Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 383 din 23 martie 2011 referitoare la sesizarea de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 2 referitor la art. 16 alin. (1), pct. 9 referitor la art. 31 alin. (1), pct. 25, pct. 37 referitor la art. 72 alin. (5), pct. 40 referitor la art. 79 alin. (4), pct. 51 referitor la art. 94 alin. (2), pct. 52, 66, 70, 75, 78, 84 si art. II alin. (1) din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum si a legii in ansamblul sau
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 281 din 21 aprilie 2011
În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la data de 17 martie 2011, un grup de 113 deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Partidului Social Democrat a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi a legii în ansamblul sãu.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.612 din 17 martie 2011 şi constituie obiectul Dosarului nr. 377A/2011.
La sesizare a fost anexatã lista cuprinzând semnãturile celor 113 deputaţi, şi anume: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almãjanu, Sergiu Andon, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihãiţã Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucã, Tudor Ciuhodaru, Horia Cristian, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitricã, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolãescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcã, Ionel Palãr, Cornel Pieptea, Gabriel Plãiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Cãlin Constantin Anton Popescu-Tãriceanu, Ana Adriana Sãftoiu, Nini Sãpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Radu Bogdan Ţîmpãu, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu - deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal - şi Victor-Viorel Ponta, Mircea Duşa, Emil Radu Moldovan, Marian Neacşu, Victor Cristea, Costicã Macaleţi, Sonia-Maria Drãghici, Vasile Mocanu, Anghel Stanciu, Neculai Rãţoi, Florin-Costin Pâslaru, Iordache Florin, Antonella Marinescu, Aurel Vlãdoiu, Iuliu Nosa, Ioan Stan, Eugeniu Radu Coclici, Horia Grama, Cornel Itu, Ion Burnei, Rodica Nassar, Victor Socaciu, Ion Cãlin, Viorel Ştefan, Mihai Tudose, Ioan Cindrea, Angel Tîlvãr, Ioan Damian, Adrian Mocanu, Eugen Bejinariu, Dan-Mircea Popescu, Cristina Ileana Dumitrache, Gabriel Petru Vlase, Vasile Popeangã, Iulian Claudiu Manda, Cristian-Sorin Dumitrescu, Bogdan Nicolae Niculescu Duvãz, Andrei Dolineaschi, Florentin Gust Bãloşin, Marian Ghiveciu, Mircea-Gheorghe Drãghici, Constantin Niţã, Ion Mocioalcã, Eduard-Stelian Martin, Manuela Mitrea, Doina Burcãu, Florian Popa, Dan Nica, Silvestru-Mircea Lup, Gheorghe Ciocan, Adrian Solomon, Sorin Ioan Roman, Ciprian-Florin Luca, Matei Radu Brãtianu, Petre Petrescu, Gheorghe Antochi, Aurelia Vasile şi Dumitru Chiriţã - deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Social Democrat.
Criticile privesc, pe de o parte, aspecte de neconstituţionalitate extrinsecã a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, în ansamblul sãu, precum şi aspecte de neconstituţionalitate intrinsecã a dispoziţiilor acestei legi.
I.1. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecã, autorii obiecţiei susţin cã procedura de vot a moţiunii de cenzurã depuse cu prilejul angajãrii rãspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii s-a desfãşurat cu încãlcarea dispoziţiilor art. 36 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. În opinia acestora, dispoziţiile amintite prevãd cvorumul de participare la vot, cvorum care trebuie sã fie de cel puţin jumãtate plus unu din numãrul membrilor Camerelor şi care se stabileşte în funcţie de persoanele care şi-au exprimat efectiv votul, iar nu în funcţie de persoanele prezente în salã, dar care nu şi-au exprimat votul. Or, întrucât asupra moţiunii de cenzurã au fost exprimate valabil doar 216 voturi, iar numãrul total al parlamentarilor este de 470, rezultã cã nu a fost întrunit cvorumul legal.
I.2. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin cã prin modalitatea de adoptare a legii criticate au fost încãlcate prevederile art. 61 alin. (1) şi art. 114 din Constituţie. În acest sens, aratã cã angajarea rãspunderii Guvernului nu este oportunã, întrucât existã o majoritate parlamentarã care poate asigura adoptarea legii în procedurã obişnuitã sau de urgenţã. Prin urmare, structura politicã a Parlamentului ar fi permis evitarea procedurii prevãzute de art. 114 din Constituţie.
Totodatã, se aratã cã nu existã nicio urgenţã în adoptarea acestui act normativ prin prisma necesitãţii implementãrii unor directive adoptate la nivelul Uniunii Europene, respectiv Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe duratã determinatã, încheiat între CES, UNICE şi CEEP, Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizãrii timpului de lucru ori Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncã temporarã. În acest sens, sunt amintite termenele în care trebuie implementate aceste directive, termene care, spre exemplu, în privinţa Directivei 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului se întind pânã la data de 5 decembrie 2011, astfel încât adoptarea legii de implementare nu ar fi fost urgentã. Mai mult, se aratã cã nu a existat niciun demers din partea Guvernului adresat Senatului pentru dezbaterea legii în cauzã, ceea ce a dus la imposibilitatea formulãrii unor amendamente la textul legii, precum şi la excluderea societãţii civile de la dezbaterile privind raporturilor colective şi individuale de muncã.
În acelaşi context se aratã cã dreptul Guvernului de a decide asupra oportunitãţii şi conţinutului iniţiativei legislative nu este unul absolut, Curtea Constituţionalã putând cenzura aceastã competenţã prin prisma respectãrii exigenţelor art. 114 din Constituţie. Totodatã, absolutizarea dreptului Guvernului de a apela la procedura angajãrii rãspunderii ar duce la transformarea acestei autoritãţi în putere legiuitoare, interferând, astfel, cu atribuţiile de legiferare ale Parlamentului.
I.3. Criticile de neconstituţionalitate sunt raportate şi la dispoziţiile Legii fundamentale referitoare la obligaţia respectãrii legilor, susţinându-se cã elaborarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii s-a fãcut cu ignorarea prevederilor art. 5 şi 7 din Legea nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, precum şi celor ale art. 21 şi 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative. În acest sens, se aratã cã Guvernul nu a obţinut avizul Consiliului Economic şi Social, întrucât acesta nu s-a putut întruni în mod legal. Astfel, au fost încãlcate dispoziţiile art. 141 din Constituţie care consacrã rolul Consiliului Economic şi Social de organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile acestuia dobândind o semnificaţie pur formalã.
I.4. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate invocã şi faptul cã Birourile permanente ale celor douã Camere au luat hotãrârea de a interzice accesul publicului la şedinţa Parlamentului din 8 martie 2011 - data angajãrii rãspunderii Guvernului - în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 139 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi celor ale art. 116 din Regulamentul Senatului, o atare hotãrâre nu putea fi adoptatã decât în şedinţa comunã, cu votul majoritãţii parlamentarilor prezenţi. Astfel, au fost încãlcate dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 64 alin. (1) şi art. 68 din Constituţie.
II.1. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecã se susţine, într-un mod general, cã prin ansamblul mãsurilor promovate pentru modificarea Codului muncii statul român se dezice de rãspunderea ce îi revine în calitate de stat social, rãspundere ce trebuie sã se manifeste inclusiv prin asigurarea unui anumit nivel de protecţie a cetãţenilor - persoane încadrate în muncã - în raport cu angajatorii.
Sunt menţionate, în acest sens, dispoziţiile care modificã art. 16 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 52 alin. (1) lit. d), art. 129 şi art. 150 alin. (2) din Codul muncii.
Astfel, se aratã cã instituirea formei scrise a contractului individual de muncã ca o condiţie ad validitatem cerutã la încheierea unui contract de muncã limiteazã posibilitatea salariaţilor de a proba existenţa raportului de muncã, cu consecinţa restrângerii regimului de protecţie instituit de legislaţia muncii.
De asemenea, este criticatã majorarea duratei maxime a perioadei de probã şi posibilitatea de a dispune încetarea contractului de muncã printr-o notificare scrisã.
Autorii sesizãrii criticã şi dreptul pe care îl dobândeşte angajatorul de a stabili în mod discreţionar normele de muncã pentru salariaţi fãrã consultarea acestora, fapt ce încurajeazã exploatarea abuzivã a forţei de muncã, în scopul maximizãrii câştigului, fãrã vreo condiţionare privitoare la protecţia socialã a muncii.
