Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 382 din 26 aprilie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 10 alin. (2) teza intai din Ordonanta Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somatiei de plata
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 396 din 13 iunie 2012
Petre Lãzãroiu - preşedinte
Acsinte Gaspar - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de platã, excepţie ridicatã, din oficiu, de Judecãtoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilã în Dosarul nr. 21.859/301/2011 şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.020D/2011.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, deoarece hotãrârea judecãtoreascã pronunţatã în materia somaţiei de platã nu se bucurã de autoritate de lucru judecat, nefiind încãlcate prevederile constituţionale invocate, arãtând, totodatã, cã prevederile criticate sunt norme de procedurã a cãror reglementare intrã în competenţa legiuitorului.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 28 iulie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 21.859/301/2011, Judecãtoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de platã, excepţie ridicatã de instanţã, din oficiu, cu ocazia soluţionãrii unei cauze având ca obiect o contestaţie la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţã, cã prevederile criticate încalcã art. 21 din Constituţie în interpretarea datã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, aplicabilã în condiţiile art. 20 din Constituţie . În acest sens aratã cã asupra acestor texte Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat, prilej cu care a respins excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat cã procedura somaţiei de platã, reglementatã de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 , este o procedurã specialã în materia executãrii creanţelor, iar legiuitorul are dreptul exclusiv de a reglementa procedura de judecatã, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie , cu condiţia ca nicio normã de procedurã sã nu contravinã vreunei dispoziţii constituţionale. Or, în opinia instanţei, tocmai aceastã ultimã menţiune a Curţii Constituţionale nu este respectatã, iar reglementãrile procedurale prevãzute de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi art. 20, raportate la art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Totodatã aratã cã, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil implicã şi dreptul creditorului de a i se permite sã obţinã executarea efectivã a sentinţei irevocabile, precum şi respectarea principiului securitãţii raporturilor juridice. Or, aceasta presupune cã soluţiile date de instanţele judecãtoreşti, rãmase definitive, sã nu mai poatã fi contestate. Însã, faţã de acestea, nu poate fi considerat cã prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 respectã principiul constituţional şi convenţional al dreptului la un proces echitabil, deoarece dau posibilitatea formulãrii, în cadrul unei contestaţii la executare, unor apãrãri pe fond contra unei sentinţe judecãtoreşti rãmase chiar irevocabile în condiţiile art. 10 alin. (2) prima tezã.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei , precum şi Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie , precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze prezenta excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de platã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 30 iulie 2001, aprobatã cu modificãri şi completãri prin Legea nr. 295/2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 5 iunie 2002, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Dispoziţiile criticate au urmãtorul cuprins: "Prin contestaţia la executare debitorul poate invoca apãrãri de fond împotriva titlului executoriu [...]".
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
1. Asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de platã, Curtea s-a mai pronunţat, spre exemplu, prin Decizia nr. 361 din 12 decembrie 2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 19 martie 2003.
Curtea, cu acel prilej, a reţinut cã art. 10 alin. (2) teza întâi permite debitorului invocarea, prin contestaţia la executare, şi a unor apãrãri de fond împotriva titlului executoriu, iar teza a doua a aceluiaşi alineat excepteazã de la exerciţiul acestui drept debitorul care a formulat o cerere în anulare împotriva ordonanţei de admitere a cererii creditorului.
Conform prevederilor art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 , împotriva ordonanţei privind somaţia de platã, emisã de judecãtor, debitorul poate formula cerere în anulare la instanţa competentã pentru judecarea cauzei în primã instanţã, care va putea anula ordonanţa, situaţie în care, la cererea creditorului, se va proceda la judecarea în fond a cauzei, în condiţiile dreptului comun. El poate, de asemenea, formula contestaţie la executare împotriva titlului executoriu, în cadrul cãreia are dreptul sã invoce şi apãrãri de fond, dacã nu şi-a exercitat dreptul de a formula cerere în anulare împotriva ordonanţei privind somaţia de platã.
Excepţia prevãzutã în art. 10 alin. (2) teza a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 este justificatã, întrucât aceasta are în vedere situaţia în care, în lipsa cererii în anulare, debitorul nu a putut invoca apãrãrile de fond.
