Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 39 din 29 ianuarie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 83 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicata
Costicã Bulai - preşedinte Nicolae Cochinescu - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Petre Ninosu - judecãtor Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor Lucian Stângu - judecãtor Ioan Vida - judecãtor Aurelia Popa - procuror Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicatã, excepţie ridicatã de Dorin Octavian Şerban, Irina Şerban, Iosif Borda şi Tinca Borda în Dosarul nr. 3.882/2003 al Judecãtoriei Oradea. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din data de 22 ianuarie 2004, fiind consemnate în încheierea de la acea datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 29 ianuarie 2004.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele: Prin Încheierea din 22 septembrie 2003, pronunţatã în Dosarul nr. 3.882/2003, Judecãtoria Oradea a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 , republicatã, excepţie ridicatã de Dorin Octavian Şerban, Irina Şerban, Iosif Borda şi Tinca Borda. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţã, cã dispoziţiile criticate încalcã dreptul de acces liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, întrucât, deşi au calitatea de garanţi ipotecari, sunt obligaţi la plata unei cauţiuni de 20% din activul bancar supus valorificãrii, fiind consideraţi debitori. Judecãtoria Oradea apreciazã cã dispoziţiile criticate "sunt constituţionale, cauţiunea instituitã prin aceste prevederi legale nu încalcã principiul accesului liber la justiţie, ci, din contrã, este o mãsurã de protecţie a creditorului faţã de reaua-credinţã a debitorului". De asemenea, instanţa aratã cã "s-a instituit o procedurã specialã, derogatorie de la dreptul comun, în vederea realizãrii creanţelor bancare neperformante preluate de AVAB şi a asigurãrii celeritãţii în soluţionarea litigiilor şi a oricãror cereri în legãturã cu activele bancare supuse valorificãrii, potrivit acestui act normativ". În legãturã cu susţinerea cã se încalcã prevederile art. 21 din Constituţie, instanţa, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerã cã "debitorului nu i se închide accesul la justiţie pentru apãrarea unui drept subiectiv, ci i se limiteazã posibilitatea abuzului judiciar, asigurându-se celeritatea soluţionãrii cauzei". Potrivit prevederilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificãrile ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. Guvernul considerã cã excepţia este neîntemeiatã. În argumentarea acestui punct de vedere se aratã cã dispoziţiile criticate trebuie coroborate cu cele ale art. 35 alin. (1) lit. c) din aceeaşi ordonanţã de urgenţã, care stabilesc cã sunt "debitori" şi "persoanele fizice sau juridice care au constituit garanţii pentru restituirea creditului", deci "atât fidejusorii, cât şi cauţionatarii creanţelor al cãror titular a devenit Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare". În ceea ce priveşte dispoziţiile criticate "privind stabilirea obligatorie, prin lege, a depunerii unei cauţiuni", Guvernul aratã cã existã o jurisprudenţã constantã a Curţii Constituţionale în materie, prin care s-a stabilit cã textul este constituţional. Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile criticate sunt constituţionale. În esenţã, argumentarea acestui punct de vedere se bazeazã pe ideea cã "prin instituirea obligaţiei la plata unei cauţiuni pentru introducerea contestaţiei la executare nu se îngrãdeşte accesul liber la justiţie pentru apãrarea unui drept subiectiv, ci se asigurã celeritatea procedurii de executare, prin evitarea unor tergiversãri nejustificate ale acesteia". De asemenea, se apreciazã cã "aceastã modalitate de reglementare, care prevede plata unei cauţiuni, reprezintã o opţiune a legiuitorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 125 din Constituţie". Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia republicatã, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 24 decembrie 2002. Dispoziţiile criticate au urmãtorul cuprins: "(1) Debitorii pot contesta în justiţie mãsurile dispuse de AVAB potrivit prezentei ordonanţe de urgenţã şi pot face contestaţie la executare numai dupã depunerea unei cauţiuni egale cu 20% din valoarea activului bancar supus valorificãrii." În opinia autorilor excepţiei, aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, potrivit cãrora: "(1) Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept." Curtea a mai fost sesizatã cu aceastã excepţie, pe care a respins-o ca neîntemeiatã (de exemplu, prin <>Decizia nr. 285/2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 18 februarie 2003, şi <>Decizia nr. 231/2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 25 noiembrie 2002). În motivarea soluţiei s-a reţinut, printre altele, cã "Instituirea, prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 , a obligaţiei la plata unei cauţiuni nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, dat fiind cã debitorului nu i se închide accesul la justiţie pentru apãrarea unui drept subiectiv, ci i se limiteazã posibilitatea abuzului judiciar, asigurându-se celeritatea soluţionãrii cauzei". În practicã, obligativitatea plãţii cauţiunii, ca o condiţie de acces la calea de atac a contestaţiei la executare, s-a relevat ca un impediment de multe ori insurmontabil, cu atât mai dificil de calificat ca rezonabil, cu cât, potrivit legii, o asemenea cale de atac este deschisã oricãrei persoane lezate în drepturile şi interesele sale legitime. Este motivul pentru care reglementarea în cauzã a fãcut obiectul a repetate sesizãri de neconstituţionalitate, acestea constituindu-se - în opinia Curţii - într-un element de noutate, de naturã sã impunã reexaminarea atât a soluţiei adoptate în precedent, cât şi a considerentelor pe care se întemeiazã şi, pe cale de consecinţã, reconsiderarea jurisprudenţei în materie, în sensul celor ce urmeazã. Este de principiu cã impunerea prin lege a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau plata unor taxe, pentru valorificarea de cãtre titular a dreptului sãu subiectiv, chiar dacã constituie îngrãdiri ale accesului liber la justiţie, are o solidã şi indiscutabilã justificare prin prisma finalitãţii urmãrite, constând în limitarea în timp a stãrii de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilitãţilor de exercitare abuzivã a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigurã climatul de ordine, indispensabil pentru valorificarea plenarã a drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cãrora statul este ţinut, în egalã mãsurã, sã le acorde ocrotire. Este, totodatã, de principiu cã legiuitorul este competent sã adopte asemenea reglementãri, în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţia republicatã, potrivit cãruia "Competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege". Având dezlegarea constituţionalã sã procedeze ca atare, legiuitorul este ţinut însã sã o facã orientându-se dupã principiul "est modus in rebus". Altfel spus, acesta trebuie sã fie preocupat ca exigenţele astfel instituite sã fie îndeajuns de rezonabile încât sã nu antreneze, în considerarea prevenirii unor eventuale abuzuri, o restrângere excesivã a exerciţiului dreptului, de naturã sã punã sub semnul întrebãrii însãşi existenţa sa. Independent de finalitatea urmãritã de legiuitor prin adoptarea reglementãrii deduse controlului de constituţionalitate, Curtea considerã cã aceasta contravine imperativelor principiale enunţate, în mãsura în care condiţioneazã însãşi înregistrarea contestaţiei la executare, în materie, de plata unei cauţiuni. Instituirea unei cãi de atac ca modalitate de acces la justiţie implicã în mod necesar asigurarea posibilitãţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesualã. Or, adãugarea la acestea a unei condiţii suplimentare, a cãrei neîndeplinire are semnificaţia drasticã a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei cu respectiva cale de atac, constituie o îngrãdire a accesului liber la justiţie, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia republicatã. Îngrãdirea este cu atât mai evidentã cu cât efectele neplãţii cauţiunii nu sunt subsecvente unui act de judecatã exercitat de instanţã în limitele învestirii şi potrivit competenţei sale jurisdicţionale, ci sunt constatate şi dobândesc eficienţã pe calea unei operaţii tehnico-administrative derulate de judecãtorul de serviciu care, luând act cã obligaţia de platã a cauţiunii nu a fost