Totodatã, se aratã cã protecţia salariaţilor este restrânsã şi prin dreptul pe care îl are pentru viitor angajatorul de a respinge cererea de acordare a concediului fãrã platã pentru formare profesionalã fãrã a mai consulta sindicatul ori reprezentanţii salariaţilor.
Un efect asemãnãtor are şi modificarea art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, în sensul în care angajatorul poate dispune reducerea programului de lucru şi a salariului, fãrã a fi necesar acordul organizaţiei sindicale ori al reprezentanţilor salariaţilor.
În acelaşi context se aratã cã prevederile legale criticate nu menţin o balanţã rezonabilã între încrederea cetãţenilor în cadrul normativ existent şi interesele pentru a cãror satisfacere opereazã modificarea acestuia. Astfel, se aduce atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 41, art. 47 şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie.
II.2. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin cã modificãrile aduse art. 79 alin. (4) din Codul muncii sunt contrare art. 41 alin. (1) din Constituţie. Astfel, se aratã cã termenul de preaviz pentru persoanele aflate în poziţii de conducere "practic s-a dublat ca duratã", astfel încât acestea vor fi obligate sã rãmânã în unitatea angajatoare o perioadã mai lungã, fapt ce le restrânge dreptul la muncã.
II.3. În continuare, autorii obiecţiei îşi raporteazã critica de neconstituţionalitate la prevederile Legii fundamentale care consacrã egalitatea în drepturi a cetãţenilor.
- Astfel, se susţine cã modificãrile aduse art. 72 alin. (5) din Codul muncii sunt de naturã sã discrimineze salariaţii din sectorul public în raport cu cei ce îşi desfãşoarã activitatea în sectorul privat, în sensul cã cei dintâi nu mai beneficiazã de garanţiile prevãzute de cod în cazul concedierilor colective. Diferenţa de tratament juridic este determinatã de ""capitalul" utilizat de cãtre angajator".
Totodatã, se aratã cã o atare prevedere legalã nu a fost impusã de necesitatea transpunerii Directivei 98/59/CE a Consiliului privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, întrucât între dispoziţiile art. 1 alin. (2) din acest act normativ şi modificãrile propuse existã o diferenţã majorã: legiuitorul european a exclus din sfera de protecţie funcţionarii publici, în timp ce legiuitorul român a creat un regim diferit, discriminatoriu, situat în afara drepturilor constituţionale garantate tuturor salariaţilor din sectorul public.
- Tot din perspectiva încãlcãrii principiului egalitãţii în drepturi se aratã cã dispoziţiile art. 95 alin. (2) din Codul muncii, aşa cum au fost modificate prin legea criticatã, nesocotesc art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Astfel, aceste dispoziţii stabilesc regula potrivit cãreia salariatul temporar beneficiazã de garanţia plãţii salariului minim brut pe ţarã garantat în platã, în timp ce dispoziţiile europene dispun obligaţia asigurãrii unor condiţii de bazã de angajare şi de muncã cel puţin egale acelora care s-ar aplica lucrãtorilor în cazul în care aceştia ar fi recrutaţi direct de întreprinderea utilizatoare pentru acelaşi loc de muncã. Aşa fiind, se încalcã principiul egalitãţii de tratament în materie de remuneraţie între salariaţii temporari şi cei ai utilizatorului care desfãşoarã o muncã identicã.
Totodatã, modificãrile aduse art. 94 alin. (2) din Codul muncii au eliminat dreptul salariatului temporar de a beneficia de un salariu între douã misiuni, acordat de agentul de muncã temporar.
- În acelaşi context se susţine cã prin modificãrile aduse art. 223 alin. (2) şi art. 229 din Codul muncii sunt restrânse mãsurile de protecţie împotriva concedierilor reprezentanţilor salariaţilor, fiind eliminate interdicţiile de concediere a acestora pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului şi pentru necorespundere profesionalã. Neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale este vãzutã, însã, prin prisma faptului cã liderii sindicali au un grad mai mare de protecţie decât reprezentanţii salariaţilor, întrucât cei dintâi beneficiazã în continuare de prevederile mai favorabile ale art. 10 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003. Astfel, se ajunge la concluzia cã, în mod nejustificat şi cu încãlcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, este sancţionatã lipsa organizãrii în sindicat.
II.4. Se susţine cã prin modificarea rolului Consiliului Economic şi Social se aduce atingere dispoziţiilor art. 141 din Constituţie. Astfel, se exclude competenţa de a asigurã dialogul social, Consiliul dobândind, pentru viitor, doar atribuţia realizãrii dialogului tripartit la nivel naţional.
II.5. Critica de neconstituţionalitate vizeazã şi dispoziţiile art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, potrivit cãrora contractele colective de muncã şi actele adiţionale încheiate în intervalul de la data intrãrii în vigoare a legii şi pânã la data de 31 decembrie 2011 nu pot prevedea o duratã de valabilitate care sã depãşeascã data de 31 decembrie 2011. În acest sens, autorii sesizãrii susţin cã impunerea unui termen maxim de încheiere a contractelor colective de muncã limiteazã dreptul la negocieri colective prevãzut de art. 41 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, se aratã cã legiuitorul nu oferã nicio garanţie asupra faptului cã aceastã limitare a aplicãrii în timp va fi înlãturatã la data de 31 decembrie 2011.
Cu privire la interdicţia statelor de a institui limitãri ale dreptului la negociere colectivã, sunt invocate dispoziţiile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea dreptului de organizare şi negociere colectivã şi ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, precum şi "un set de principii privind negocierea colectivã" elaborat de Comitetul pentru Libertate Sindicalã al Consiliului de Administraţie al Biroului Internaţional al Muncii.
Toate acestea, în opinia autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, demonstreazã încãlcarea art. 41 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie.
II.6. În final, sunt enumerate o serie de prevederi ale unor acte internaţionale pretins a fi încãlcate prin modificãrile aduse dispoziţiilor art. 72 alin. (5), art. 79 alin. (4), art. 95 alin. (2), art. 215 şi art. 229 din Codul muncii, precum şi prin art. II al legii modificatoare a Codului muncii, fãrã însã a se motiva în mod concret încãlcãrile aduse acestora.
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/1.275 din 18 martie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Astfel, cu privire la aspectele de neconstituţionalitate invocate privind procedura de vot a moţiunii de cenzurã depuse cu prilejul angajãrii rãspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, se aratã cã aprecierea condiţiilor de cvorum se face având în vedere numãrul de parlamentari efectiv prezenţi, iar nu al celor care şi-au exprimat votul. Or, potrivit acestui criteriu, condiţiile de cvorum au fost întrunite.
Referitor la pretinsa încãlcare a art. 1 alin. (4) şi art. 114 din Constituţie, sunt invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.525/2010, prin care s-a statuat cã angajarea rãspunderii de cãtre Guvern nu poate fi cenzuratã de Parlament sub aspectul oportunitãţii sale.
De asemenea, este citatã Decizia nr. 34/1998, în care s-a statuat cã "angajarea rãspunderii este o procedurã mixtã, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzurã, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legãturã cu care Guvernul îşi angajeazã rãspunderea se considerã adoptat, dacã o asemenea moţiune nu a fost depusã sau, fiind iniţiatã, a fost respinsã".
În acelaşi sens, se subliniazã faptul cã proiectul de lege este adoptat tot de cãtre Parlament şi nu de Guvern, ca urmare a respingerii unei moţiuni de cenzurã sau a nedepunerii unei asemenea moţiuni.
În continuare, cu privire la susţinerea potrivit cãreia Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii ar fi fost adoptatã cu încãlcarea dispoziţiilor altor legi, se aratã cã o atare criticã nu poate fi soluţionatã de Curtea Constituţionalã care este ţinutã sã analizeze doar conformitatea dintre legi şi dispoziţiile Constituţiei.
Cât priveşte pretinsa încãlcare a prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 64 alin. (1) şi art. 68 alin. (2) din Constituţie, se menţioneazã cã, potrivit stenogramei şedinţei comune a celor douã Camere ale Parlamentului din data de 16 martie 2011, în care a fost respinsã moţiunea de cenzurã formulatã în legãturã cu legea criticatã pentru neconstituţionalitate, nu rezultã cã şedinţa în cauzã ar fi fost declaratã secretã.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 1 alin. (3), ale art. 41 alin. (1), ale art. 47 şi ale art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, se aratã, în esenţã, urmãtoarele:
Forma scrisã a contractului de muncã, prevãzutã ca o condiţie ad validitatem a acestuia, reprezintã în realitate o garanţie pentru drepturile angajaţilor, iar nu o limitare a acestor drepturi.