De asemenea, printr-o jurisprudenţã constantã, spre exemplu Decizia nr. 1.092 din 8 septembrie 2009 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, Decizia nr. 139 din 21 februarie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 19 martie 2008, sau Decizia nr. 219 din 21 aprilie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 2 iunie 2005, Curtea a statuat cã dispoziţiile actului normativ criticat nu încalcã accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi nici dispoziţiile constituţionale referitoare la exercitarea cãilor de atac.
Totodatã, Curtea a statuat cã procedura somaţiei de platã, reglementatã prin Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 , este o procedurã specialã în materia executãrii creanţelor. Legiuitorul are dreptul exclusiv de a reglementa procedura de judecatã conform atribuţiilor prevãzute de art. 126 alin. (2) din Constituţie , potrivit cãruia "Competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege", cu condiţia ca nicio normã de procedurã sã nu contravinã vreunei dispoziţii constituţionale.
2. Raportat strict la textele constituţionale pretins încãlcate, Curtea constatã cã prevederile art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 nu încalcã dispoziţiile art. 21 din Constituţie , potrivit cãrora orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor sale legitime.
Dimpotrivã, dacã s-ar accepta susţinerile instanţei, ar însemna ca debitorul care, din diverse motive, nu a formulat cerere în anulare sã nu mai poatã invoca apãrãri de fond şi administra probe, ceea ce ar putea conduce, evident, la îngrãdirea dreptului acestuia de acces liber la justiţie.
Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultã cã instanţa este nemulţumitã de faptul cã, deşi ordonanţa de admitere în tot sau în parte a cererii creditorului, potrivit art. 9 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 , împotriva cãreia nu a fost introdusã cerere în anulare, conform art. 8, este irevocabilã, totuşi, în contestaţia la executare debitorul poate invoca apãrãri de fond, punând astfel sub semnul îndoielii caracterul irevocabil al hotãrârii. Prin aceasta nu înseamnã însã cã este încãlcat liberul acces la justiţie al creditorului prevãzut ca atare de dispoziţiile art. 21 din Constituţie , ci, mai degrabã, s-ar putea pretinde cã este încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice civile. Or, este lesne de observat cã ordonanţa privind somaţia de platã, astfel cum a înţeles legiuitorul sã o reglementeze, reprezintã un titlu executoriu dat într-o procedurã simplificatã, şi anume, pe baza actelor depuse de creditor şi a explicaţiilor pãrţilor, potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 şi, prin urmare, pãrţile nu sunt în situaţia de a administra efectiv probele pe care înţeleg sã se sprijine.
Soluţia legislativã a somaţiei de platã trebuie înţeleasã prin raportare strictã la prevederile art. 11^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 , care stabilesc în mod expres cã ordonanţa privind somaţia de platã nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre pãrţi, ceea ce presupune cã trebuie datã posibilitatea pãrţilor de a-şi valorifica ulterior, pe baza normelor din dreptul comun, orice pretenţii, de orice naturã, izvorâte din raporturile juridice iniţiale.
În speţã, situaţia este similarã celei prevãzute de dreptul comun, respectiv art. 399 alin. 3 din Codul de procedurã civilã, unde, în cadrul contestaţiei la executare, se pot invoca apãrãri de fond împotriva titlului executoriu care nu este emis de o instanţã judecãtoreascã, dacã legea nu prevede în acest scop o altã cale de atac. Astfel, chiar dacã în procedura prevãzutã de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 somaţia de platã (care reprezintã titlu executoriu) este datã de o instanţã judecãtoreascã, aceasta nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre pãrţi, motiv pentru care trebuie datã pãrţilor posibilitatea de a administra probe fie în cadrul cererii în anulare, fie în cadrul contestaţiei la executare.
De-abia prin cererea în anulare pãrţile pot administra întreg probatoriul, în faţa instanţei competente cu judecarea cauzei, care nu este alta decât instanţa competentã cu judecarea fondului, în situaţia în care nu s-ar recurge la aceastã procedurã simplificatã.
Or, tocmai alegerea acestei proceduri simplificate în care hotãrârea se dã pe baza actelor depuse şi a explicaţiilor pãrţilor, fãrã a se putea invoca apãrãri de fond şi, prin urmare, a se putea administra probe, a îndreptãţit legiuitorul sã dea debitorului(care nu a putut şi nu a uzat de calea de atac a cererii în anulare) posibilitatea sã invoce apãrãri de fond în contestaţia la executare, apãrãri de fond pe care, de altfel, le-ar fi putut invoca în calea de atac a cererii în anulare.
