 107 alin. (4) din Constituţie; - hotãrârea a fost emisã pentru organizarea executãrii unei legi anumite, dupã cum pretinde art. 107 alin. (2), ci stabileşte nişte taxe care, potrivit art. 138 alin. (1), se stabilesc numai prin lege, iar legile se emit numai de cãtre Parlament (art. 58 alin. (1); - Parlamentul poate abilita prin lege Guvernul sa emita ordonanţe şi nu hotãrâri (art. 107 alin. (1) şi art. 114 alin. (1), iar pe de alta parte, <>art. 7 din Legea nr. 29/1990 vorbeşte, în legatura cu taxele de timbru, de lege şi nu de hotãrâre; - nici o lege nu poate îngrãdi accesul liber la justiţie, iar exercitarea dreptului de petiţionare este scutitã de taxa (art. 21 alin. (2) şi art. 47 alin. (3), or plata anticipata a taxelor de timbru vine sa ingradeasca şi sa diminueze posibilitãţile de apãrare a unor drepturi şi interese personale; - prevãzând o taxa de 150 lei şi la recursul pentru litigii de munca (pct. 6), hotãrârea contravine art. 179 din Codul muncii, care precizeazã ca toate cererile, în fata oricãror instanţe, în legatura cu soluţionarea litigiilor de munca, sunt scutite de taxe de timbru. Sunt menţionate, în mod expres, doua critici referitoare la motivarea deciziilor: - ideea ca, "normele emise cu respectarea condiţiilor impuse de ordinea juridicã, existente în momentul emiterii hotãrârii, nu pot fi considerate astãzi neconstituţionale" este apreciatã ca fiind contrarã caracterului democratic şi reformator al noii Constituţii; - Curtea a apreciat ca justificatã trimiterea exceptiei în fata sa şi existenta interesului reclamantului în a o susţine, confirmand integral oportunitatea aplicãrii art. 150 alin. (1) din Constituţie, dar pana la urma a decis contrariul. Pentru toate motivele invocate, având în vedere şi art. 8 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi art. 20 alin. (1) din Constituţia României, recurentul-reclamant solicita: - casarea deciziilor nr. 7/1993 şi nr. 8/1993, iar în viitoarele decizii sa se respecte prevederile art. 14 din Legea nr. 47/1992, cat şi ale art. 261 pct. 8 din Codul de procedura civilã; - abrogarea <>Hotãrârii Guvernului nr. 1295/1990 şi a <>art. 7 din Legea nr. 29/1990 ; - modificarea art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, astfel încât deciziile referitoare la neconstituţionalitatea legilor sa aibã putere de la data intrãrii în vigoare a noii Constituţii; - restituirea taxelor de timbru, plãtite anticipat în fata instanţelor judecãtoreşti. Deoarece deciziile atacate cu recurs au fost pronunţate în condiţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, deci fãrã citarea pãrţilor, Curtea a luat, la data de 10 mai 1993, mãsura solicitãrii punctelor de vedere, astfel cum prevede art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, transmitandu-se încheierile de sesizare şi deciziile pronunţate în fond Camerei Deputaţilor, Senatorului şi Guvernului. Autoritãţile menţionate nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, examinând încheierea de sesizare, decizia atacatã, cererile de recurs, raportul întocmit de judecãtorul raportor, susţinerile orale ale recurentului, concluziile procurorului prezentate în şedinţa publica din 25 iunie 1993 şi vazand dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, precum şi pe cele ale art. 16, 21, 51, 58, 107, 123, 138, 144, 145 şi 150 din Constituţie şi ale art. 25 şi 26 din Legea nr. 47/1992, retine, cu privire la recursurile declarate, urmãtoarele: Motivul de recurs vizând încãlcarea de cãtre judecãtorii fondului a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 261 pct. 8 din Codul de procedura civilã, motiv înscris între solicitarile finale ale cererii de recurs şi dezvoltat oral, este nefondat. Într-adevãr, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 stabileşte regula publicitãţii şedinţelor de judecata, arãtând ca, din motive întemeiate, preşedintele Curţii sau al completului de judecata poate hotãrî şedinţa secreta. Textul nu poate fi privit însã izolat, deoarece art. 24 alin. (2) din aceeaşi lege precizeazã ca, în cazul în care judecãtorul raportor considera excepţia de neconstituţionalitate ca vadit nefondata va înştiinţa pe preşedinte pentru convocarea completului de judecata, care poate hotãrî, cu unanimitate de voturi, sa