Durata maximã de probã nu este reglementatã de Constituţie. De altfel, majorarea acestei perioade este necesarã, aşa cum s-a evidenţiat şi în procesul de învãţãmânt.
De asemenea, art. 41 din Constituţie nu se referã la modul de stabilire a normelor de muncã, ceea ce înseamnã cã acesta este lãsat la nivelul legii. În plus, în critica modificãrilor aduse art. 129 din Codul muncii, autorii obiecţiei nu au analizat ansamblul normelor legale incidente care stabilesc dreptul sindicatului ori al reprezentanţilor salariaţilor de a interveni, inclusiv prin deschiderea unui conflict de muncã în caz de opoziţie.
Nici posibilitatea angajatorului de a respinge cererea salariatului de acordare a concediului fãrã platã nu poate fi fãcutã abuziv, chiar dacã nu mai sunt consultaţi reprezentanţii salariaţilor, întrucât decizia poate fi atacatã pe cale administrativ ierarhicã sau în justiţie.
Cât priveşte posibilitatea de a reduce programul de lucru fãrã consultarea reprezentanţilor salariaţilor, se aratã cã autorii sesizãrii nu precizeazã textul constituţional pretins a fi încãlcat.
Referitor la majorarea termenului de preaviz, se aratã cã aceasta nu este reglementatã de Constituţie, cã tinde la protejarea drepturilor angajatorului şi cã nimic nu împiedicã pãrţile sã prevadã un termen mai scurt.
În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor invocã, în esenţã, urmãtoarele argumente:
Angajaţii din sectorul public se aflã într-o situaţie diferitã faţã de cei din sectorul privat, astfel cã tratamentul juridic diferit este justificat.
Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului miniştrilor prevede posibilitatea statelor membre de a institui reglementãri derogatorii de la normele privind munca prin agent temporar.
Reprezentanţii salariaţilor se aflã într-o situaţie diferitã de liderii sindicali, întrucât numai aceştia din urmã contribuie la apãrarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor.
În ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile pct. 75 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 -Codul muncii, aratã cã acestea, în realitate, dezvoltã dispoziţiile art. 141 din Constituţie şi completeazã legea organicã a Consiliului Economic şi Social cu o nouã regulã, necesarã, anume "dialogul tripartit la nivel naţional".
De asemenea, aminteşte cã niciun text din Constituţie nu reglementeazã termenele în care se pot face negocierile colective, ceea ce are ca efect imposibilitatea analizãrii conformitãţii art. II din legea criticatã cu Legea fundamentalã.
Cât priveşte pretinsa încãlcare a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, se aratã cã acest text se referã "la modul de aplicare a unor reguli de drept şi nicidecum la conformitatea normelor din Legea criticatã cu instrumentele europene sau internaţionale în domeniu."
Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I - 232 din 21 martie 2011, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã.
Argumentele invocate sunt, în esenţã, identice cu cele susţinute de autorii sesizãrii.
Astfel, susţine cã Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii este afectatã de vicii de neconstituţionalitate extrinsecã, întrucât angajarea rãspunderii Guvernului nu a fost oportunã, ci s-a fãcut abuziv, cu încãlcarea atribuţiilor Parlamentului, ca unicã autoritate legiuitoare a ţãrii.
De asemenea, sunt înfrânte dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât legea criticatã nu respectã normele de tehnicã legislativã prevãzute de Legea nr. 24/2000.
În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea intrinsecã a dispoziţiilor legii modificatoare a Codului muncii, se aratã cã aceste dispoziţii diminueazã protecţia asiguratã salariaţilor, aduc atingere dreptului la muncã şi creeazã discriminãri între salariaţi. Totodatã, modificã rolul Consiliului Economic şi Social, "în sensul excluderii din sfera de competenţã a acestuia a problematicii dialogului social."
În sfârşit, aratã cã art. II din legea criticatã prejudiciazã grav dreptul la negocieri colective, fiind afectatã însãşi substanţa acestui drept.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/1.751/21 martie 2011/E.B., punctul sãu de vedere, în care aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate nu este întemeiatã.
În acest sens, susţine cã argumentele invocate privind încãlcarea condiţiilor de cvorum la votarea moţiunii de cenzurã depuse cu prilejul angajãrii rãspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii vizeazã, în principal, deficienţe care ţin de modul de aplicare a dispoziţiilor unui regulament al Parlamentului, aspecte ce nu revin competenţei Curţii Constituţionale, aşa cum s-a statuat, de altfel, şi prin Decizia nr. 786/2009, Decizia nr. 413/2010 şi Decizia nr. 1.466/2009. Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte criticile referitoare la încãlcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 64 alin. (1) şi art. 68 din Legea fundamentalã.
Invocând, de asemenea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin deciziile nr. 298/2006 şi nr. 375/2005, aratã cã este lipsitã de fundament şi afirmaţia potrivit cãreia Guvernul a încãlcat competenţa Parlamentului de unicã autoritate legiuitoare, de vreme ce instituţia angajãrii rãspunderii Guvernului îşi gãseşte suport juridic în chiar cuprinsul Legii fundamentale. Mai mult, precizeazã cã, în situaţia de faţã, datã fiind importanţa deosebitã a proiectului în discuţie şi necesitatea aplicãrii imediate a mãsurilor propuse, care urmãresc sã flexibilizeze şi sã adapteze relaţiile de muncã la realitãţile socio-economice actuale, în raport cu evoluţia dinamicã a pieţei muncii, piaţã care în contextul crizei economice întâmpinã numeroase dificultãţi, Guvernul a fost îndreptãţit sã uzeze de prerogativa sa constituţionalã privind angajarea rãspunderii.
Cu privire la criticile referitoare la lipsa consultãrii Consiliului Economic şi Social, susţine cã acestea privesc, în realitate, aspecte ce ţin de modul de aplicare a unor dispoziţii legale procedurale în activitatea Guvernului, aspecte a cãror analizã nu revine competenţei Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecã formulate de autorii sesizãrii, se aratã urmãtoarele:
Modificarea art. 16 din Codul muncii este total în spiritul art. 41 alin. (2) din Constituţie. Astfel, salariatul are un raport de muncã stabilit şi poate beneficia de toate garanţiile legale.
Majorarea perioadei de probã nu împiedicã pãrţile sã stabileascã o duratã mai redusã. În acest interval, salariatul se bucurã de toate drepturile cuvenite, în condiţiile încheierii contractului individual de muncã în formã scrisã.
Stabilirea de cãtre angajator a normelor de muncã nu se poate face în mod abuziv, ci conform normativelor în vigoare sau dupã consultarea sindicatului.
Posibilitatea angajatorului de a respinge cererea de acordare a concediului fãrã platã este limitatã doar la situaţia în care absenţa salariatului ar prejudicia grav desfãşurarea activitãţii.
De asemenea, decizia de reducere a programului de lucru nu este una arbitrarã, ci condiţionatã de motive economice, tehnologice, structurale sau alte motive similare ce depãşesc 30 de zile lucrãtoare şi se poate face dupã consultarea prealabilã a sindicatului. Mai mult, aceasta apare ca o mãsurã de protecţie a salariatului, faţã de perspectiva disponibilizãrii pentru aceleaşi motive.
Majorarea perioadei de preaviz nu afecteazã dreptul la muncã, întrucât angajatul poate înceta raporturile de muncã plãtind daunele cuvenite.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încãlcarea principiului egalitãţii în drepturi a cetãţenilor, se aratã cã de la data intrãrii în vigoare a prevederilor de lege criticate nu se vor mai putea face concedieri colective în sectorul public. Aşadar, nu se pune problema discriminãrii angajaţilor din acest sector faţã de cei din mediul privat.
Nici modificarea dispoziţiilor art. 95 din Codul muncii nu este de naturã sã creeze discriminãri, ci instituie garanţia unui minim de salariu în cazul muncii prin agent de muncã temporarã.
De asemenea, modificãrile aduse Codului muncii nu creeazã discriminãri între liderii sindicali şi reprezentaţii salariaţilor.
Cât priveşte modificarea dispoziţiilor art. 215 din Codul muncii, aratã cã aceasta nu contravine art. 141 din Constituţie, Consiliul Economic şi Social fiind un organism tripartit care va realiza dialogul social la nivel naţional. Propunerea de modificare vizeazã componenţa consiliului, iar nu atribuţiile acestuia.
