Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 375 din 6 iulie 2005 referitoare la sesizarile de neconstitutionalitate a Legii privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente
Dosar nr. 555 A/205 Dosar nr. 565 A/205 Dosar nr. 567 A/205
Curtea Constitutionala a fost sesizata, in temeiul dispozitiilor art. 146 lit. a) din Costitutia Romaniei si ale <>art. 15 din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, cu privire la necostitutionalitatea Legii privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, de catre un grup de 101 deputati si 39 senatori, dupa cum urmeaza: - deputatii: Viorel Hrebenciuc, Dan Ioan Popescu, Valeriu Stefan Zgonea, Bogdan Nicolae Niculescu-Duvaz, Constantin Nita, Constantin Amarie, Pentru Andea, Ecaterina Andronescu, Mihai Cristian Apostolache, Nicolae Badalau, Ceorge Baesu, Nicolae Bancioiu, Eugen Bejinariu, Dumitru Bentu, Ioan Bivolaru, Razvan-Petrica, Bobeanu, Ovidiu Brânzan, Ioan Ruda, Cãtãlin Ovidiu Buhãianu Obuf, Romeo Gheorghe Leonard Cazan, Ion Cãlin, Gheorghe Chiper, Filonaş Chiş, Ioan Cindrea, Titus Corlãţean, Gabriela Creţu, Vasile Emilian Cutean, Iosif Dan, Marin Diaconescu, Corneliu Ioan Dida, Valer Dorneanu, Doina Micşunica Dreţcanu, Cristian Sorin Dumitrescu, Zamfir Dumitrescu, Mihai Dumitru, Ion Dumitra, Mircea Dusa, Monalisa Gãlãteanu, Filip Georgescu, Ion Giurescu, Aurel Gubandru, Iulian Iancu, Florin Iordache, Costicã Macaleţi, Iulian Claudiu Manda, Eduard-Stelian Martin, Cãtãlin Lucian Matei, Alexandru Mazãre, Vladimir Alexandru Mãnãstireanu, Sorin Dan Mihalache, Teodora Dorina Mihãilescu, Miron Tudor Mitrea, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Ion Mocioalcã, Tudor Mohora, Emil Radu Moldovan, Ioan Munteanu, Tiberiu-Ovidiu Muşatescu, Rodica Nassar, Adrian Nãstase, Aurel Nechita, Gabriela Nedelcu, Dan Nica, Eugen Nicolicea, Vasile Cosmin Nicula, Teodor Niţulescu, Gabriel Oprea, Rovana Plumb, Radu Podgorean, Victor-Viorel Ponta, Claudiu Adrian Pop, Viorel Pupezã, Vasile Puşcaş, Mihaela Adriana Rusu, Victor Sanda, Ion Sasu, Marian Florian Sãniuţã, Gheorghe Sârb, Daciana Octavia Sârbu, Marian Sârbu, Mugurel Liviu Sârbu, Mihail Sireţeanu, Vasile Filip Soporan, Ioan Stan, Ion Stan, Alecsandru Ştiucã, Constantin Tãmagã, Mihai Nicolae Tãnãsescu, Petru Tãrniceru, George Alin Teodorescu, Liviu Timar, Pavel Todoran, Florentina Marilena Toma, Mihai Tudose, Valeriu Alexandru Ungureanu, Aurelia Vasile, Petru Gabriel Vlase, Aurel Vlãdoiu, Cãtãlin Voicu, Florea Voinea; - senatori: Mircea Geoanã, Dan-Mircea Popescu, Ilie Sârbu, Cristian Diaconescu, Aristide Roibu, Antonie Iorgovan, Şerban Nicolae, Angel Tîlvãr, Ioan Chelaru, Vasile Ioan Dãnuţ Ungureanu, Doru Ioan Tãrãcilã, Ion Rãdoi, Ion Florescu, Petru Şerban Mihãilescu, Vasile Dîncu, Viorel Arcaş, Traian Novolan, Otilian Neagoe, Petre Daea, Ion Moraru, Aurel Gabriel Simionescu, Ion Vãrgãu, Vasile Ion, Doina Silistru, Viorel Ştefan, Sever Ster, Ion Toma, Adriana Ţicãu, George Cristian Maior, Adrian Pãunescu, Ion Iliescu, Ion Solcanu, Alexandru Athanasiu, Ovidiu Teodor Creţu, Cristian Radu Georgescu, Radu Cãtãlin Mardare, Corina Creţu, Nicolae Vãcãroiu. Aceastã sesizare a fost trimisã Curţii Constituţionale cu adresa nr. 51/666 din 22 iunie 2005 a secretarului general al Camerei Deputaţilor, fiind înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 4111 din 22 iunie 2005 şi formeazã obiectul Dosarului nr. 555A/2OO5. Pentru exercitarea controlului prealabil de constituţionalitate asupra aceleiaşi legi. Curtea Constituţionalã a primit şi sesizarea nr. 116 din 24 iunie 2005 din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înregistratã la aceeaşi datã, care formeazã obiectul Dosarului nr. 5 65/2005. Secretarul general al Senatului, cu adresa nr. 2033 din 27 iunie 2005, a transmis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate privind aceeaşi lege, susţinutã de un grup de 25 de senatori, dupã cum urmeazã; Verginia Vedinaş, Gheorghe Funar, Aurel Ardelean, Carol Dina, Claudiu Tãnãsescu, Viorel Senior Duca, Irina Loghin, Corneliu Vadirn Tudor, Liviu-Doru Bindea, Valentin Dinescu, Gheorghe Viorel Dumitrescu, Constantin Gãucan, Ilie Ilaşcu, Nicolae-Marian Iorga, Viorica Georgeta Pompilia Moisuc, Ilie Petrescu, Petru Stan, Ovidiu Teodor Creţu, Antonie Iorgovan, Mihail Popeseu, Serbam Nicolae, Otilian Neagoe, Ion Morara, Şerban Mihãilescu şi Cristian Radu Georgescu. Aceastã sesizare a fost înregistratã la data de 27 iunie 2005 şi formeazã obiectul Dosarului nr. 567A/2005. Având în vedere cã obiectul celor trei sesizãri vizeazã aceeaşi lege, Curtea a dispus conexarea celor trei dosare. Autorii sesizãrilor considerã cã legea criticatã este neconstituţionalã deoarece încalcã procedura de adoptare a legii, prevederile constituţionale cu privire la proprietate şi cele referitoare la independenţa justiţiei şi inamovibilitatea judecãtorilor. În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizarea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a putea prezenta punctele lor de vedere, pânã la data stabilitã pentru dezbatere. Guvernul, în punctul de vedere transmis cu nr. 5/3916, nr. 5/3989 şi nr. 5/4079/C.P.T. din 4 iulie 2005, apreciazã cã toate criticile formulate prin cele trei sesizãri sunt neîntemeiate pentru urmãtoarele considerente: A. I. În legãturã cu obiecţiile de neconstituţionatitate de principiu, privind legea în ansamblul ei. Proiectul de lege asupra cãruia Guvernul şi-a angajat rãspunderea în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie este o lege complexã şi cuprinzãtoare, titlurile în care este structuratã fiind pãrţi componente ale unui întreg unitar, subsumându-se aceleiaşi, concepţii unice de legiferare. Este lipsitã de relevanţã şi critica potrivit cãreia legea în cauzã cuprinde modificãri şi completãri ale unor legi organice. În ultimã instanţã, actul normativ, a cãrui constituţionalitate este contestatã, este o lege a Parlamentului, şi Parlamentul României adoptã în mod obişnuit legi organice. Cât priveşte afirmaţia din sesizarea de neconstituţionalitate, potrivit cãreia nu ar exista identitate între situaţia prezentatã de autori şi situaţia asupra cãreia Curtea Constituţionalã s-a pronunţat deja prin <>Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, pronunţatã în Dosarul nr. 175A/2003, aceasta nu este întemeiatã. Obiectul acestui dosar l-a constituit sesizarea de neconstituţionalitate asupra Legii privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, una dintre obiecţiile de neconstituţionalitate principale fiind aceea cã Guvernul şi-a asumat rãspunderea asupra mai multor legi şi nu asupra unui singur proiect de lege cum este cerut de art. 114 alin. (1) din Constituţia revizuitã [fost art. 113 alin. (1)]. Asupra acestei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat afirmând cã ea "(...) nu poate fi primitã deoarece legiuitorul poate sã reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societãţi. (...) Astfel de reglementãri nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt stabilite prin <>Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, însã prin complexitatea lor nu au aceeaşi alcãtuire ca un proiect de lege consacrat reglementãrii unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementãri cuprinse în Legea privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modul în care aceasta este structuratã nu este de naturã sã afecteze, aşa cum susţin autorii sesizãrii, dispoziţiile art. 113 din Constituţie şi nici pe cele ale <>art. 3 şi 12 din Legea nr. 24/2000 .". Similitudinea între cele douã situaţii este evidentã şi facil de demonstrat. Susţinerea din sesizare potrivit cãreia reglementãrile din legea în discuţie nu se circumscriu unui scop unic - prin aceasta deosebindu-se de situaţia anterioarã asupra cãreia s-a pronunţat Curtea Constituţionalã - nu este întemeiatã. Astfel, în ceea ce priveşte scopul Legii privind reforma în domeniul proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, acesta transpare cu claritate din expunerea de motive şi este reprezentat de imperativul respectãrii angajamentelor asumate de România în procesul de aderare la Uniunea