respingã excepţia, fãrã citarea pãrţilor. Este o dispoziţie legalã de natura sa împiedice încãlcarea rolului Curţii cu excepţii vadit nefondate, dar în acelaşi timp, sa evite şi pentru pãrţi efectuarea unor cheltuieli inutile. Legiuitorul a prevãzut însã şi garanţii pentru pãrţi: o atare soluţie poate fi pronunţatã numai cu unanimitate de voturi, iar impotriva deciziei se poate exercita calea de atac a recursului, care se soluţioneazã cu citarea pãrţilor şi a Ministerului Public. Cat priveşte art. 261 pct. 8 din Codul de procedura civilã, acesta dispune ca hotãrârea civilã trebuie sa cuprindã menţiunea ca pronunţarea s-a fãcut în şedinţa şi sa fie semnatã de judecãtori şi grefieri. Potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992, procedura jurisdicţionalã prevãzutã de aceasta lege se completeazã cu regulile procedurii civile, în mãsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fata Curţii Constituţionale, iar compatibilitatea se hotãrãşte exclusiv de Curte. În temeiul acestui text, ca şi al art. 51 alin (3), care îngãduie Curţii Constituţionale sa-şi adopte propriul regulament de organizare şi funcţionare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 1992, s-a stabilit, prin acest regulament, ca rezultatul deliberãrii se consemneazã într-o minuta, care se certifica de judecãtorii care au participat la şedinţa şi de magistratul-asistent, iar dupã consemnarea lui în condica de şedinţa, preşedintele îi va da citire în şedinţa publica, dacã au avut loc dezbateri orale (art. 31), precum şi faptul ca deciziile, hotãrârile şi avizele se certifica de preşedintele Curţii sau al completului şi de magistratul-asistent care a participat la dezbateri (art. 32 alin. (3). Fata de textele legale invocate nu se poate retine critica adusã deciziilor atacate. Şi critica care vizeazã existenta unei contradictii în deciziile atacate, prin faptul ca, pe de o parte, s-a apreciat ca justificatã trimiterea excepţiilor în fata Curţii şi existenta interesului reclamantului de a le susţine, iar, pe de alta parte, s-au respins excepţiile ca vadit nefondate, este neîntemeiatã. Curtea, examinandu-şi competenta de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate cu care a fost sesizatã, a constatat ca Tribunalul Municipiului Bucureşti şi-a exprimat opinia în sensul "neoportunitatii admiterii exceptiei de neconstituţionalitate", considerând dispoziţiile legale atacate ca fiind în vigoare, astfel încât, în concordanta cu practica anterioarã a Curţii, a apreciat ca se justifica sesizarea ei pentru a constata dacã respectivele dispoziţii legale sunt sau nu neconstituţionale, precum şi ca exista interesul reclamantului de a susţine excepţiile. Examinând însã pe fond aceste excepţii, Curtea le-a gãsit vadit nefondate şi le-a respins ca atare, în condiţiile prevãzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Referitor la motivele de recurs care vizeazã <>Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 , se constata ca, într-adevãr Constituţia prevede în art. 138 alin. (1) ca impozitele, taxele şi orice venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurãrilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar art. 114 îngãduie Parlamentului sa adopte o lege specialã de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. În sfârşit, potrivit art. 107 din Constituţie, hotãrârile (care se emit pentru organizarea executãrii legilor) şi ordonanţele adoptate de Guvern se semneazã de primul-ministru şi se contra-semneazã de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare. Aceste cerinţe nu existau, însã, la data adoptãrii <>Hotãrârii Guvernului nr. 1295/1990 , astfel încât nu se poate reprosa acestei hotãrâri ca nu îndeplineşte cerinţe pe care legea nu le pretindea. Ceea ce trebuie observat este dacã la adoptarea hotãrârii s-au respectat dispoziţiile legale din acel moment, or se constata din acest punct de vedere ca Guvernul a adoptat <>Hotãrârea nr. 1295/1990 în baza abilitarii date de Parlament prin Legea nr. 36/1990. Desigur ca dupã intrarea în vigoare a Constituţiei, Guvernul ar putea adopta numai o ordonanta în aceasta materie, dacã ar avea abilitatea necesarã din partea Parlamentului în condiţiile <>art. 114. Susţinerea ca Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 