îndeplinitã, urmeazã sã refuze înregistrarea contestaţiei, împiedicând astfel sesizarea instanţei şi, prin aceasta, accesul liber la justiţie. Mai mult decât atât, potrivit <>art. 42 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 , republicatã, AVAB poate dispune, prin ordin, blocarea conturilor debitorului, cu consecinţa cã orice platã din disponibilitãţile aflate acolo urmeazã a fi fãcutã numai cu aprobarea sa prealabilã, în scris, ceea ce îl lipseşte pe debitor de resursele financiare necesare achitãrii cauţiunii. Aşa fiind, Curtea considerã cã accesul liber la justiţie al acestuia suferã o îngrãdire suplimentarã, întrucât, într-o atare manierã, respectivul debitor, chiar dacã doreşte şi dispune de fondurile necesare, este pus în imposibilitate sã achite cauţiunea, cu consecinţele juridice care, potrivit legii, decurg de aici. Drept urmare, deşi raţiunile în considerarea cãrora legiuitorul a instituit exigenţa plãţii unei cauţiuni, constând în preocuparea de a restrânge posibilitatea exercitãrii cu rea-credinţã a contestaţiei la executare, în scop exclusiv dilatoriu, nu pot fi minimalizate şi, cu atât mai puţin, negate, determinarea aprioricã şi imperativã a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din valoarea activului bancar supus valorificãrii, cât şi, mai ales, convertirea neplãţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrãdesc în mod nepermis accesul liber la justiţie. Astfel, în mãsura în care cuantumul sumei datorate este deosebit de important, ceea ce îl pune pe debitor în imposibilitate de a achita cauţiunea impusã de lege, acesta este lipsit de dreptul de a formula contestaţie la executare şi de a repune în discuţie respectivul cuantum, chiar dacã, prin ipotezã, nu datoreazã în realitate suma la care a fost impus. Curtea apreciazã cã raţiunile care au impus adoptarea, în aceastã materie, a reglementãrii criticate pot fi satisfãcute pe deplin - şi într-o manierã mai puţin tranşantã, aptã sã asigure echilibrul de interese şi egalitatea de arme între creditor şi debitor - de reglementarea de drept comun (art. 399-404 din Codul de procedurã civilã), în ai cãrei termeni cauţiunea - al cãrei cuantum este stabilit de judecãtor - constituie o condiţie numai pentru a putea solicita şi obţine suspendarea executãrii pânã la soluţionarea contestaţiei. Întrucât, potrivit acestei reglementãri, contestaţia nu este suspensivã de executare prin ea însãşi, creditorul are posibilitatea sã-şi valorifice creanţa, chiar dacã s-a formulat contestaţie la executare, câtã vreme nu s-a plãtit cauţiunea, iar dacã, urmare a plãţii acesteia, s-a dispus suspendarea, în mãsura în care contestaţia este respinsã, are garanţia reparãrii eventualului prejudiciu ce i-a fost astfel cauzat. La rândul sãu, debitorul, al cãrui acces liber la justiţie nu este îngrãdit prin obligarea sa la plata unei cauţiuni ca o condiţie pentru înregistrarea contestaţiei, chiar dacã nu are posibilitatea de a achita cauţiunea şi a obţine suspendarea executãrii, care îşi urmeazã cursul, are dreptul, în situaţia în care contestaţia sa este admisã, la întoarcerea executãrii. Aşa fiind, Curtea considerã cã admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 , republicatã, care, pentru motivele înfãţişate, se impune, nu nesocoteşte câtuşi de puţin raţiunile majore avute în vedere de legiuitor la adoptarea reglementãrii în cauzã. În legãturã cu susţinerea autorilor excepţiei cã, în calitatea lor de garanţi ipotecari, nu ar fi debitori în sensul dispoziţiilor textului criticat, Curtea constatã cã aceasta nu este o problemã de constituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa exclusivã a instanţei de judecatã.
Faţã de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia republicatã, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Dorin Octavian Şerban, Irina Şerban, Iosif Borda şi Tinca Borda în Dosarul nr. 3.882/2003 al Judecãtoriei Oradea şi constatã cã dispoziţiile <>art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicatã, sunt neconstituţionale. Prezenta decizie se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului conform <>art. 25 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 , republicatã. Definitivã şi obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 29 ianuarie 2004.