Europeanã. Astfel, se arãtã cã "în vederea respectãrii angajamentelor asumate de România pentru aderarea la Uniunea Europeanã în materia proprietãţii este deosebit de importantã finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de cãtre regimul comunist". Referitor la mãsurile privind reforma în justiţie, "realizarea unui sistem judiciar independent, imparţial, credibil şi eficient" este prezentatã drept un deziderat principal, fiind de notorietate faptul cã îndeplinirea acestuia constituie o condiţie sine qua non a aderãrii. Reforma în domeniul proprietãţii şi al justiţiei este o parte componentã a reformei de ansamblu a societãţii, pe care actualul Guvern, s-a angajat sã o înfãptuiascã încã de la începutul mandatului sãu. În plus, aceastã reformã, asupra cãreia Guvernul şi-a angajat rãspunderea în faţa Parlamentului potrivit procedurilor constituţionale şi regulamentare, este una dintre etapele de finalizare a procesului de aderare a României la Uniunea Europeanã. Este evident cã, faţã de contextul actual pe plan european, orice deficienţã constatatã în aceastã direcţie poate conduce la activarea clauzei de salvgardare şi la amânarea datei aderãrii, cu consecinţe extrem de negative asupra dezvoltãrii societãţii româneşti pe termen mediu şi, mai ales, lung. Aşadar, afirmaţia din sesizare conform cãreia legea atacatã "nu se circumscrie unui scop unic" nu se susţine întrucât, aşa cum am arãtat, este evident cã finalitatea reglementãrilor propuse în lege conduce la obţinerea unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societãţi, în scopul realizãrii mãsurilor necesare aderãrii României la Uniunea Europeanã la data de 1 ianuarie 2007, Din logica întregii reglementãri rezultã cã nu proprietatea şi justiţia fac obiectul legii, ci reforma în vederea integrãrii europene în aceste domenii. Reforma astfel reglementatã rãspunde unui scop unic urmãrit de Guvern atunci când a recurs la procedura prevãzutã la art. 114 alin. (1) din Constituţie, Cât priveşte solicitarea autorilor sesizãrii adresatã Curţii Constituţionale de a verifica dacã prin modalitatea de angajare a rãspunderii nu s-a urmãrit, contrar principiilor constituţionale, transformarea Guvernului în autoritate legiuitoare a ţãrii şi eludarea pe aceastã cale a dezbaterilor parlamentare, se apreciazã ca aceasta nu poate fi reţinutã atât timp cât însãşi Constituţia României consacrã procedura angajãrii rãspunderii Guvernului, fãrã a o condiţiona în vreun fel de momentul sau motivul pentru care Guvernul recurge la aceastã procedurã, Angajarea rãspunderii constituie un act prin excelenţã politic, a cãrui oportunitate este la latitudinea exclusivã a Guvernului, Parlamentul având la dispoziţie exercitarea controlului parlamentar pe calea moţiunii de cenzurã. Evidenţiem cã problematica complexitãţii legilor asupra cãrora Guvernul îşi poate asuma rãspunderea a fost amplu dezbãtutã pânã în prezent cu diferite ocazii. În acest context se apreciazã cã este important şi edificator de subliniat opinia domnului prof. univ. dr. Antonie Iorgovan cu privire la problema legilor complexe în contextul angajãrii rãspunderii în condiţiile art. 114 din Constituţie, exprimatã într-o lucrare de referinţã în domeniu - "Constituţia României Revizuitã, Comentarii şi Explicaţii" - Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Iom Muraru, Elena Simina Tãnãsescu - editura All Beck, Bucureşti 2004, la paginile 218-219: "Este în afarã de orice îndoialã ca, de vreme ce legiuitorul nu a înţeles sã facã distincţie nici în procesul de adoptare a Constituţiei, nici în procedura de revizuire a acesteia, rãmâne la latitudinea Guvernului sã contureze dimensiunile şi conţinutul acestui proiect de lege, discuţia glisând din sfera tehnicii legislative în sfera disputelor politice. Opoziţia parlamentarã mai de fiecare datã când un Guvern sau altul şi-a angajat rãspunderea, a criticat procedura şi prin faptul cã era vorba de "un pachet" de proiecte şi nu despre un proiect propriu-zis, evitându-se dezbaterile parlamentare asupra unor probleme esenţiale. Probabil ca asemenea discursuri specifice limbajului politic dintre opoziţie şi majoritatea parlamentarã se vor purta şi în continuare, dar textul Constituţiei, cum s-a subliniat mai sus, lasã la latitudinea Guvernului stabilirea obiectului de reglementare a proiectului de lege asupra cãruia înţelege sã îşi angajeze rãspunderea şi, corespunzãtor acestui obiect, stabilirea formei tehnico -juridice a proiectului respectiv." II În legãturã cu obiecţiile de neconstituţionalitate privind prevederile referitoare la proprietate. Cu privire la criticile referitoare la presupusa încãlcare a prevederilor constituţionale cuprinse în art. 8 (pluralismul politic), art. 9 (sindicatele), art. 32 (dreptul la învãţãturã), art. 33 (accesul la culturã), art. 135 alin. (2) lit. c) (asigurarea de cãtre stat a stimulãrii cercetãrii ştiinţifice şi tehnologice naţionale) - prin soluţia de restituire în naturã a tuturor imobilelor, inclusiv a celor care, în prezent, au destinaţii culturale, sociale etc. Guvernul menţioneazã cã acestea nu pot fi reţinute în mãsura în care sugereazã cã exercitarea unora dintre prerogativele actualului stat de drept este condiţionatã de perpetuarea abuzurilor comise de regimul comunist. Una dintre principalele mize ale asumãrii rãspunderii a fost tocmai ideea implementãrii unor masuri de reparaţie realã a abuzurilor din perioada comunistã. Astfel, printre scopurile modificãrilor aduse <>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a fost şi acela al extinderii sferei imobilelor ce pot fi restituite în naturã, cu consecinţa diminuãrii cuantumului despãgubirilor şi, implicit, a degrevãrii bugetului de stat. Acest proces implicã desigur şi costuri sociale şi politice care ar fi fost infinit mai mici dacã el ar fi fost declanşat încã din anul 1990. În acelaşi context, critica privind presupusa încãlcare a art. 53 alin. (2) sau a art. 1 alin. (3) din Constituţie este de asemenea neîntemeiatã. Respectarea dreptului de proprietate nu este compatibilã cu ideea de exercitare "proporţionalã" a acestui drept. În condiţii care ţin de apãrarea interesului general, acest drept poate fi limitat, dar varianta de "limitare prin nerestituire" experimentatã cu abilitate vreme de 15 ani este inacceptabilã. Oricum este de observat cã actualul guvern, nu a abdicat nici de la obligaţiile care îi revin în respectarea prevederilor constituţionale evocate. În acest sens trebuie înţelese unele mãsuri care limiteazã - doar temporar totuşi - libera exercitare de cãtre persoanele reîmproprietãrite a drepturilor astfel configurate ca de exemplu obligaţia lor de a menţine destinaţia imobilelor care în prezent au o utilitate publicã sau socialã. În plus, Guvernul considerã cã dreptul de folosinţã şi cel de proprietate asupra unor imobile sunt eventuale accesorii, absolut exterioare cadrului constituţional privind pluralismul politic şi celelalte valori invocate în sesizare. Referitor la critica privind încãlcarea mai multor principii şi texte constituţionale - art. 1 alin. (3) şi (4) - prin soluţia de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechile amplasamente şi de revocare a titlurilor de proprietate acordate, considerã cã acesta nu este întemeiatã. Astfel, una din modificãrile substanţiale aduse legilor fondului funciar este eliminarea sintagmei "de regualã" din conţinutul actual al <>Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor <>Legii fondului fiinciar nr. 18/1991 şi ale <>Legii nr. 169/1997 , în sensul introducerii principiului respectãrii vechiului amplasament pentru reconstituirea dreptului de proprietate. Guvernul subliniazã faptul cã soluţia legislativã pe care o propune acum nu diferã în fapt de cea avutã în vedere de legiuitorul din 1991. Şi are în vedere faptul cã regula vechiului amplasament a fost enunţatã în chiar forma iniţialã a legii dar excepţiile de la aceastã regulã nu au fost niciodatã determinate, ceea ce a generat în practicã un numãr uriaş de abuzuri. Şi cetãţenii care au fost victima acestor abuzuri sunt apãraţi de prevederile constituţionale invocate din art. 1, alin. (3) din