Se aratã şi cã dreptul la negocieri colective nu este restrâns, ci este stabilitã doar durata pe care se pot încheia contractele colective pânã la apariţia legii speciale în domeniu, fãrã a impieta asupra posibilitãţii de negociere a unor noi contracte colective la sfârşitul perioadei de referinţã. Dupã termenul de 31 decembrie 2011, negocierea contractelor colective de muncã şi a actelor adiţionale la acestea se va face în conformitate cu prevederile legii privind contractul colectiv de muncã în vigoare la acel moment.
În sfârşit, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportatã la prevederile art. 20 din Constituţie, considerã cã aceasta este inadmisibilã, întrucât nu este motivatã.
Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii prevederilor legale criticate.
Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultã din sesizarea formulatã, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii. Totuşi, din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã aceasta vizeazã atât o criticã de neconstituţionalitate extrinsecã privind legea în ansamblul sãu, sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi o criticã de neconstituţionalitate intrinsecã ce priveşte, în special, art. I pct. 2 care modificã art. 16 alin. (1) din Codul muncii, pct. 9 care modificã art. 31 alin. (1), pct. 25 care vizeazã art. 52 alin. (1) lit. d), pct. 37 referitor la art. 72 alin. (5), pct. 40 care modificã art. 79 alin. (4), pct. 51 privind art. 94 alin. (2), pct. 52, 66, 70, 75, 78, 84 - care aduc modificãri art. 95 alin. (2), art. 129, art. 150 alin. (2), art. 215, art. 223 alin. (2) şi art. 229 din Codul muncii -şi art. II alin. (1) din legea criticatã.
Textele modificate ale Codului muncii, criticate punctual, au urmãtorul cuprins:
- Art. 16 alin. (1): "(1) Contractul individual de muncã se încheie în baza consimţãmântului pãrţilor, în formã scrisã, în limba românã. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncã în formã scrisã revine angajatorului. Forma scrisã este obligatorie pentru încheierea valabilã a contractului.";
- Art. 31 alin. (1): "(1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncã se poate stabili o perioadã de probã de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 120 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere.";
- Art. 52 alin. (1) lit. d): "d) în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activitãţii, fãrã încetarea raportului de muncã, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.";
- Art. 72 alin. (5): "(5) Prevederile art. 68-712 nu se aplicã salariaţilor din instituţiile publice şi autoritãţile publice.";
- Art. 79 alin. (4): "(4) Termenul de preaviz este cel convenit de pãrţi în contractul individual de muncã sau, dupã caz, cel prevãzut în contractele colective de muncã aplicabile şi nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrãtoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv nu poate fi mai mare de 45 de zile lucrãtoare pentru salariaţii care ocupã funcţii de conducere.";
- Art. 94 alin. (2): "(2) Agentul de muncã temporarã poate încheia cu salariatul temporar un contract de muncã pe duratã nedeterminatã, situaţie în care în perioada dintre douã misiuni salariatul temporar se aflã la dispoziţia agentului de muncã temporarã.";
- Art. 95 alin. (2): "(2) Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune se stabileşte prin negociere directã cu agentul de muncã temporarã şi nu poate fi mai mic decât salariul minim brut pe ţarã garantat în platã.";
- Art. 129: "Normele de muncã se elaboreazã de cãtre angajator, conform normativelor în vigoare, sau, în cazul în care nu existã normative, normele de muncã se elaboreazã de cãtre angajator dupã consultarea sindicatului reprezentativ ori, dupã caz, al reprezentanţilor salariaţilor.";
- Art. 150 alin. (2): "(2) Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului numai dacã absenţa salariatului ar prejudicia grav desfãşurarea activitãţii.";
- Art. 215: "(1) Consiliul Economic şi Social este instituţie publicã de interes naţional, tripartitã, autonomã, constituitã în scopul realizãrii dialogului tripartit la nivel naţional.
(2) Organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social se stabileşte prin lege specialã.";
- Art. 223 alin. (2): "(2) Pe toatã durata exercitãrii mandatului reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate.";
- Art. 229: "Pe toatã durata exercitãrii mandatului reprezentanţii salariaţilor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţi.";
- Art. II: "(1) Contractele colective de muncã şi actele adiţionale încheiate în intervalul de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi şi pânã la 31 decembrie 2011 nu pot prevedea o duratã de valabilitate care sã depãşeascã 31 decembrie 2011. Dupã aceastã datã, contractele colective de muncã şi actele adiţionale se vor încheia pe durate stabilite prin legea specialã."
Dispoziţiile constituţionale pretins încãlcate sunt cele ale art. 1 alin. (1) şi (3)-(5) cu referire la caracterul naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil, respectiv de stat de drept şi social al României, la separaţia puterilor în stat şi la obligativitatea respectãrii Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 41 privind munca şi protecţia socialã a muncii, art. 47 privind nivelul de trai, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 64 alin. (1) privind organizarea internã a celor douã Camere ale Parlamentului, art. 67 privind actele juridice şi cvorumul legal la nivelul celor douã Camere ale Parlamentului, art. 68 privind caracterul public al şedinţelor celor douã Camere ale Parlamentului, art. 114 privind angajarea rãspunderii Guvernului, art. 135 alin. (2) lit. f) privind economia şi art. 141 privind Consiliul Economic şi Social. Totodatã, sunt considerate ca fiind încãlcate şi prevederile art. 36 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotãrârea Parlamentului nr. 4/1992, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, precum şi ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
Sunt menţionate ca fiind încãlcate şi prevederile art. 7 privind egalitatea în drepturi, art. 22 privind dreptul la securitate socialã, art. 23 paragraful 1 privind dreptul la muncã şi libera alegere a muncii şi art. 25 paragraful 1 privind dreptul la un nivel de trai corespunzãtor din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, art. 14 privind interzicerea discriminãrii din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, partea I - pct. 1, 6, 12 şi 20 privind dreptul la muncã liberã, negocieri colective, dreptul la securitate socialã, egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi de profesie, fãrã discriminare în funcţie de sex - şi partea a II-a - art. 1, 6 şi 29 privind dreptul la muncã, dreptul de negociere colectivã şi dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere colectivã - din Carta Socialã Europeanã revizuitã, ratificatã prin Legea nr. 74/1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, precum şi dispoziţiile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivã, ratificatã prin Decretul nr. 352/1958 al Prezidiului Marii Adunãri Naţionale, publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 29 august 1958, şi ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, ratificatã prin Legea nr. 112/1992, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992.
În fine, se aratã cã dispoziţiile legale criticate contravin şi art. 5 paragraful 1 teza întâi din Directiva nr. 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncã temporarã, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 327 din 5 decembrie 2008.
Având în vedere modul în care a fost motivatã obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmeazã a analiza mai întâi respectarea condiţiilor de constituţionalitate extrinsecã a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, urmând ca, în mãsura în care acestea vor fi întrunite, sã examineze criticile de neconstituţionalitate intrinsecã a dispoziţiilor legii amintite.
I.1. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate vizând neîntrunirea condiţiilor de cvorum la votarea moţiunii de cenzurã depuse cu prilejul angajãrii rãspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, Curtea constatã cã aceasta se raporteazã la prevederile art. 67 din Constituţie, în interpretarea pe care autorii sesizãrii o dau acestor prevederi prin prisma art. 36 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Concluzia la care au ajuns autorii obiecţiei pe calea acestei interpretãri este cã numãrul de persoane care îşi exprimã opţiunea prin votul cu bile este cel în funcţie de care trebuie sã se aprecieze şi întrunirea condiţiilor de cvorum.
Faţã de aceste susţineri, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa, cã dispoziţiile art. 67 din Constituţie reglementeazã condiţiile de cvorum legal, respectiv numãrul de parlamentari care trebuie sã fie prezenţi la momentul votului final. Faptul cã textul constituţional amintit nu se referã şi la cvorumul de şedinţã, adicã acela care trebuie sã fie întrunit pe tot parcursul dezbaterilor, este explicat de Curte, prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, astfel: "aceastã concluzie este întãritã şi prin dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, care vizeazã "dezbaterea şi adoptarea legii"; întrucât art. 67 şi 76 din Constituţie prevãd cã numai la adoptarea legii este nevoie de un anumit cvorum şi majoritate de adoptare, rezultã, fãrã dubiu, cã textul Constituţiei nu impune aceleaşi cerinţe şi cu privire la dezbaterea legii. Astfel, Curtea constatã cã adoptarea legii, ca parte a procesului legislativ, vizeazã votul final exercitat de cãtre Parlament asupra ansamblului legii. În acest sens se pronunţã atât doctrina juridicã din România, cât şi cea strãinã".