De aceea, potrivit art. 9 alin. (1) din acelaşi act normativ, ordonanţa de admitere în tot sau în parte a cererii creditorului împotriva cãreia nu a fost introdusã cerere în anulare, potrivit art. 8, este irevocabilã şi dã dreptul creditorului, în baza art. 9 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 , sã învesteascã aceastã hotãrâre cu formulã executorie, potrivit dispoziţiilor Codului de procedurã civilã. Acelaşi drept îl are, însã, şi creditorul, ce beneficiazã de ordonanţa de platã împotriva cãreia a fost introdusã cerere în anulare, dar care a fost respinsã prin hotãrâre rãmasã irevocabilã.
Cele douã titluri executorii au, însã, un tratament juridic diferit când debitorul uzeazã de contestaţia la executare. Astfel, în timp ce în contestaţia la executare, împotriva ordonanţei privind somaţia de platã asupra cãreia nu s-a exercitat calea de atac a cererii în anulare, se permite invocarea unor apãrãri de fond şi, prin urmare, se pot administra probe, în contestaţia la executare împotriva ordonanţei privind somaţia de platã, care a fost atacatã cu cerere în anulare, dar care a fost respinsã, rãmânând astfel irevocabilã, nu se mai permite invocarea unor apãrãri de fond.
Aceastã diferenţã de tratament juridic se justificã tocmai prin posibilitatea debitorului care a uzat de calea de atac a cererii în anulare de a invoca apãrãri de fond în acea fazã procesualã.
Prin urmare, nu pot fi reţinute criticile autoarei excepţiei privind încãlcarea prevederilor constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al creditorului.
3. În ce priveşte pretinsa încãlcare a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie , prin raportare la prevederile art. 6 din Convenţie, Curtea observã cã nici sub acest aspect criticile nu pot fi primite.
Astfel, art. 20 alin. (1) din Constituţie statueazã cã "dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţã cu Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", iar potrivit art. 20 alin. (2), "dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne au prioritate reglementãrile internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Curtea reţine cã dispoziţiile art. 20 din Constituţie nu pot fi invocate ca atare în sprijinul unei excepţii de neconstituţionalitate, ele însele neputând fi încãlcate în mod direct printr-o normã de rangul legii. De altfel, chiar instanţa de judecatã apreciazã cã, în speţa dedusã judecãţii, se încalcã dreptul creditorului de acces liber la justiţie, prevãzut ca atare de dispoziţiile art. 21 din Constituţie , în interpretarea datã dreptului la un proces echitabil de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, şi care trebuie aplicatã în condiţiile art. 20 din Constituţie.
Numai cã, întâlnindu-se cu o astfel de situaţie, judecãtorul ordinar trebuie sã stabileascã dacã reglementarea internã este neconcordantã cu reglementarea internaţionalã şi sã dea prioritate acesteia din urmã, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
De aceea, art. 20 din Constituţie nu poate fi încãlcat de emitentul actului normativ, respectiv prin conţinutul material al legii, întrucât aceastã normã-cadru stabileşte obligaţiile instanţei constituţionale de a interpreta dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor prevãzute în Constituţie în concordanţã cu Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte [art. 20 alin. (1)]. Totodatã, art. 20 alin. (2)dã posibilitatea instanţelor judecãtoreşti sã aplice cu prioritate reglementãrile internaţionale în cazul în care existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne.
Dacã alin. (1) stabileşte o obligaţie doar în sarcina Curţii Constituţionale, alin. (2) prevede o obligaţie pentru toate autoritãţile publice în ce priveşte modul de aplicare a legilor interne şi a reglementãrilor internaţionale, respectiv a da prioritate, în anumite condiţii, acestora din urmã.
Aşadar, încãlcarea prevederilor art. 20 din Constituţie se poate reţine doar raportatã la înfrângerea unei alte prevederi constituţionale şi, prin urmare, nereţinându-se vreo atingere adusã dispoziţiilor art. 21 din Constituţie , nu se poate constata nici încãlcarea prevederilor art. 20 din Constituţie , deoarece prin acestea se dã prioritate reglementãrilor internaţionale faţã de normele interne.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie , precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de platã excepţie ridicatã de Judecãtoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilã, din oficiu, în Dosarul nr. 21.859/301/2011.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 26 aprilie 2012.
PREŞEDINTE,
PETRE LĂZĂROIU
Magistrat-asistent,
Ioniţa Cochinţu
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