Constituţie. Repunerea în termen este justificatã de drepturile suplimentare oferite prin noua reglementare, care ar rãmâne inutilizabile în absenţa unui nou termen. Se menţioneazã cã drepturile suplimentare se referã la despãgubirea în naturã (din terenuri proprietate de stat) pentru terenurile agricole şi respectiv acordarea unor suprafeţe mai mari de terenuri forestiere, tot din proprietatea de stat. Întrucât noua modificare nu afecteazã punerile în posesie de pânã acum, dacã acestea au avut loc în mod legal, nu se poate vorbi de o perturbare a securitãţii circuitului juridic civil. Legea, aşa cum a fost modificatã, nu pune în discuţie anularea titlurilor de proprietate dobândite în mod legal de persoane îndreptãţite, dar îi sancţioneazã pe cei care, ilegal, au obţinut titluri de proprietate. Nu se poate susţine cã repararea unei mari nedreptãţi istorice - naţionalizarea efectuatã de regimul comunist - poate sã fie contrarã art. 1 alin. (3) sau art. 135 alin. (2) din Constituţia României. Dimpotrivã, tocmai neclaritatea cu plivire la adevãraţii titulari ai dreptului de proprietate este cea care afecteazã statul de drept. In numele stabilitãţii juridice, nu se poate accepta legalizarea unei nedreptãţi istorice şi nici abuzurile comise în aplicarea legilor fondului funciar pânã în prezent. Guvernul considerã cã nu poate fi primitã nici critica privind pretinsa încãlcare a principiului separaţiei puterilor în stat, prevãzutã în art. 1 alin. (4) din Constituţie, în sensul cã legea stabileşte obligaţia unei autoritãţi administrative de a revoca un act, întrucât actele emise de comisiile de fond funciar, care sunt autoritãţi publice cu activitate administrativã sau administrativ-jurisdicţionalã, sunt acte administrative, iar unul din principiile actelor administrative este şi acela al revocabilitãţii acestora. În acest fel se evitã trimiterea cetãţenilor direct în instanţã, cu costuri considerabile şi alte consecinţe nedorite. Câtã vreme organul administrativ îşi poate rectifica propria greşealã, este firesc ca acesta sã o poatã face. Posibilitatea - şi nu obligaţia - de a revoca titlurile emise ilegal nu are cum sã fie contrarã nici principiului separaţiei puterilor în stat deoarece autoritatea administrativã este aceea care decide asupra oportunitãţii unui astfel de act, în funcţie de condiţiile concrete ale titlului de proprietate şi de eventualele cauze de nulitate ale acestuia. Semnatarii sesizãrii citeazã voit trunchiat prevederile de modificare a <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 . Situaţia nou reglementatã este aceea în care foştii proprietari, care aveau posesia terenului şi primiserã şi adeverinţe de proprietate s-au vãzut izgoniţi de persoane care se prevalau de titluri de proprietate nou emise, cu încãlcarea reglementãrilor din acel moment. Chiar şi pentru aceste situaţii de nedreptate extremã modificarea legislativã a fost una prudenta, specificându-se cã revocarea acelor titluri cvasifictive poate opera numai în situaţia în care acestea nu au intrat în circuitul civil. Dacã respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare - cumpãrare sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiţiei, pentru constatarea nulitãţii absolute a titlului respectiv, potrivit prevederilor <>art. III din Legea nr. 169/1997 , modificatã şi completatã. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care consacrã nulitatea absolutã a titlurilor emise, în sensul cã "aceasta poate fi constatatã de orice persoanã interesatã, şi nu numai de instanţa de judecatã", menţionãm cã autorii sesizãrii au interpretat greşit modificarea adusã <>art. 3 alin. (2) din textul Legii nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 . Trebuie remarcat cã prin aceastã modificare a fost extinsã sfera persoanelor care pot invoca nulitatea actelor emise cu încãlcarea legii, soluţionarea cererilor rãmânând în competenţa exclusivã, a instanţelor judecãtoreşti. Nefondatã este şi critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ce "realizeazã o ierarhizare a probelor, reţinându-se cã se prezuma ca exprimând adevãrul informaţiile cuprinse în actele de preluare abuzivã" (formularea, aparţine semnatarilor sesizãrii). În conformitate cu principiile constituţionale ale dreptului la apãrare şi al accesului liber la justiţie, s-a dorit o uşurare semnificativã a sarcinii probei. S-a apreciat de asemenea cã actele normative folosite ca instrument de spoliere a proprietarilor legitimi ar putea, în subsidiar sã fie invocate, în mod simetric de cãtre aceiaşi proprietari ca mijloc de probã subsidiar, Iniţiatorii sesizãrii vorbesc despre o ierarhizare a probelor, dar nu înţeleg de loc semnificaţia normelor care dau o valoare probantã actelor de expropriere numai în mãsura în care dreptul de proprietate nu poate fi dovedit prin mijloacele de probã cunoscute (în primul rând prin acte autentice). De asemenea omit sã precizeze care sunt în opinia domniilor lor normele constituţionale care au fost încãlcate în acest caz. III. În legãturã cu obiecţiile de neconstituţionalitate privind prevederile referitoare la justiţie. Autorii sesizãrii afirma cã, prin întreaga concepţie a noii reglementãri, se urmãreşte subordonarea politicã a justiţiei, a instanţelor judecãtoreşti, a parchetelor, a Consiliului Superior al Magistraturii, încãlcându-se, astfel, dispoziţiile constituţionale care îi acordã rolul de garant al independenţei justiţiei. În realitate, în baza noilor reglementãri Consiliul Superior al Magistraturii va fi consolidat şi va putea sã joace cu adevãrat rolul de garant al independenţei Justiţiei. Permanentizarea activitãţii, membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este, dupã cele mai elementare reguli logice, o mãsurã de consolidare a acestui organism. Se eliminã astfel şi conflictul de interese care exista ca urmare a cumulãrii calitãţii de membru cu aceea de titular al unor funcţii din conducerea instanţelor sau a parchetelor. Faţã de afirmaţia din sesizare conform cãreia prin noua reglementare se diminueazã rolul Consiliul Superior al Magistraturii în cariera magistraţilor, trebuie menţionat cã, de fapt, în continuare acesta: - va propune numirea în funcţiile de judecãtor şi procurori; - va decide delegarea, detaşarea, transferul şi promovarea judecãtorilor; - va decide de asemenea detaşarea, transferal şi promovarea procurorilor; - va numi în funcţii de conducere judecãtorii şi procurorii. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii va organiza şi în viitor (fãrã nici un amestec guvernamental): - concursurile pentru accesul în magistraturã; - evaluãrile judecãtorilor şi procurorilor dupã numirea în funcţie; - concursurile pentru promovare. Concursurile pentru numirea în funcţiile de conducere vor fi organizate tot de Consiliul Superior al Magistraturii fãrã vreo contribuţie a ministrului justiţiei. Aşadar, Ministerul Justiţiei nu va exercita nici un fel de control asupra carierei şi activitãţii profesionale a judecãtorilor şi procurorilor, acestea rãmânând doar atribute ale Consiliului Superior al Magistraturii. 1. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate privind modificarea şi completarea <>Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: a) Se invocã o încãlcare a principiul separaţiei puterilor în stat prin textul propus al <>art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 care instituie obligativitatea prezentãrii de cãtre Consiliul Superior al Magistraturii a rapoartelor anuale asupra stãrii justiţiei şi asupra activitãţii proprii. Critica face, în mod voit abstracţie de faptul cã art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicatã, consacrã nu numai principiul separaţiei, ci şi pe acela al echilibrului puterilor - legislativã, executivã şi judecãtoreascã - în cadrul democraţiei constituţionale. În încercarea de a da substanţã ideii de echilibru între autoritatea legislativã şi cea judecãtoreascã doctrina s-a gãsit adesea în impas. S-a susţinut cã echilibrul se realizeazã prin respectarea de cãtre autoritatea judecãtoreascã a legilor elaborate de Parlament. Obligaţia respectãrii legilor este însã una generalã, iar realitatea este cã reglementãrile din anul 2004 au avut ca obiectiv exclusiv asigurarea unui plus de independenţã justiţiei, precum şi a unui anumit echilibru între autoritatea judecãtoreascã şi cea executivã. Acest obiectiv a fost de altfel atins dacã luãm în considerare prerogativele, limitate, pe care Preşedintele României sau ministrul justiţiei le are în raport cu Consiliului Superior al Magistraturii. Exista în schimb o deplinã independenţã şi nici un element de echilibrare în raporturile autoritãţii judecãtoreşti cu Parlamentul, adicã exact cu organul reprezentativ suprem al poporului român art. 61 alin. (1) din Constituţie. Este de observat cã atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la elaborarea raportului anual privind activitatea sa şi a celui privind starea justiţiei şi prezentarea acestora în faţa Parlamentului nu încalcã în nici un fel separaţia puterilor în stat. Principiul separaţiei puterilor în stat nu presupune o izolare a respectivelor "puteri" ci, dimpotrivã, o colaborare permanentã a acestora, cu respectarea strictã a atribuţiilor fiecãreia şi cu luarea în considerare a independenţei autoritãţilor publice în exercitarea atribuţiilor prevãzute de lege. Prezentarea anualã a rapoartelor Consiliului Superior al Magistraturii asupra activitãţii proprii şi asupra stãrii justiţiei este necesarã întrucât mãsurile de asanare a legislaţiei ori de organizare a justiţiei se iau prin intermediul activitãţii de legiferare a Parlamentului României, în vederea elaborãrii unei legislaţii moderne şi eficiente, Parlamentul trebuie sã cunoascã evoluţia şi problemele cu care se confruntã sistemul judiciar, pe baza unor date reale şi verificate statistic. Pe de altã parte, prezentarea unui raport privind activitãţi realizate anterior întocmirii raportului, nu poate afecta independenţa Consiliului Superior al Magistraturii întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, Parlamentul nu are şi nu va avea nici în viitor posibilitatea de a interveni în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi nici nu poate lua masori sancţionatorii sau de coordonare vizând magistraţii sau activitatea acestora. Aşa cum reiese din ansamblul reglementãrii, prezentarea unui raport de activitate şi a unuia asupra stãrii justiţiei are un evident caracter de informare şi constituie un instrument necesar în asigurarea transparenţei. În plus, CSM este o autoritate publicã şi nu una ocultã, iar toate autoritãţile publice au o rãspundere publicã (diferitã de rãspunderea juridicã). Instituţiile lãsate în afara controlului public tind sã se comporte abuziv. Totodatã, având în vedere caracterul public şi solemn al şedinţelor Parlamentului, ca autoritate de largã reprezentativitate socialã, prezentarea unei informãri constituie o mãsura necesarã de informare a opiniei publice, având şi un caracter de sensibilizare a populaţiei, Prezentarea raportului în Parlament nu face altceva decât sã faciliteze o dezbatere publica asupra unei componente a administrãrii justiţiei, chestiune de mare interes public. Nu în ultimul rând un astfel de raport are şi o valoare practicã de necontestat deoarece permite CSM sã introducã pe agenda dezbaterilor parlamentare şi publice imperativele de ordin legislativ necesare pentru buna funcţionare a justiţiei. În altã ordine de idei este de amintit cã o astfel de practicã nu este singularã deoarece şi alte autoritãţi publice prezintã, de asemenea, rapoarte Parlamentului, transmiţând periodic informaţii care pot contribui la îmbunãtãţirea şi modernizarea legislaţiei. b) Se susţine, de asemenea, cã are loc o diminuare a rolului Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce priveşte cariera judecãtorilor, încãlcându-se, astfel, art. 125 alin. (2) din Constituţie. Cu privire la aceastã susţinere, arãtãm cã, aşa cum am precizat mai sus, Consiliul Superior al Magistraturii îşi pãstreazã atribuţiile din reglementarea actualã în ceea ce priveşte cariera judecãtorilor (numire, promovare, transferare, sancţionare), fiind în deplinã concordanţã cu normele constituţionale cuprinse în art. 125 alin. (2). c) Nu poate fi susţinut nici faptul cã reglementãrile propuse restrâng rolul Consiliului Superior al Magistraturii la un organism cu rol consultativ, "la dispoziţia ministrului justiţiei şi, implicit, a Preşedintelui României în funcţiune", ca urmare a eliminãrii precizãrii "reprezentant al autoritãţii judecãtoreşti" din <>art. 1 al Legii nr. 317/2004 . Potrivit Capitolului VI - "Autoritatea judecãtoreascã" din Titlul III al Constituţiei, Consiliul Superior al Magistraturii este o parte a autoritãţii judecãtoreşti, alãturi de Ministerul Public şi instanţele de judecatã. Numai acestea din urmã reprezintã însã puterea judecãtoreascã. <>Art. 1 din Legea nr. 304/2004 , atât în vechea reglementare, cât şi în noua reglementare, aratã clar cine reprezintã puterea judecãtoreascã: "Puterea judecãtoreascã se exercitã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege". În plus, potrivit Constituţiei, Consiliul Superior al Magistraturii este "garantul independenţei justiţiei", calitate reglementatã, de altfel şi prin modificãrile la <>Legea nr. 317/2004 . În modificãrile operate, rolul CSM este identic cu cel conferit de Constituţie. Copierea unor texte din legea fundamentalã nu ar fi adus un plus calitativ redactãrii, ci dimpotrivã, un minus. Neconstituţionalã ar fi fost numai afirmaţia cã CSM nu este reprezentant al autoritãţii judecãtoreşti. Nu poate fi apreciatã ca neconstituţionalã necopierea unui text din Constituţie, în condiţiile în care toate textele din lege confirmã acest atribut constituţional. Mai mult, ca sã fim riguroşi, expresia eliminatã ("reprezentant al autoritãţii judecãtoreşti") era incorectã şi chiar neconstituţionalã, pentru, cã lasã sã se înţeleagã în mod greşit cã CSM ar fi singurul reprezentant al autoritãţii judecãtoreşti. Or, potrivit capitolului VI din titlul III, reprezentanţi ai autoritãţii judecãtoreşti sunt instanţele de judecatã şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi CSM. Prin urmare, am eliminat o expresie neconstituţionalã. Cu totul nejustificatã este aserţiunea potrivit cãreia redistribuirea competenţelor între plenul Consiliului Superior al Magistraturii şi secţiile acestuia ar contraveni art. 134 din Legea fundamentalã. În realitate Constituţia consacrã rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, însã, în acelaşi timp lasã în sarcina legii speciale reglementarea modului, de împãrţire a atribuţiilor între plenul şi secţiile Consiliului Superior al Magistraturii. Noul demers se înscrie perfect în acest tipar constituţional care nu stabileşte care sunt atribuţiile plenului şi care sunt cele ale secţiilor, fãcând, aşa cum am arãtat trimitere la legea specialã a acestui organism, Numai art. 134 alin. 2 din Constituţie se referã la secţiile CSM ca "instanţe de judecatã în domeniul rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi procurorilor/" Or, modificãrile operate au pãstrat acest atribut al secţiilor aşa încât nu existã nici o normã neconstituţionalã. Noua filozofie propusã prin proiect este rezultatul firesc al permanentizãrii activitãţii membrilor Consiliului şi rãspunde totodatã unor cerinţe absolut logice şi rezonabile: - reprezentanţii judecãtorilor vor hotãrî pentru judecãtori; - cei ai procurorilor, vor hotãrî pentru procurori; - Plenul se va pronunţa numai cu privire la problemele comune ale judecãtorilor şi procurorilor. Nici abrogarea <>art. 65-67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu poate fi consideratã neconstituţionalã. De altfel, autorii sesizãrii nici nu precizeazã ce dispoziţie constituţionalã ar fi încãlcatã în acest caz. De altfel textele citate şi-au produs efectele, menţinerea lor nemaiavând, de fapt, nici o relevanţã în economia legii. d) Este lipsitã de suport şi afirmaţia potrivit cãreia modificarea adusã <>Legii nr. 317/2004 ar contraveni prevederilor art. 133 alin. (4) din Constituţie afectând retroactiv durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii aleşi în 2004. Afirmaţia este inexactã deoarece mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este, în continuare cel stabilit în <>art. 133 alin. (4) din Constituţie, modificarea adusã Legii nr. 317/2004 fiind în sensul textului constituţional. Astfel, mandatul membrilor Consiliului rãmâne cel de 6 ani, însã, ca urmare a permanentizãrii activitãţii acestora - aspect pe care legea fundamentalã nu îl interzice - modul de funcţionare a Consiliului devine unul incomparabil mai eficient. Faptul cã aceste reguli sunt diferite faţã de cele existente la începutul mandatului membrilor în funcţie ai Consiliului nu încalcã în nici un fel normele constituţionale, care, aşa cum am mai arãtat, lasã pe seama legii speciale organizarea şi funcţionarea acestuia. Fiind vorba de o lege specialã, nimic nu împiedicã legiuitorul ca, în cazul în care considerã necesarã o reaşezare a regulilor de organizare şi funcţionare a unui organism, sã intervinã legislativ, fãrã ca aceastã intervenţie sã fie consideratã retroactivã. Noile dispoziţii privind funcţionarea Consiliului vor fi aplicabile de la data intrãrii în vigoare a legii de modificare, membrii în funcţie având, însã, obligaţia de a se adapta noilor reglementãri. În acelaşi sens, s-a exprimat, în repetate rânduri, Curtea Constituţionalã, statuând cã "(...) legea posterioarã nu poate atinge dreptul nãscut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouã sã fie aplicatã retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate de asigurarea stabilitãţii raporturilor juridice, însã poate modifica regimul juridic al dreptului anterior. (...) Acesta este un aspect care nu priveşte existenta dreptului, ci regimul sãu juridic, " (<>Decizia Curţii Constituţionale nr. 3 din 2 februarie 1993 , publicatã în Monitorul Oficial nr. 95 din 17 mai 1993; <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 5 din 23 februarie 1993 , publicatã în Monitorul Oficial nr. 129 din 17 iunie 1993.) În consecinţã "o lege nu este retroactivã atunci când modificã pentru viitor o stare de drept nãscutã anterior şi nici atunci când suprimã producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi pentru cã în aceste cazuri legea nouã nu face altceva decât sã reglementeze pentru perioada ulterioarã intrãrii ei în vigoare, adicã în domeniul ei propriu de aplicare." (<>Decizia Curţii Constituţionale nr. 294 din 6 iulie 2004 , publicatã în Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004). 2. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate privind modificarea şi completarea <>Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor: a) Referitor la critica privind neconstituţionalitatea <>art. 63 din Legea nr. 303/2004 ca urmare a instituirii a douã noi cazuri de eliberare din funcţie: incapacitatea profesionalã şi nepromovarea examenului, aceasta nu poate fi reţinutã. În realitate motivul de eliberare din funcţie constând în incapacitatea profesionalã existã şi în reglementarea actualã a art. 63 alin. (1) lit. d), în timp ce prin modificarea propusã, la lit. h) a art. 63, se prevede eliberarea din funcţie doar în cazul nepromovãrii examenului prevãzut la art. 31 alin. (14). Aceastã din urmã soluţie a fost instituitã numai pentru cazul intrãrii în magistraturã fãrã concurs sau examen, potrivit <>art. 31 din Legea nr. 303/2004 , situaţie în care s-a considerat necesarã sancţionarea celui care, intrând în magistraturã fãrã concurs, nu îşi îndeplineşte obligaţia de a urma şi absolvi cursurile de perfecţionare de 6 luni organizate de Institutul Naţional al Magistraturii. Datoritã caracterului excepţional al accederii în magistraturã fãrã concurs, posibilitate acordatã anumitor categorii de persoane, este necesarã instituirea, totuşi, a unor garanţii cu privire la calitatea profesionalã a acestora, în scopul garantãrii îndeplinirii în mod eficient a actului de justiţie. Cele douã motive de eliberare din funcţie nu impieteazã, astfel, în nici un fel, asupra inamovibilitãţii judecãtorilor şi, respectiv, independenţei procurorilor, iar singura "epurare" de care se poate vorbi este "epurarea incompetenţilor" care va putea fi operatã exclusiv de cãtre Consiliul Superior al Magistraturii. În acest context considerãm necesar sã subliniem o datã în plus: Ministerul Justiţiei nu va exercita nici un fel de control asupra carierei şi activitãţii profesionale a judecãtorilor şi procurorilor, fie ei incompetenţi ori strãluciţi din punct de vedere profesional şi moral, acestea rãmânând doar atribute ale Consiliului Superior al Magistraturii. b) În ceea ce priveşte obiecţiile faţã de modificãrile legislative privind numirea în funcţii la toate instanţele şi încetarea mandatelor de conducere actuale de 5 ani, acestea sunt lipsite de temei. Modificarea <>Legii nr. 303/2004 este de esenţã în ceea ce priveşte numirea în funcţii de conducere. Astfel, de la mandatul de 5 ani fãrã posibilitatea reînvestirii se trece la un mandat de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii, o singurã datã. Procedura de numire se modificã prin introducerea unui concurs sau examen care testeazã abilitãţile manageriale, de comunicare, de organizare a resurselor umane, capacitatea de a lua decizii şi de a-şi asuma rãspunderea. Modificarea regulilor privind numirea şi exercitarea funcţiilor de conducere în timpul derulãrii mandatului impun încetarea acestuia, fãrã ca astfel sã se aducã atingere vreunui principiu constituţional Concursul prevãzut la Art. IV din Titlul XVII este organizat ca urmare a modificãrilor substanţiale aduse procedurii de numire în funcţiile de conducere la curţile de apel, tribunale, judecãtorii şi la parchetele de pe lângã acestea, precum şi duratei mandatelor. Noile reglementãri sunt de aplicabilitate imediata, motiv pentru care conducãtorii instanţelor şi parchetelor respective nu mai pot fi consideraţi cã îndeplinesc criteriile pentru îndeplinirea funcţiilor respective. Ei pot, însã, sã participe la concurs, putând, fi, astfel, reînvestiţi în funcţie potrivit noilor criterii de selecţie. Stabilitatea şi continuitatea funcţionãrii instanţelor şi parchetelor nu vor fi încãlcate, atâta timp cât legea prevede cã, pânã la numirea în funcţie potrivit noilor criterii şi proceduri, interimatul va fi asigurat de judecãtorul sau procurorul care a îndeplinit aceastã funcţie sau, dupã caz, de un alt judecãtor sau procuror numit de CSM. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care în <>Decizia nr. 134/2005 , publicatã în M. Of. al României, partea I, nr. 392/10.05.2005, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 121/2003 pentru modificarea şi completarea <>Legii concurenţei nr. 21/1996 , precum şi ale art. 17 alin. (1) şi ale <>art. 18 din Legea concurenţei nr. 21/1996 a decis cã modificarea mandatului membrilor Consiliului Concurenţei înainte de termen este constituţionalã. În analizarea acestei chestiuni nu se poate face abstracţie nici de jurispradenţa prin care Curtea Constituţionalã a rãspuns dilemelor apãrute în anul 2002 cu ocazia reducerii duratei mandatului consilierilor de conturi ai Curţii de Conturi care, potrivit Constituţiei, erau tot inamovibili şi independenţi, ca şi judecãtorii. Şi atunci s-a vorbit despre eventuala neconstituţionalitate a unei astfel de mãsuri invocând-se tot o presupusã încãlcare a principiului neretroactivitãţii legii şi chiar un aşa numit atentat la principiul inamovibilitãţii, de care şi respectivii consilieri beneficiau în baza unei prevederi constituţionale exprese. Toate aceste obiecţiuni au fost Mãturate de cãtre Curtea Constituţionalã prin motivãri de remarcabilã acurateţe şi consecvenţã ştiinţificã inserate de exemplu în deciziile: ● nr. 17/23 ianuarie 2002 publicatã în M.Of. nr. 104 din 7 februarie 2002 ● nr. 91/21 martie 2002 publicatã în M.Of. nr. 390 din 7 iunie 2002 şi ● nr. 147/9 mai 2002 publicatã în M.Of. nr. 508 din 15 iulie 2002. c) Lipsitã de suport este şi critica referitoare la neconstituţionalitatea abrogãrii primului alineat al <>art. 8 din Legea nr. 303/2004 care abrogã alineatul (1), referitor la interzicerea subordonãrii judecãtorilor şi procurorilor scopurilor sau doctrinelor politice. Precizãm cã eliminarea alin. (1) din cuprinsul <>art. 8 al