În acelaşi timp, însã, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 113 alin. (1) din Constituţie reglementeazã numãrul de voturi ce sunt necesare pentru ca o moţiune de cenzurã sã fie adoptatã, stabilindu-se cã acesta trebuie sã exprime opţiunea majoritãţii deputaţilor şi senatorilor.
Aspectele reglementate de art. 67 şi art. 113 alin. (1) din Constituţie vizeazã, în mod evident, condiţii distincte necesare adoptãrii unei moţiuni de cenzurã. Astfel, pe de o parte, se prevede cã majoritatea parlamentarilor trebuie sã fie prezentã la şedinţa comunã a celor douã Camere ale Parlamentului la momentul votãrii moţiunii de cenzurã, iar pe de altã parte, se stabileşte cã, pentru ca moţiunea de cenzurã sã fie adoptatã, ea trebuie sã întruneascã susţinerea majoritãţii deputaţilor şi senatorilor. Aceste douã condiţii nu se suprapun, cvorumul fiind o condiţie necesarã pentru legala desfãşurare a procedurii votului, ce se apreciazã anterior acestui moment, în timp ce prin vot se valideazã o opţiune politicã, ceea ce se constatã ulterior exprimãrii acesteia prin vot.
Având în vedere cele reţinute mai sus, Curtea constatã cã îndeplinirea condiţiilor de cvorum legal la momentul exprimãrii votului de cãtre parlamentari nu poate fi apreciatã în funcţie de numãrul de voturi exprimate. Astfel, este posibil ca, deşi prezenţi, parlamentarii sã se abţinã de la vot. Instanţa de contencios constituţional nu este în mãsurã sã cenzureze o astfel de conduitã.
Analizând, din perspectiva arãtatã, condiţiile de cvorum la momentul votãrii moţiunii de cenzurã depusã cu prilejul angajãrii rãspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, Curtea constatã cã, potrivit celor menţionate în Procesul-verbal referitor la rezultatul votului exprimat de cãtre deputaţi şi senatori asupra moţiunii de cenzurã iniţiate de 210 deputaţi şi senatori, consemnat în cuprinsul stenogramei şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 16 martie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a nr. 26 din 25 martie 2011, la aceastã şedinţã au participat 389 de parlamentari din numãrul total de 470, dintre care doar 218 şi-au exprimat opinia prin vot. Astfel, potrivit documentelor menţionate, au fost îndeplinite condiţiile de cvorum necesare unei legale exprimãri a votului, întrucât acesta s-a desfãşurat în prezenţa unui numãr de parlamentari care acopereau cerinţele constituţionale, respectiv cele ale majoritãţii membrilor Camerelor Parlamentului. Pe de altã parte, opţiunea politicã exprimatã nu a întrunit numãrul suficient de voturi pentru adoptarea moţiunii de cenzurã.
I.2. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la legitimitatea angajãrii rãspunderii Guvernului pentru legea examinatã, Curtea observã cã, prin Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, sintetizând jurisprudenţa sa în privinţa condiţiilor în care Guvernul are îndrituirea constituţionalã de a-şi angaja rãspunderea în faţa Parlamentului în conformitate cu art. 114 din Constituţie, a reţinut 4 astfel de condiţii, respectiv:
- existenţa unei urgenţe în adoptarea mãsurilor conţinute în legea asupra cãreia Guvernul şi-a angajat rãspunderea;
- necesitatea ca reglementarea în cauzã sã fie adoptatã cu maximã celeritate;
- importanţa domeniului reglementat;
- aplicarea imediatã a legii în cauzã.
În privinţa primei condiţii, Curtea constatã cã Guvernul, în expunerea de motive la legea criticatã, a adus în prim-plan cel puţin 3 aspecte pentru a justifica urgenţa adoptãrii legii în procedura angajãrii rãspunderii, şi anume: 1) evoluţia dinamicã a pieţei muncii; 2) numeroasele dificultãţi întâmpinate în aceastã evoluţie datorate crizei economice; 3) necesitatea unui rãspuns prompt la situaţia creatã. Prin urmare, urgenţa situaţiei este motivatã prin inexistenţa unor mecanisme care sã permitã evoluţia dinamicã a pieţei muncii, în contextul crizei economice.
Este dreptul exclusiv al Guvernului ca în cadrul politicii sale legate de piaţa muncii sã intervinã ori de câte ori este necesar; însã, în momentul în care cadrul legislativ nu mai corespunde situaţiei economice a ţãrii avutã în vedere la adoptarea sa, producând chiar disfuncţionalitãţi în modul de funcţionare a pieţei muncii prin îngreunarea iniţiativei private, Guvernul nu doar cã are posibilitatea de a interveni, dar şi obligaţia de a corija efectele posibil negative asupra pieţei muncii. Astfel, în promovarea acestei legi a existat o urgenţã care sã permitã folosirea procedurii prevãzute de art. 114 din Constituţie.
În privinţa celei de-a doua condiţii, Curtea reţine cã aceastã "maximã celeritate" trebuie analizatã în raport cu momentul propus al intrãrii în vigoare a legii criticate. Astfel, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii intrã în vigoare, potrivit art. IV din lege, la 30 de zile de la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I. Faptul cã se prevede un termen pânã la data intrãrii în vigoare nu echivaleazã cu acceptarea ideii conform cãreia legea nu trebuia adoptatã cu maximã celeritate şi ar fi fost adecvatã mai degrabã utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţã. Din contrã, termenul în cauzã a fost dat tocmai pentru ca destinatarii actului normativ, şi anume cvasimajoritatea populaţiei ţãrii, sã aibã suficient timp pentru luarea la cunoştinţã a noilor dispoziţii legale. Este, de fapt, o condiţie de previzibilitate a legii care nu poate fi transformatã într-un argument în sensul cã Guvernul nu ar fi avut îndrituirea sã foloseascã un instrument constituţional care sã asigure o maximã celeritate în adoptarea legii. Mai mult, Curtea observã cã predictibilitatea nu exclude urgenţa reglementãrii, întrucât cu cât mai repede era adoptatã legea, cu atât mai repede intrã în vigoare.
Nu în ultimul rând, cu privire la argumentul autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate în sensul cã exista o majoritate parlamentarã care sã asigure adoptarea legii prin folosirea procedurii obişnuite de legiferare prevãzute de art. 75 din Constituţie sau prin adoptarea sa în procedurã de urgenţã, conform art. 76 alin. (3) din Constituţie, Curtea constatã cã o atare susţinere este una subiectivã, având în vedere specificul activitãţii parlamentare.
Aşadar, procedura de adoptare folositã reprezintã o soluţie rapidã de naturã a contracara efectele negative expuse în prealabil.
În privinţa celei de-a treia condiţii, Curtea reţine cã legea supusã analizei de constituţionalitate vizeazã stabilirea unor mãsuri legislative de amploare într-un domeniu de maximã importanţã, respectiv cel al raporturilor de muncã, fiind modificate şi completate Titlurile I-IV şi VI-XIII din Codul muncii. De asemenea, aşa cum s-a arãtat şi mai sus, legea criticatã se adreseazã, datoritã domeniului reglementat, cvasimajoritãţii populaţiei ţãrii, precum şi tuturor instituţiilor şi autoritãţilor publice, respectiv persoanelor juridice române sau strãine care activeazã pe teritoriul României.
În fine, în ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu menţionat, Curtea observã cã aplicarea legii criticate este imediatã. Astfel cum s-a arãtat în Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, precitatã, Guvernul nu poate prevedea în textul legii termene scurte de intrare în vigoare, pentru a putea folosi procedura angajãrii rãspunderii în mod discreţionar. În speţã, însã, prevederea datei de intrare în vigoare a legii nu este animatã de motive subiective, ci se doreşte ca legea criticatã sã constituie un rãspuns rapid şi energic la cerinţele economice curente. Curtea constatã cã data intrãrii în vigoare a legii nu a fost stabilitã pentru a fi, în mod formal, imediatã, din contrã, aceastã condiţie de temporalitate este susţinutã în mod obiectiv şi raţional de natura implicaţiilor sale economice, dar şi sociale.