este abrogatã, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, ca fiind contrarã acesteia, nu poate fi nici ea primitã. În vederea asigurãrii supremaţiei sale, Constituţia a reglementat mai multe mijloace: controlul constituţionalitãţii legilor (art. 144); abrogarea actelor normative care contravin Constituţiei (art. 150 alin. (1); examinarea conformitatii legislaţiei cu Constituţia de cãtre Consiliul Legislativ, care va face Parlamentului sau, dupã caz, Guvernului propuneri corespunzãtoare (art. 150 alin. (2). Punerea de acord a întregii legislaţii cu actuala Constituţie este un proces complex, de mai lungã durata, care presupune elaborarea de legi organice în domeniile stabilite de art. 72 din Constituţie, înlocuirea unor decrete ale fostului Consiliu de stat sau a unor hotãrâri de Guvern prin legi etc. Pana la realizarea acestui obiectiv, actele normative anterioare Constituţiei, adoptate cu respectarea cerinţelor legale din acel moment şi care nu contravin pe fond Constituţiei, nu pot fi considerate abrogate, astfel încât motivul de recurs nu este întemeiat. Şi motivul care considera ca <>Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 şi <>art. 7 din Legea nr. 29/1990 sunt contrare pe fond Constituţiei, deoarece afecteazã accesul liber la justiţie, este nefondat. Accesul liber la justiţie, înscris în art. 21 din Constituţie, nu presupune gratuitatea acesteia. Justiţia este un serviciu public al statului, iar costurile sale se suporta de la buget, la ale cãrui venituri contribuie toţi cetãţenii. Este echitabil ca o parte din cheltuieli sa fie suportate de justitiabili, de cei care recurg la acest serviciu public şi acest lucru se realizeazã prin plata taxelor de timbru. Exista însã, tocmai pentru a nu impiedica accesul la justiţie, categorii de litigii civile care sunt scutite de taxe sau exista posibilitatea de a obţine, în funcţie de situaţia materialã a partii, scutirea totalã ori parţialã de taxe sau eşalonarea acestora. În acest context, Curtea constata ca afirmatia din recurs, în sensul ca <>Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 prevede o taxa de 150 lei şi la recursul pentru litigii de munca, contravenind astfel art. 179 din Codul muncii, nu este exactã deoarece dispoziţia din art. 4 lit. t,) (indicatã greşit de recurent pct. 6), care se referea la "recursul prin care se contesta o sentinta ce caracterizeazã un litigiu ca fiind de munca", a fost îndepãrtatã prin Hotãrârea Guvernului nr. 318 din 27 aprilie 1991, iar <>Hotãrârea Guvernului nr. 1295/1990 a fost emisã în temeiul unei legi de abilitare. Pe de alta parte, nu se poate retine ca sesizarea instanţelor judecãtoreşti pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încãlcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obţine numai pe calea justiţiei este un aspect al dreptului de petiţionare şi, ca atare, exercitarea lui este, potrivit art. 47 alin. (3) din Constituţie, scutitã de taxa. Dreptul de petiţionare se concretizeazã în cereri, reclamaţii, sesizãri şi propuneri în legatura cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiţiei, la care autoritãţile publice au obligaţia de a rãspunde în termenele şi condiţiile stabilite potrivit legii (art. 47 alin. (4) din Constituţie), în timp ce cererile de chemare în judecata, care declanseaza procesul civil, se rezolva dupã reguli specifice, proprii activitãţii de judecata. În sfârşit, Curtea constata ca dispoziţia înscrisã în art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în sensul ca deciziile definitive ale Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, este conformã cu prevederile Constituţiei, care în art. 145 alin. (2) consacra aceeaşi soluţie.
Pentru motivele arãtate, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 150 din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Petrosanu Ionel, domiciliat în Bucureşti, str. Compozitorilor nr. 16, bloc 16, sc. 4, ap. 1, sectorul 6, impotriva <>Deciziei nr. 7 din 2 martie 1993 şi a <>Deciziei nr. 8 din 2 martie 1993 . Definitiva. Pronunţatã în şedinţa publica astãzi, 7 iunie 1993.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. dr. VASILE GIONEA
Magistrat-asistent, Florentina Geangu
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