Legii nr. 303/2004 se datoreazã lipsei de logicã şi de aplicabilitate a acestui text: de fapt, nici o persoanã nu se poate "subordona" unor "doctrine politice", care nu sunt altceva decât idei, teorii din domeniul ştiinţelor politice. O persoanã poate eventual sã simpatizeze cu o doctrinã politica ori sa aibã un crez politic, dar în mod evident, nu se poate "subordona" unei idei. Prin urmare, în respect faţã de libertatea gândirii şi a conştiinţei - garantatã de Constituţia României - a fost eliminatã o prevedere care ar fi putut transmite mesajul cã în România se încearcã controlul gândurilor şi al conştiinţei. Ceea ce este important în asigurarea independenţei judecãtorilor şi procurorilor este comportamentul, atitudinea, acţiunea, adicã exteriorizarea ideilor. Situaţia în care o persoanã acţioneazã pe baza unor convingeri izvorâte din împãrtãşirea unor doctrine politice este deja acoperitã de reglementarea propusã prin proiect referitoare la interdicţiile şi incompatibilitãţile aplicabile judecãtorilor şi procurorilor. De asemenea, potrivit alin. (1) al art. 5 din proiect, "Judecãtorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, sã asigure supremaţia legii, sã respecte drepturile şi libertãţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi sã asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, sa respecte Codul deontologic al judecãtorilor şi procurorilor şi sa participe la formarea profesionalã continuã." În plus, proiectul de modificare a <>Legii nr. 303/2004 prevede la art. 3 alin. (4) cã "orice persoanã, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare sã respecte independenţa judecãtorilor". Adevãrate garanţii de nesubordonare sunt şi prevederile privind independenţa judecãtorilor şi procurorilor, fiind prima datã când pentru procurori se prevede în mod expres independenţa. d) Obiecţia cu privire la încãlcarea principiului separaţiei puterilor prevãzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, a principiului independenţei judecãtorilor, respectiv a principiului inamovibilitãţii pentru judecãtori prevãzut de art. 125 din Constituţie, precum şi a principiului stabilitãţii şi imparţialitãţii, în cazul procurorilor, prevãzut de art. 132 alin. (1) din Constituţie, prin anularea drepturilor câştigate sau, dupã caz, restrângerea exerciţiului unor asemenea drepturi, nu este întemeiatã. Este lipsitã de sens invocarea caracterului neconstituţional al alin. (1^2) al <>art. 14 din Legea nr. 303/2004 care prevede cã pentru înscrierea la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, candidatul plãteşte o taxã al cãrei cuantum se stabileşte prin hotãrâre a Consiliului Superior al Magistraturii, în funcţie de cheltuielile necesare pentru organizarea concursului. O astfel de reglementare nu poate fi consideratã neconstituţionalã în raport cu principiul independenţei şi inamovibilitãţii, ori dupã caz, al stabilitãţii, pentru simplul motiv cã aceastã taxã se plãteşte numai pentru concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, deci anterior dobândirii statutului de judecãtor sau procuror. Pentru concursurile de promovare sau de numire în funcţiile de conducere nu este prevãzutã plata vreunei taxe, astfel încât nu se pune problema afectãrii în vreun fel a statutului judecãtorilor şi procurorilor. Este de asemenea pe deplin constituţionalã introducerea alin. (6) al art. 29. Departe de a fi o discriminare pe criteriul etnic, contrarã art. 16 din Constituţie, aceastã prevedere dã substanţã dreptului constituţional la identitate prevãzut de art. 6 din Legea fundamentalã. Expresia acestui drept constituţional se regãseşte, de altfel, şi în alte acte normative, dintre care se menţioneazã <>Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 . O asemenea dispoziţie este întru-totul constituţionalã prin prisma art. 128 din Constituţia României. De altfel, nu poate fi interpretatã nici ca o încãlcare a egalitãţii în drepturi deoarece, în aceastã privinţã şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantã în a arãta cã modalitatea în care legiuitorul înţelege sã reglementeze felul în care sunt organizate instanţele prin numirea unor judecãtori, este de competenţa exclusivã a Parlamentului. e) Nu contravin Constituţiei nici noile prevederi, care dau posibilitatea Preşedintelui României sã refuze numirea judecãtorilor şi procurorilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii. Prevederea legalã citatã dã eficienţã prevederilor art. 1 alin. 3 din Constituţie care caracterizeazã România ca stat "democratic". Trebuie amintit ca spre deosebire de alte state, în România judecãtorii şi procurorii nu sunt aleşi prin vot popular. Preşedintele României însã este ales democratic, prin vot popular şi prin urmare este singurul exponent al voinţei populare în raporturile cu autoritatea judecãtoreascã. Aceastã ultimã calitate justificã instituirea, în favoarea Preşedintelui, a unei "cãi de atac" în cazul în care apreciazã cã propunerea CSM privind numirea unui judecãtor sau procuror nu ar fi justificatã şi se impune a fi reanalizatã tot de cãtre CSM. Esenţial este faptul cã, într-o astfel de disputã, Consiliul Superior al Magistraturii are ultimul cuvânt, deci îşi pãstreazã integral şi neştirbit dreptul de a decide asupra chestiunii menţionate (Preşedintele nu are posibilitatea unui al doilea refuz în cazul renominalizãrii aceleiaşi persoane de cãtre CSM). În termeni constituţionali acest tip de raport juridic dintre Preşedinte şi CSM constituie o perfectã punere în practica legislativã a principiului constituţional al "separaţiei şi echilibrului puterilor" pe care îl menţioneazã art. 1 alin. 4 din legea fundamentalã. Analogia pe care semnatarii sesizãrii o fac cu situaţia în care Preşedintele nu poate sã refuze numirea unor miniştrii care au primit votul de încredere de la Parlament este inexactã şil mai cu seamã irelevantã. Spre deosebire de CSM, Parlamentul se constituie ca urmare a exprimãrii, prin vot, a voinţei populare. Mult mai adecvatã ar fi analogia cu procedura conform cãreia Preşedintele poate refuza o singurã datã promulgarea unei legi adoptate de Parlament, situaţie în care respectiva lege este reexaminatã de forumul legiuitor care o poate adopta însã tot în forma iniţialã. În plus, Guvernul apreciazã cã trebuie respectat principiul simetriei, consacrat şi aplicat în doctrina şi practica juridicã. Art. 125 alineatul 1 din Constituţia României, statueazã cã judecãtorii sunt numiţi de Preşedintele României. Or, principiul simetriei actelor funcţioneazã şi în cazul actelor Preşedintelui, în sensul cã semnãtura Preşedintelui de numire a unui judecãtor nu este una formalã, ci, una de substanţã, neputându-se susţine cã semnãtura Preşedintelui este de fapt o simplã formalitate. Numirea unui judecãtor implicã o responsabilitate juridicã pentru Preşedintele României, fapt pentru care este pe deplin explicabilã posibilitatea refuzului numirii unei persoane. Dimpotrivã, se susţine cã şi anterior acestor modificãri posibilitatea ca Preşedintele României, în virtutea principiului simetriei menţionat mai sus, putea refuza numirea unui judecãtor sau procuror. Or, textul nou nuanţeazã acest refuz, eliminând posibilitatea unui abuz al Preşedintelui, în sensul cã Preşedintele României poate refuza o singurã datã numirea unui judecãtor sau procuror, pe când vechiul text nu prevedea o asemenea limitare, Preşedintele putând refuza nelimitat şi fãrã a motiva numirea în funcţie a judecãtorilor şi procurorilor. Au de asemenea un deplin suport constituţional prevederile legale nou introduse care stabilesc cã numirea principalelor funcţii de conducere din Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul Naţional Anticorupţie se face de cãtre Preşedintele României, la propunerea Ministrului Justiţiei şi cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Potrivit art. 94 litera c) din Constituţie, Preşedintele are ca atribuţie numirea în funcţii publice, iar aceastã numire se face în condiţiile legii. Nu existã nici un text constituţional care sã reglementeze numirea în funcţiile de conducere din parchete, ceea ce înseamnã cã aceasta se face în