În concluzie, raportat la cele 4 criterii analizate, Curtea constatã cã angajarea rãspunderii Guvernului asupra legii criticate corespunde cerinţelor art. 114 din Constituţie.
I.3. Cu privire la susţinerile privind inexistenţa avizului Consiliului Economic şi Social, Curtea observã cã acesta a fost solicitat prin Adresa nr. 4.888 din 24 februarie 2011 a Secretariatului General al Guvernului. Chiar dacã avizul nu a fost emis de cãtre Consiliul Economic şi Social din lipsã de cvorum, Guvernul, prin solicitarea avizului, a respectat prevederile constituţionale ale art. 141. Este obligaţia Consiliului Economic şi Social sã avizeze proiectele de acte normative care vizeazã sfera sa de competenţã, iar neîndeplinirea acestei atribuţii mai ales în privinţa actelor normative cu un impact social major constituie o înţelegere greşitã a rolului sãu legal şi constituţional, fãrã a fi însã afectatã constituţionalitatea legii asupra cãreia nu a fost dat avizul Consiliului Economic şi Social.
I.4. Referitor la susţinerea potrivit cãreia Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii ar fi viciatã în raport cu dispoziţiile constituţionale referitoare la autonomia organizãrii şi funcţionãrii Camerelor Parlamentului şi cele privind caracterul public al şedinţelor celor douã Camere, Curtea constatã cã argumentele de neconstituţionalitate vizeazã, mai degrabã, hotãrârea Birourilor permanente prin care s-a decis caracterul secret al şedinţelor decât legea supusã examinãrii. Astfel, autorii obiecţiei aratã cã aceastã hotãrâre s-a luat cu încãlcarea dispoziţiilor regulamentare care prevãd modul în care Camerele pot dispune ca anumite şedinţe sã fie secrete. Or, o eventualã încãlcare a dispoziţiilor regulamentelor celor douã Camere ale Parlamentului prin hotãrârea Birourilor permanente nu poate constitui obiect al analizei Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie. În acest context, trebuie amintit şi faptul cã art. 68 alin. (2) din Constituţie prevede posibilitatea Camerelor de a hotãrî ca anumite şedinţe sã fie secrete, fãrã a detalia însã modalitatea în care se va lua o astfel de hotãrâre.
II.1. Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecã formulate, Curtea reţine cã o primã problemã invocatã de autorii sesizãrii priveşte, în esenţã, restrângerea protecţiei sociale a statului faţã de salariaţi, în sensul instituirii unor mãsuri care îi dezavantajeazã pe aceştia, afectându-le drepturile de care au beneficiat pânã în prezent. În acest sens, sunt invocate modificãrile aduse art. 16 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 52 alin. (1) lit. d), art. 129 şi art. 150 alin. (2) din Codul muncii.
Examinând aceste dispoziţii, Curtea constatã urmãtoarele:
- Schimbarea opticii legiuitorului în sensul ca forma scrisã sã fie o cerinţã ad validitatem a contractului individual de muncã nu poate duce în niciun caz la concluzia potrivit cãreia statul a creat un dezechilibru între pãrţile cocontractante. Este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile cerute în vederea încheierii unui contract indiferent de natura acestuia. Aceastã competenţã a legiuitorului trebuie corelatã cu faptul cã stabilirea în materie de contracte a unor excepţii de la principiul consensualismului prevãzut de art. 942 din Codul civil trebuie sã fie justificatã în mod obiectiv şi rezonabil. Raportat la acest aspect, Curtea apreciazã cã încheierea în formã scrisã a contractului de muncã este justificatã de combaterea unor practici ale angajatorilor prin care, profitând de faptul cã forma scrisã a contractului de muncã era doar un instrumentum probationis, se sustrãgeau de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat sau bugetului asigurãrilor sociale de stat datorate prin efectul încheierii contractului de muncã. O atare conduitã se reflecta negativ şi în planul protecţiei sociale a angajatului care nu beneficia de stagiu de cotizare pentru perioadele lucrate neînregistrate de cãtre angajator la autoritãţile competente şi nici de asigurare de sãnãtate sau socialã.
Mai mult, legiuitorul a adoptat şi mãsuri de acompaniere a modificãrii preconizate la art. 16 din Codul muncii, în sensul responsabilizãrii celor douã pãrţi cocontractante. Astfel, dispoziţiile art. 276 alin. (1) lit. e) şi e^1) şi art. 279^1) alin. (3) din Codul muncii, aşa cum sunt reglementate de Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, sancţioneazã ca fiind contravenţie ori infracţiune, dupã caz, încãlcarea de cãtre angajator a obligaţiei de a încheia contractul individual de muncã, în condiţiile legii.
De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a subliniat importanţa prevederilor referitoare la încheierea contractului individual de muncã în formã scrisã. În acest sens, prin Decizia nr. 418 din 3 mai 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 22 mai 2007, a statuat cã "existenţa contractului previne comportamentul abuziv al angajatorului, dar şi atitudinea incorectã a salariatului în îndeplinirea sarcinilor pentru care s-a angajat. Încadrarea în muncã doar cu forme legale, pe baza unor contracte individuale de muncã, asigurã atât cunoaşterea, cât şi exercitarea obligaţiilor legale ce le revin celor care folosesc forţã de muncã salarialã". Practic, şi din decizia enunţatã transpare necesitatea unei schimbãri de opticã în privinţa modului de încheiere a contractului individual de muncã, întrucât sintagma "încadrarea în muncã doar cu forme legale" se distinge de situaţia în care raporturile de muncã se desfãşoarã în contra sau cu încãlcarea legii. Or, ceea ce se desfãşoarã împotriva legii nu poate fi acceptat nici în domeniul raporturilor de muncã, unde, pe lângã angajat şi angajator, un rol precumpãnitor, dar conex, îl are statul prin prisma acordãrii în viitor a pensiei sau a altor forme de ajutor social, precum şi a asistenţei medicale.
- Referitor la modificarea art. 31 alin. (1) din Codul muncii, prin efectul cãreia este mãritã perioada de probã de la 30 la 90 de zile în privinţa funcţiilor de execuţie şi de la 90 la 120 de zile în privinţa funcţiilor de conducere, Curtea observã cã aceastã soluţie legislativã impune perioade relevante prin prisma angajatorului, în care acesta sã poatã evalua corespunderea profesionalã a angajatului pentru postul în cauzã. Fixarea acestor perioade maximale dã posibilitatea angajatorului de a aprecia în mod obiectiv prestaţia profesionalã a angajatului. În cazul în care decizia angajatorului se contureazã într-un interval mai scurt decât cel pus la dispoziţie de lege, nimic nu îl împiedicã pe acesta sã încheie un contract individual de muncã pe perioadã nedeterminatã sau determinatã, dupã caz.
- În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, aşa cum au fost modificate prin legea criticatã, Curtea constatã cã acestea dau posibilitatea angajatorului de a suspenda contractul individual de muncã şi în situaţia în care are loc o reducere temporarã a activitãţii sale. O atare reducere nu este una pur subiectivã, în sensul cã ar depinde în exclusivitate de voinţa angajatorului, ci ea trebuie integratã în contextul cuprinsului normativ al textului criticat, astfel încât angajatorul va putea suspenda contractul individual de muncã numai dacã existã un motiv obiectiv în acest sens, ce nu depinde de voinţa sa exclusivã. Dacã în mod obiectiv angajatorul nu ar mai face faţã economic exigenţelor pieţei şi, deşi şi-ar reduce activitatea, el ar fi obligat în continuare sã plãteascã salariile angajaţilor pentru munca ce nu mai este prestatã, s-ar ajunge la situaţia în care dreptul acestuia de proprietate sã fie lezat în mod iremediabil. În acelaşi sens sunt, mutatis mutandis, şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.276 din 12 octombrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 9 noiembrie 2010, în care s-a statuat cã, "în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneraţii care sã facã abstracţie de aceastã situaţie concretã şi obiectivã."
În acelaşi timp, prevederea expresã a posibilitãţii suspendãrii raporturilor de muncã este de naturã a preveni mãsura mai drasticã a disponibilizãrilor pentru perioada în care angajatorul se confruntã cu probleme economice, tehnologice, structurale sau altele similare acestora.
Mai mult, mãsura dispusã poate fi cenzuratã de instanţa judecãtoreascã.