PREŞEDINTE, prof. univ. dr. COSTICĂ BULAI
Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta
OPINIE SEPARATĂ I. Considerãm, în dezacord cu opinia majoritãţii membrilor Curţii Constituţionale, care a adoptat Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, cã nu se justificã revenirea asupra jurisprudenţei Curţii, prin care au fost respinse, ca nefondate, excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobatã, cu substanţiale modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 409/2001 , ordonanţã republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 24 decembrie 2002. Ordonanţa de urgenţã, al cãrei text formeazã obiect al excepţiei de neconstituţionalitate în cauza de faţã, reglementeazã o procedurã cu caracter special, care se referã, potrivit art. 1, la valorificarea unor active ale bãncilor la care statul este acţionar majoritar, în vederea pregãtirii acestora pentru începerea procedurii de privatizare, în scopul creşterii gradului de solvabilitate şi a credibilitãţii interne şi externe sau reglementãrii problemelor de naturã financiarã ale acestora pentru menţinerea viabilitãţii sistemului bancar, precum şi pentru accelerarea procedurilor de recuperare a creanţelor cesionate (preluate de AVAB). Acest obiectiv al reglementãrii cuprinse în ordonanţa de urgenţã, ca şi faptul cã unele din activele bancare supuse valorificãrii sunt creanţe neperformante preluate la datoria publicã, având, prin aceasta, o strânsã legãturã cu bugetul de stat, pun în evidenţã interesul general, care stã la baza instituirii unor norme derogatorii de la prevederile Codului de procedurã civilã. Aşa cum s-a argumentat în deciziile pronunţate pânã în prezent de Curtea Constituţionalã, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 83 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 , republicatã, instituirea obligaţiei de platã a unei cauţiuni nu contravine prevederilor art. 21 din Constituţie, "dat fiind cã debitorului nu i se închide accesul la justiţie pentru apãrarea unui drept subiectiv, ci i se limiteazã posibilitatea abuzului judiciar, asigurându-se celeritatea în soluţionarea cauzei". (A se vedea <>Decizia nr. 260 din 24 iunie 2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 5 august 2003.) De asemenea, Curtea a stabilit cã "se face o confuzie între, pe de o parte, stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevãzute în ordonanţã, care nu contravin principiului accesului liber la justiţie, [...] şi pe de altã parte, îngrãdirea accesului la justiţie". (A se vedea <>Decizia nr. 203 din 15 mai 2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 31 iulie 2003.) În acelaşi sens s-a statuat de cãtre Curte şi prin <>Decizia nr. 358 din 30 septembrie 2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 12 noiembrie 2003. În deciziile pronunţate, Curtea a fãcut referire şi la jurisprudenţa sa anterioarã prin care a respins excepţii de neconstituţionalitate privind fostul articol 25 din <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 , astfel cum a fost modificat şi completat prin <>Legea nr. 409/2001 (text devenit, dupã republicarea ordonanţei, art. 83), precum şi la dispoziţiile <>art. 40 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silitã a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publicã internã (în prezent abrogatã), care stabilea o cauţiune şi mai mare în cazul contestaţiei la executare silitã, egalã cu 50% din valoarea activului bancar supus valorificãrii. În opinia noastrã, considerentele care au stat la baza deciziilor pronunţate de Curte în trecut îşi pãstreazã valabilitatea în cauza de faţã neintervenind elemente noi de naturã sã determine modificarea jurisprudenţei Curţii. Împrejurarea cã textul criticat a format obiectul mai multor excepţii de neconstituţionalitate nu constituie, dupã pãrerea noastrã, "un element de noutate, de naturã sã impunã reexaminarea atât a soluţiei adoptate în precedent, cât şi a considerentelor pe care se întemeiazã şi, pe cale de consecinţã, reconsiderarea jurisprudenţei în materie", aşa cum se susţine în decizia cu privire la care formulãm opinia separatã de faţã. Faptul cã o excepţie de neconstituţionalitate se ridicã în mai multe cauze nu poate constitui eo ipso un motiv de reconsiderare a jurisprudenţei într-o anumitã materie, ci doar o apreciere de ordin statistic. În decizia la care se referã prezenta opinie separatã, deşi se acceptã ideea cã este constituţionalã instituirea prin lege a unor termene sau plata unor taxe pentru valorificarea de cãtre titular a dreptului sãu subiectiv, se considerã cã "determinarea aprioricã şi imperativã a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din cuantumul sumei datorate, cât şi mai ales, convertirea neplãţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrãdesc în mod nepermis accesul liber la justiţie". Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere pentru considerentele ce vor fi expuse. Cauţiunea, prin însãşi natura sa, reprezintã nu numai o condiţie de admisibilitate a contestaţiei, ci şi o garanţie a bunei-credinţe a debitorului obligaţiei înscrise într-un titlu executoriu, cã acesta nu formuleazã contestaţia în scopuri şicanatorii, de întârziere nejustificatã a realizãrii creanţei pentru care este urmãrit sau a valorificãrii activului respectiv. În cazul prevãzut de textul criticat, debitorul contestã, în realitate, mãsuri procedurale luate în temeiul unui titlu executoriu, ceea ce poate duce la întârzierea realizãrii creanţei, cauţiunea fiind instituitã tocmai pentru descurajarea exercitãrii cu rea-credinţã a dreptului de a contesta mãsura luatã de AVAB sau executarea. Este, pe de altã parte, esenţial de reţinut cã, de natura cauţiunii, care reprezintã o garanţie, este restituirea ei celui care a plãtit-o, în cazul admiterii contestaţiei. Contrar punctului de vedere exprimat în decizia la care se referã opinia separatã de faţã, considerãm cã, în temeiul dispoziţiilor art. 126 din Constituţia republicatã, potrivit cãrora procedura de judecatã este prevãzutã de lege, procedura specialã instituitã prin <>art. 83 al Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 , republicatã, are deplinã legitimitate constituţionalã, ţinându-se seama de domeniul în care se aplicã. De altfel, de mult timp s-a statuat, de principiu, în sensul cã "chiar în domeniul dreptului procesual civil este general admis cã acţiunea în justiţie este subordonatã unor condiţii de admisibilitate, care limiteazã liberul acces la justiţie, iar, în dreptul administrativ, sub denumirea de <fine de neprimire>, ele apar şi mai numeroase" (Prof. dr. Tudor Drãganu, Liberul acces la justiţie, Lumina Lex, Bucureşti, 2003). De asemenea, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, referindu-se la art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, a stabilit cã "dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fãrã sã-l defineascã în sensul restrâns al cuvântului, existã posibilitatea limitãrilor, implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricãrui drept" [Hotãrârea din 21 februarie 1975 (plenul Curţii) seria A nr. 18, publicatã de V. Berger Jurisprudenţa CEDO, Ediţia a 4-a, IRDO, 2003, pag. 156]. În acest sens, Curtea Constituţionalã a stabilit, în trecut, cã "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedurã, ca şi modalitãţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrãditã a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalitãţile instituite de lege" (<>Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). În legãturã cu cuantumul cauţiunii fixat prin textul criticat la o cincime din valoarea activului supus valorificãrii (în sensul de creanţã neperformantã sau bunuri imobile şi mobile, intrate în patrimoniul bãncilor ca urmare a procedurilor de executare silitã, cum este definit de art. 2 din ordonanţa de urgenţã), considerãm necesar, în acord cu jurisprudenţa de pânã acum a Curţii Constituţionale, sã subliniem cã acesta nu este exagerat şi nu constituie un impediment pentru accesul la justiţie. De altfel, în cadrul procedurii obişnuite, în cazul cererii de suspendare a executãrii silite, instanţa este cea care fixeazã cuantumul cauţiunii, având, astfel, posibilitatea, cel puţin teoretic, sã stabileascã un cuantum mai mare decât 20% din valoarea bunului urmãrit. (A se vedea art. 403 din Codul de procedurã civilã, text considerat a fi constituţional, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale). De altfel, pentru a reprezenta o garanţie realã a exercitãrii cu bunã-credinţã a dreptului de a contesta executarea, cauţiunea trebuie sã aibã un caracter serios, sã nu fie derizorie în raport cu valoarea bunului urmãrit. Pe de altã parte, considerãm cã în cauzã este necesar sã fie avutã în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, într-un alt context, referindu-se la aprecierea cuantumului taxei de timbru, a stabilit, pe bunã dreptate, considerãm noi, cã "dacã cuantumul acesteia ar pãrea ridicat, aprecierea nu este de resortul contenciosului constituţional. Curtea Constituţionalã nu este în mãsurã sã cenzureze opţiunile legiuitorului şi sã înlocuiascã aprecierea acestuia suveranã şi deplinã - cu propria sa apreciere, cãci în felul acesta s-ar transforma, practic, într-un legislator pozitiv, subsecvent". (A se vedea <>Decizia nr. 75 din 17 aprilie 1997 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 29 septembrie 1997). Mutatis mutandis, acest argument este valabil şi în ceea ce priveşte aprecierea cuantumului cauţiunii stabilit prin textul criticat pentru neconstituţionalitate. II. Suntem de acord cu aprecierea cuprinsã în finalul deciziei, în sensul cã susţinerea autorilor excepţiei cã, în calitatea lor de garanţi ipotecari nu ar fi debitori în sensul dispoziţiilor textului criticat, nu este o problemã de constituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa exclusivã a instanţei de judecatã.
Judecãtor, Costicã Bulai
Judecãtor, Constantin Doldur
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