condiţiile reglementate de lege. Referitor la numirea conducãtorilor Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, Parchetului Naţional Anticorapţie, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. De aceea, ministrul justiţiei rãspunde pentru eficienţa parchetelor. În aceste condiţii, ministrul justiţiei trebuie sã vegheze la conducerea parchetelor pe baza principiului responsabilitãţii şi al eficienţei. Ministrul justiţiei nu controleazã în nici un caz soluţiile procurorilor, aceştia fiind independenţi potrivit <>art. 4 alin. 1 din proiectul de modificare a Legii nr. 303/2004 , iar nu numai stabili aşa cum se prevede în actuala formã a <>Legii nr. 303/2004 . Independenţa procurorilor este consacratã şi prin <>art. 61 alin. 2 din modificãrile aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciara. În plus, dezbaterile din CSM - provocate de solicitarea avizului - aduc transparenţa acestor numiri şi revocãri, având în vedere caracterul public al şedinţelor CSM, la care participa presa si oricine doreşte. Se menţioneazã şi faptul cã cererea de revocare a procurorilor generali şi a celorlalte persoane cãrora li se aplicã aceastã dispoziţie se circumscrie unor cerinţe de eficienţã menţionate explicit în art. 50 din Legea nr. 303 modificatã, astfel încât nu vor putea avea loc abuzuri. Mai mult, modificãrile propuse sunt în total acord cu documentele internaţionale în materie şi chiar se ridicã deasupra standardelor europene. Astfel, Recomandarea (2000)19 privind rolul procurorului în sistemul justiţiei penale, adoptatã de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei afirmã în articolul 11 cã "parchetele vor da periodic şi public socotealã pentru activitãţile lor şi, în special, pentru cum au îndeplinit prioritãţile". Iar în articolul 13 se recunoaşte posibilitatea ca procurorii "sã facã parte din executiv sau sã fie subordonaţi executivului" şi se cer anumite garanţii, cum ar fi reglementarea prin lege a puterilor executivului asupra procurorilor, transparenţã în exercitarea puterilor executivului asupra procurorilor, respectarea tratatelor internaţionale şi a principiilor generale de drept, etc. Modificãrile operate de proiectul de lege merg mai departe, în sensul cã atribuie mult mai multã independenţã procurorilor din România. Procedura de numire şi revocare a conducãtorilor parchetului este conformã cu procedura de numire şi revocare din alte state membre ale Uniunii Europene, precum Danemarca, Finlanda, Suedia, Germania, Irlanda, Olanda, Spania, Portugalia, Cehia, Estonia, Slovenia şi altele. f) Referitor la susţinerea înlãturãrii sau amputãrii serioase a drepturilor judecãtorilor şi procurorilor, autorii sesizãrii nu fac referire decât la cel privind pensionarea, arãtând ca modificãrile propuse încalcã principiile independenţei şi inamovibilitãţii, respectiv al stabilitãţii. Afirmaţia nu se poate reţine deoarece şi în sistemul reglementãrii adoptate în anul 2004 principiul era acela al pensionãrii la "împlinirea vârstei prevãzute de lege", adicã de <>Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãii sociale, care constituie dreptul comun în materie de pensionare, iar menţinerea în funcţie peste acea limitã de vârstã constituia excepţia, fiind condiţionatã de obţinerea unui aviz conform din partea Consiliului Superior al Magistraturii. Noua reglementare nu înlãturã principiul existent ci doar excepţia, pornind tocmai de la faptul cã dupã împlinirea vârstei legale judecãtorul nu mai este la fel de inamovibil şi nici la fel de independent pentru cã întreaga sa activitate profesionalã depinde: - mai întâi de conducerea unei instanţe care face (sau nu) propunerea de menţinere a sa în funcţie, - apoi de membrii Consiliului Superior al Magistraturii care dau (sau nu) avizul conform de menţinere în funcţie. Soluţiile unui astfel de judecãtor nu mai oferã nici ele garanţia corectitudinii şi a obiectivitãtii. Se pare cã în viziunea iniţiatorilor sesizãrii deplina independenţã şi inamovibilitate a judecãtorilor nu poate fi realizatã decât dacã sunt numiţi "pe viaţã". Legea fundamentalã nu utilizeazã însã aceastã sintagmã menţionând cã judecãtorii sunt inamovibili "în condiţiile legii" (art. 125 alin. (1)), formulare care lasã legiuitorului libertate în definirea limitelor inamovibilitãţii. Aşa a gândit de altfel şi guvernul precedent când a iniţiat abrogarea <>Legii nr. 92/1992 prin <>Legea nr. 303/2004 . Cu acea ocazie limita maximã de menţinere în activitate a judecãtorilor instanţei supreme pensionabili a fost redusã de la 70 la 68 de ani, neconsiderându-se acea reducere ca pe un atentat la independenţa sau inamovibilitatea respectivilor magistraţi, Oricum, eliminarea posibilitãţii condiţionate de a mai exercita funcţia de magistrat dupã împlinirea vârstei legale de pensionare este în realitate o garanţie a "inamovibilitãţii" şi "independenţei", prin inlãturarea posibilitãţii de şantaj are ori influenţare a magistratului pensionabil. Referitor la aceeaşi chestiune este de amintit cã. - legea fundamentalã consacrã un drept la pensie (art. 47 alin. (2)) care corespunde obligaţiei corelative a statului de a asigura cetãţenilor "un nivel de trai decent" (art. 47 alin. (1)); - mecanismul, derogatoriu, de calculare a pensiei de serviciu a magistraţilor rãspunde pe deplin acestei din urmã obligaţii; - nu existã nici o normã constituţionalã care sã justifice instituirea unei vârste de pensionare mai ridicate pentru o categorie socialã sau profesionalã, - existã în schimb prevederile art. 16 alin. (1) care statueazã "egalitatea cetãţenilor în faţa legii", deci şi în faţa <>Legii nr. 19/2000 care constituie dreptul comun în materie de pensionare, inclusiv în ceea ce priveşte limitele de vârstã. Susţinem aşadar cã <>Legea nr. 303/2004 , în forma sa iniţialã, redactatã în mare grabã în urmã cu un an, nu a ţinut seama de principiul constituţional instituit de art. 16 alin. (1) şi cã doar prin noua reglementare se intrã în ordinea constituţionalã. Nu existã însã nici o bazã constituţionalã care sã restrângã posibilitatea legiuitorului de a reglementa rezonabil chestiunea vârstei de pensionare a judecãtorilor. Dispoziţia legalã în discuţie aplicã exact art. 125 alin. (1) din Constituţie care, în ceea ce priveşte circumscrierea noţiunii constituţionale a inamovibilitãţii, prevede ca aceasta cade în sarcina legii: "Judecãtorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili în condiţiile legii" iar în speţã se discutã chiar de legile organizãrii judiciare şi statutului magistraţilor (lato sensu). În acest sens, <>Legea nr. 303/2004 prin. art. 3 alin. (1), aşa cum era formulat şi în vechea reglementare ca şi în noua formulare, preia "sarcina" constituţionalã mai sus-precizatã statuând cã "Judecãtorii sunt inamovibili, în condiţiile prezentei legi". Cu alte cuvinte, dacã acest <>art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a fost considerat constituţional pânã acum (şi nu are cum sa nu fie din moment ce chiar art. 125 alin. (1) din Constituţie lasã definirea inamovibilitãţii în sarcina legii organice), nu se vede de ce inamovibilitatea, raportatã în cazul de faţã la pensionarea în condiţiile legii a magistraţilor, ar schimba caracterul constituţional al acestui articol. În aceeaşi logicã, faptul cã noua lege privind statutul judecãtorilor şi procurorilor trimite la legea pensiilor ne poate constitui o neconstituţionalitate pentru cã o dispoziţie dintr-un act normativ poate face trimitere la alt act normativ de forţã juridicã egalã, acesta din urmã act având rolul de "act interpretativ", adicã de act ce interpreteazã o noţiune, o sintagmã sau un text de lege din norma interpretatã. Cum <>Legea nr. 303/2004 şi <>Legea nr. 19/2000 au aceeaşi forţã juridicã (sunt legi organice, <>Legea nr. 19/2000 a fost adoptatã în cvorumul cerut legilor organice), acest tip de trimitere este posibil, dispoziţia privind pensionarea din <>Legea nr. 303/2004 fiind legea interpretatã, iar dispoziţiile <>Legii nr. 19/2000 fiind normele de interpretare cu privire la vârsta de pensionare a judecãtorilor şi procurorilor. Aşadar, aici nu este vorba de autoritãţi publice