Astfel, nu se poate susţine cã angajatul ar avea o protecţie mai redusã din partea statului în urma adoptãrii acestei mãsuri legislative.
- În privinţa modificãrilor aduse art. 129 din Codul muncii, Curtea constatã cã acestea restrâng, într-adevãr, o parte dintre garanţiile de care se bucurau salariaţii în ceea ce priveşte contribuţia la elaborarea normelor de muncã şi care constituiau o expresie a prevederilor art. 9 din Constituţie, dupã cum se arãta şi prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Prin urmare, potrivit noii reglementãri, sindicatul ori reprezentantul salariaţilor este doar consultat de cãtre angajator cu prilejul elaborãrii normelor de muncã, fãrã a mai avea, însã, drept de opoziţie. Aceastã restrângere a drepturilor salariaţilor cu efectul potenţãrii poziţiei angajatorului în raporturile de muncã reprezintã însã o expresie a marjei de apreciere a legiuitorului, fãrã sã fie încãlcate dispoziţiile art. 9 din Constituţie. În continuare se menţine rolul organizaţiilor sindicale, precum şi dreptul lor de a-şi exercita liber activitatea, chiar dacã nu mai au un drept de veto în privinţa elaborãrii normelor de muncã, tocmai pentru cã activitatea economicã a angajatorului nu este condusã de cãtre sindicat. Desigur, în mãsura în care angajatorul elaboreazã norme de muncã absurde, acestea se vor reflecta în contractele individuale de muncã ale angajaţilor şi, în acest fel, pot apãrea conflicte de muncã ce vor fi tranşate de instanţele judecãtoreşti.
- În fine, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizeazã modificãrile aduse art. 150 alin. (2) din Codul muncii, Curtea constatã, de asemenea, cã şi aceasta este neîntemeiatã. Astfel, cererea de concediu fãrã platã pentru formare profesionalã are în vedere în mod exclusiv douã pãrţi: salariatul şi angajatorul. Faptul cã, în noua viziune a legii, nu mai este nevoie de acordul sindicatului nu înseamnã cã nivelul de protecţie al angajatului scade, ci se repoziţioneazã mai degrabã rolul sindicatului în relaţia salariat - angajator, fãrã a se afecta însã prevederile art. 9 din Constituţie. De altfel, nici în acest caz refuzul angajatorului nu poate fi discreţionar, ci doar justificat de perspectiva afectãrii grave a activitãţii. În plus, şi în acest caz, un refuz nejustificat al angajatorului poate fi contestat în faţa instanţei de judecatã.
Curtea constatã cã, în privinţa criticilor ce vizeazã modificãrile aduse art. 52 alin. (1) lit. d), art. 129 şi art. 150 alin. (2) din Codul muncii, prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţie nu sunt incidente, nefiind vorba despre negocierea şi încheierea unor contracte colective de muncã.
Conchizând cu privire la dispoziţiile de lege analizate, Curtea reţine cã modificãrile aduse Codului muncii nu sunt de naturã a afecta în mod substanţial protecţia de care se bucurã salariaţii potrivit prevederilor Legii fundamentale. Din contrã, aşa cum s-a arãtat, unele mãsuri, precum prevederea formei scrise ca o formã ad validitatem a contractului individual de muncã, tind la ridicarea gradului de protecţie a drepturilor salariaţilor în raporturile de muncã.
De altfel, în acest context se impune a fi arãtat cã rolul pe care trebuie sã-l îndeplineascã statul prin instituirea unor mãsuri de protecţie a salariaţilor şi creşterea calitãţii vieţii nu are un conţinut fix, definit. Astfel, acesta poate varia în funcţie de evoluţia economicã şi socialã, de condiţiile concrete în care se desfãşoarã raporturile de muncã. De asemenea, aceastã protecţie nu poate face abstracţie de drepturile angajatorilor.
Statul, în funcţie de necesitãţile sociale, poate contribui prin mãsurile instituite la crearea unui anumit echilibru între drepturile şi interesele pãrţilor implicate în raporturile de muncã, echilibru care poate favoriza mai mult sau mai puţin una dintre pãrţile implicate dupã cum se impune o protecţie sporitã a salariaţilor ori, din contrã, o încurajare a activitãţii economice.
Toate aceste mãsuri cad în marja de apreciere a legiuitorului şi nu pot fi cenzurate de Curtea Constituţionalã decât în mãsura în care ar aduce atingere înseşi substanţei drepturilor consacrate la nivel constituţional, ceea ce, aşa cum s-a constatat, în speţã nu este cazul.
II.2. În ceea ce priveşte modificarea art. 79 alin. (4) din Codul muncii în sensul mãririi termenului de preaviz, în special a celui pe care trebuie sã îl respecte salariatul cu funcţie de conducere, Curtea constatã, în acord cu cele statuate mai sus, cã legiuitorul dispune de o marjã de apreciere în acest domeniu, mai ales cã la încheierea raporturilor de muncã şi ulterior, pe perioada desfãşurãrii acestora, pãrţile pot negocia o duratã de preaviz mai micã decât cea prevãzutã în textul criticat. De asemenea, Curtea nu poate decide dacã un termen de 30 de zile sau unul de 45 de zile este mai potrivit, competenţa instanţei constituţionale angajându-se numai când acest termen ar fi unul împovãrãtor şi ar produce un dezechilibru inadmisibil în raporturile salariat-angajator.
II.3. În privinţa pretinsei încãlcãri a principiului egalitãţii în drepturi prin modificãrile aduse art. 72 alin. (5) din Codul muncii, Curtea reţine cã acestea creeazã, într-adevãr, un tratament juridic diferit pentru salariaţii din instituţiile publice şi autoritãţile publice în raport cu ceilalţi salariaţi, în sensul în care acestora nu le sunt aplicabile dispoziţiile codului referitoare la concedierea colectivã şi garanţiile care însoţesc o asemenea mãsurã. Pentru a conchide, însã, cã aceastã diferenţã de tratament aduce atingere dispoziţiilor constituţionale care consacrã egalitatea în drepturi a cetãţenilor este necesar a se analiza dacã cele douã categorii de salariaţi se aflã în situaţii identice ori comparabile prin prisma normei legale avute în vedere.
Raportat la speţa de faţã, Curtea observã cã instituţia concedierii colective, cu tot ceea ce aceasta presupune în înţelesul Codului muncii, nu se poate aplica la nivelul personalului din instituţiile şi autoritãţile publice, având în vedere situaţia specificã a acestuia. O atare viziune este justificatã de faptul cã, aşa cum Curtea arãta şi prin Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, "cei care sunt angajaţi în raporturi de muncã în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasãrile şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizaţiile/soldele reprezintã astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncã sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncã încheiat între un angajat şi un angajator".
Cele reţinute mai sus nu au semnificaţia faptului cã nu se vor putea lua mãsuri de concediere colectivã la nivelul instituţiilor şi autoritãţilor publice şi nici cã eventualele mãsuri de concediere colectivã pot fi dispuse de cãtre angajatorul public numai în virtutea propriei voinţe şi a propriului act de decizie. Din contrã, mãsurile de concediere colectivã în privinţa personalului din instituţiile şi autoritãţile publice al cãrui raport de muncã izvorãşte în temeiul unui contract individual de muncã se vor putea face doar în baza unor reglementãri primare speciale, care vor cuprinde mãsuri de acompaniere corespunzãtoare, de naturã sã nu discrimineze aceastã categorie de salariaţi faţã de salariaţii din mediul privat.
În aceste condiţii, nu se poate susţine încãlcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie.
În ceea ce priveşte argumentele autorilor sesizãrii privind existenţa unei neconcordanţe a dispoziţiilor interne cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, Curtea reţine cã, potrivit jurisprudenţei sale, spre exemplu, Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, nu are competenţa de a analiza conformitatea dreptului naţional cu prevederile cuprinse în actele obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene.
II.4. În privinţa modificãrilor aduse art. 95 alin. (2) din Codul muncii, autorii obiecţiei criticã tratamentul discriminatoriu care se instituie între salariatul temporar şi salariaţii utilizatorului sub aspectul remunerãrii, raportându-se la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncã temporarã, privind egalitatea de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncã şi angajare a salariaţilor temporari.
Referindu-se mai întâi la aspectele ce privesc competenţa instanţei de contencios constituţional de a sancţiona un text de lege prin prisma unei eventuale neconcordanţe a acestuia cu normele legale comunitare, Curtea reţine considerentele Deciziei nr. 137 din 25 februarie 2010, precitatã, în care a statuat cã o astfel de competenţã revine instanţei de drept comun, iar nu Curţii Constituţionale.
Mai mult, precizând competenţa sa în aceastã materie, Curtea reţine cã nu are atribuţia de a interpreta normele comunitare pentru a clarifica ori stabili conţinutul acestora, întrucât aceastã atribuţie revine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Cu toate acestea, având în vedere locul pe care reglementãrile comunitare îl ocupã, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, în raport cu legile interne, Curtea este chematã sã invoce în jurisprudenţa sa actele obligatorii ale Uniunii Europene de fiecare datã când acestea vor fi relevante cauzei, atât timp cât conţinutul lor nu este echivoc şi nu se solicitã o interpretare proprie.
În speţa de faţã, însã, aşa cum s-a arãtat, autorii sesizãrii ridicã problema constituţionalitãţii prin prisma neconcordanţei normei interne cu dispoziţiile comunitare, astfel cã o asemenea criticã nu poate constitui obiect al controlului de constituţionalitate.
Analizând conformitatea normelor de lege criticate în raport cu dispoziţiile Legii fundamentale referitoare la egalitatea în drepturi, Curtea constatã cã, prin modificãrile aduse art. 95 alin. (2) din Codul muncii, garanţia legalã pe care o avea salariatul temporar de a fi remunerat pentru fiecare misiune cu un salariu ce nu putea fi inferior celui pe care îl primea salariatul utilizatorului, care presta aceeaşi muncã sau una similarã, este înlocuitã cu garanţia unui salariu minim brut pe ţarã garantat în platã.
Noua prevedere nu este de naturã sã creeze prin însuşi conţinutul sãu un tratament discriminatoriu între cele douã categorii de salariaţi. Astfel, textul de lege nu face decât sã stabileascã drepturile salariale minime de care trebuie sã se bucure salariatul temporar, drepturi ce nu sunt diferite, de altfel, de cele garantate salariatului utilizatorului. Norma nu obligã la mai mult, ci lasã pãrţilor posibilitatea de a negocia salariul.
În ceea ce priveşte critica secundarã formulatã de autorii sesizãrii în acest context cu privire la faptul cã art. 94 alin. (2) din Codul muncii, aşa cum a fost modificat prin legea criticatã, nu mai prevede condiţia ca salariatul sã beneficieze între douã misiuni de un salariu plãtit de agentul de muncã temporar, Curtea constatã cã o asemenea susţinere provine din interpretarea izolatã a noii reglementãri în contextul dat al vechii reglementãri. Astfel, dacã înainte de modificare, art. 87 din Codul muncii prevedea cã salariatul temporar este încadrat la agentul de muncã temporar, fiind astfel angajat şi salarizat de cãtre acesta, modificãrile aduse atât art. 87, cât şi art. 94 din Codul muncii relevã o nouã concepţie legislativã în care agentul de muncã poate încheia cu salariatul temporar un contract de muncã pe duratã nedeterminatã, aceasta rãmânând însã o opţiune a pãrţilor. În situaţia în care un astfel de contract se încheie, va prevedea şi salariul, întrucât acesta este un element constitutiv obligatoriu al contractului, astfel cã menţiunea legalã expresã nu mai este necesarã. În cazul în care pãrţile nu opteazã pentru încheierea unui astfel de contract, plata unui salariu nu se justificã, întrucât salariatul nu se aflã la dispoziţia agentului de muncã temporar.
- În privinţa modificãrilor aduse art. 223 şi 229 din Codul muncii, Curtea constatã cã ambele texte instituie reglementãri identice atât pentru reprezentaţii salariaţilor, cât şi pentru reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor. Autorii sesizãrii considerã însã cã, în pofida acestei reglementãri unitare, incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, care prevãd drepturi mai largi pentru reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, va face ca, pe viitor, între cele douã categorii de reprezentanţi ai salariaţilor sã existe diferenţe de tratament. Astfel, liderilor sindicali li se vor aplica dispoziţiile Legii sindicatelor, în timp ce reprezentanţilor salariaţilor li se vor aplica dispoziţiile mai puţin favorabile ale Codului muncii.
Problema pe care o ridicã autorii obiecţiei de neconstituţionalitate la rangul de criticã de neconstituţionalitate este însã mai degrabã una de aplicare şi interpretare a legii. Este evident cã, instituind o nouã reglementare unitarã, diferitã de cea anterioarã, legiuitorul nu putea avea în vedere, în acelaşi timp, şi supravieţuirea unei norme vechi, de naturã sã genereze un tratament diferit, cu efecte discriminatorii. În cazul în care s-ar fi dorit contrariul, modificarea art. 223 alin. (2) din Codul muncii ar apãrea atunci ca lipsitã de raţiune logicã.
Fãrã ca aceasta sã afecteze constituţionalitatea textelor de lege puse în discuţie, Curtea ţine sã sublinieze importanţa unei reglementãri neechivoce sub aspectul aplicãrii legilor în timp, reglementare ce impune abrogarea expresã a tuturor dispoziţiilor al cãror efect se doreşte a fi încetat.
În concluzie, Curtea reţine cã dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii nu instituie tratamente juridice diferite contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
II.5. În continuare, analizând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care modificã art. 215 din Codul muncii, Curtea constatã cã aceste dispoziţii nu tind la modificarea statutului juridic ori a rolului Consiliului Economic şi Social, aşa cum acesta este consacrat la nivel constituţional. Din contrã, sintagma "în scopul realizãrii dialogului tripartit la nivel naţional" nu face decât sã clarifice modalitatea concretã de realizare a dialogului social, determinând subiecţii între care are loc dialogul; astfel, dialogul nu mai apare la nivelul incertitudinilor şi intenţiilor, ci între Guvern, patronate şi sindicate, în domeniile de competenţã ale Consiliului Economic şi Social, astfel cum sunt stabilite prin legea sa de organizare şi funcţionare.
De altfel, art. 141 din Constituţie prevede doar: "Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organicã de înfiinţare, organizare şi funcţionare", rãmânând în sarcina legiuitorului sã dezvolte aceastã dispoziţie constituţionalã.
II.6. Cât priveşte art. II din legea supusã examinãrii, Curtea constatã cã acesta conţine o reglementare tranzitorie, de naturã sã evite, în contextul schimbãrilor legislative ce au loc în materia dreptului muncii, perpetuarea ulterior datei de 31 decembrie 2011 a unor prevederi ale contractelor colective de muncã ce nu mai sunt conforme legislaţiei în vigoare la acea datã. Din conţinutul normativ al aceluiaşi text de lege se reţine cã legiuitorul ordinar sau delegat va adopta o lege specialã care va reglementa durata pe care vor putea fi încheiate aceste contracte colective de muncã dupã 31 decembrie 2011.
Aceste prevederi nu conţin nicio interdicţie cu privire la dreptul pãrţilor de a negocia prevederile contractului colectiv de muncã valabile pânã atunci şi de la acel moment înainte.
Desigur, dreptul la negocieri colective în materie de muncã şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate de Constituţie. Aşa cum s-a subliniat, însã, în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. În acest sens, pot fi amintite Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995. Mai mult, Curtea, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a statuat cã dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, nu exclud "posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncã, reglementând soluţii care sã rãspundã nevoilor sociale existente la un moment dat".
În consecinţã, Curtea constatã cã dispoziţiile art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii nu sunt contrare prevederilor Legii fundamentale.
II.7. În sfârşit, întrucât autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu îşi motiveazã criticile de neconstituţionalitate în raport cu dispoziţiile din actele internaţionale invocate în sprijinul obiecţiei formulate, Curtea nu are competenţa de a formula propriile critici la care, ulterior, sã şi rãspundã. Astfel, o enumerare a actelor internaţionale pretins încãlcate prin legea criticatã nu echivaleazã cu o veritabilã criticã de neconstituţionalitate, nefiind respectate exigenţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constatã cã dispoziţiile art. I pct. 2 referitor la art. 16 alin. (1), pct. 9 referitor la art. 31 alin. (1), pct. 25, pct. 37 referitor la art. 72 alin. (5), pct. 40 referitor la art. 79 alin. (4), pct. 51 referitor la art. 94 alin. (2), pct. 52, 66, 70, 75, 78, 84 şi art. II alin. (1) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi legea în ansamblul sãu sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data de 23 martie 2011 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Patricia Marilena Ionea
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