diferite (magistraţi şi alte categorii de pensionabili), ci de norme de interpretare. De altfel, chiar <>Legea nr. 303/2004 în vechea formulare s-a folosit de aceastã modalitate (a trimiterii unei norme la o altã normã care o interpreteazã pe prima), şi anume fostul art. 83 alin. (1) (actualul art. 84 alin. (1) din noua lege), care prevede: "Partea din pensia de serviciu care depãşeşte nivelul pensiei din sistemul public al asigurãrilor sociale se suportã din bugetul de stat". Prin urmare, pentru calculul pensiei de serviciu al magistraţilor atunci când aceasta depãşea nivelul pensiei din sistemul public al asigurãrilor sociale, legea statutului magistraţilor trimitea la norma generalã, la aceeaşi <>Lege nr. 19/2000 . Or, în logica celor care au formulat sesizarea, acest text de lege ar fi neconstituţional. Dacã ar fi aşa, pe cale de consecinţã, toate pensiile de serviciu care depãşesc nivelul pensiei din sistemul public al asigurãrilor sociale de stat nu ar mai trebui suportate din bugetul de stat. Prin urmare, partea care depãşeşte acest nivel nu ar mai putea fi plãtitã pentru cã nu ar exista un text legal care sã reglementeze aceastã situaţie. Ceea ce, desigur, i-ar defavoriza pe judecãtorii de la ICCJ, întrucât pensiile de serviciu ale magistraţilor depãşesc nivelul pensiei din sistemul public al asigurãrilor sociale prevãzute de <>Legea nr. 19/2000 . În acelaşi context trebuie subliniate noile privilegii instituite în favoarea judecãtorilor şi procurorilor: - au fost relaxate considerabil condiţiile de pensionare anticipatã a judecãtorilor şi procurorilor care au o vechime minimã de 15 ani daca diferenţa pânã la 25 de ani este reprezentatã de activitatea de avocat. - iar pentru a elimina diferenţele de tratament între beneficiarii pensiei de serviciu şi ai celei de urmaş, a fost prevãzutã posibilitatea actualizãrii şi a acesteia din urmã, în raport cu veniturile judecãtorilor şi procurorilor în funcţie. g) Presupusa scoatere a procurorilor din sfera magistraţilor şi trecerea Ministerului Public sub controlul politic al Preşedintelui României şi al ministrului justiţiei sunt simple afirmaţii lipsite de conţinut. Proiectul nu face decât sã dea eficienţã deplinã reglementãrii constituţionale care se referã distinct la "statutul judecãtorului" şi respectiv la "statutul procurorului" Prevãzând cã "magistratura este activitatea judiciarã desfãşuratã de judecãtori în scopul înfãptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apãrãrii intereselor generale ale societãţii", proiectul pune accent pe prevederile constituţionale din art. 126 şi art. 131. Conform acestei definiţii, atât procurorii cât şi judecãtorii rãmân magistraţi, dar se fac diferenţe clare pentru a da substanţã rolului lor diferit în activitatea judiciarã, Confuzia nedeterminatã între judecãtor şi procuror, datoratã folosirii imprecise a termenului de "magistrat" şi a abordãrii de cãtre legiuitor în mod nediferenţiat a celor douã funcţii, fãrã a se avea în vedere rolul real al judecãtorilor şi procurorilor, a condus la condamnarea României la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, în cauzele Vasilescu c. României şi Pantea a României. Sunt importante adevãratele garanţii ale independenţei şi imparţialitãţii acestora, stabilite expres, prin noime juridice precise, iar nu prin formule literare. Astfel, ar trebui privite dispoziţiile <>art. 4 alin. (1) din proiectul, de modificare a Legii nr. 303/2004 , potrivit cãrora procurorii sunt independenţi, iar nu numai stabili, aşa cum se prevede în actuala formã a <>Legii nr. 303/2004 . Adevãrate garanţii de independenţã şi nesubordonare sunt prevederile, trecute cu vederea, care garanteazã independenţa procurorilor în adoptarea soluţiilor şi propunerea mecanismelor pentru punerea în aplicare a acestui principiu. Astfel, procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecãtorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formã, în efectuarea urmãririi penale sau în adoptarea soluţiei. De asemenea, a fost prevãzut în mod expres cã, în soluţiile adoptate, procurorul este independent. Introducerea acestui principiu are drept consecinţã, acordarea posibilitãţii procurorului care a adoptat o soluţie infirmatã de procurorul ierarhic superior de a solicita controlul instanţei competente sã judece cauza în fond, Lucrãrile repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendãrii sau al încetãrii calitãţii acestuia, potrivit legii, ori, în absenţa sa dacã existã cauze obiective care justificã urgenţa. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecãtorilor şi procurorilor, mãsura dispusã de procurorul ierarhic superior (modificarea <>art. 61 din Legea nr. 304/2004 ). Şi în acest caz Guvernul face referire la Recomandarea (2000)19 privind rolul procurorului în sistemul justiţiei penale, adoptatã de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. 3. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate privind modificarea şi completarea <>Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã. a) In opinia autorilor sesizãrii dispoziţiile privind <>art. 66 din Legea nr. 304/2004 sunt considerate neconstitiiţionale pe considerentul cã ar încãlca prevederile art. 132 din Legea fundamentalã care defineşte statutul procurorilor. Autorii sesizãrii omit însã faptul cã textul pe care îl criticã a fost completat cu enunţarea unor garanţii ce eliminã posibilitatea unor abuzuri precum cele sesizate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate. O modificare esenţiala, operatã în textul alineatului al doilea al art. 66 în care se prevede în mod expres tocmai faptul cã acest control nu poate viza mãsurile dispuse de procuror în cursul urmãririi penale şi soluţiile adoptate, precizare care nu existã în reglementarea în vigoare. Precizãm cã <>art. 66 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 acordã şi la momentul actual posibilitatea, pentru ministrul justiţiei de a exercita, atunci când considerã necesar, din proprie iniţiativã sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, un astfel de control. Propunerea de modificare a acestui text reiese din eliminarea funcţiei de procuror inspector, fapt care a condus la necesitatea ca aceastã atribuţie sã fie exercitatã de procurori anume desemnaţi în acest scop inclusiv de ministrul justiţiei. Dar, în continuare, ministrul justiţiei nu dispune de un corp de control, acesta efectuându-se de procurorii din cadrul parchetelor. Textul constituţional ("procurorii îşi desfãşoarã activitatea ... sub autoritatea ministrului justiţiei" conform art. 132 alin. 1 din Constituţie) permitea mai mult decât s-a inserat în lege. Şi în acest caz se face referire la Recomandarea (2000)19 privind rolul procurorului în sistemul justiţiei penale, adoptatã de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. b) Cu privire la invocarea neconstituţionalitãţii <>art. 75^1 din Legea nr. 304/2004 , sunt de fãcut urmãtoarele remarci: Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Constituţia nu prevede sintagma "sub autoritatea administrativã" a ministrului justiţiei. Guvernul din care face parte şi ministrul justiţiei rãspunde de politica penalã a statului şi de eficienţa combaterii criminalitãţii. Ministrul justiţiei rãspunde pentru eficienţa parchetelor, pentru cã altfel rãspunderea menţionatã în propoziţia anterioarã este goalã de conţinut, În aceste condiţii, ministrul justiţiei trebuie sã vegheze la conducerea parchetelor în baza principiului responsabilitãţii şi eficienţei. Acesta nu controleazã în nici un caz soluţiile procurorilor, aceştia fiind independenţi potrivit <>art. 4 alin. (1) din proiectul de modificare a Legii nr. 303/2004 şi <>art. 61 din modificarea operatã pe Legea nr. 304/2004 Prezentarea unui raport în faţa Parlamentului nu reprezintã sub nici o formã o nerespectare a echilibrului puterilor în stat ci, dimpotrivã, o reflectare a responsabilitãţii pe care o datoreazã fiecare putere faţã de celelalte douã, Prezentarea în faţa unui for legislativ ales (Parlamentul) a unui raport nu reprezintã o noutate. Putem exemplifica, în acest sens, cu Decizia Consiliului nr. 2002/187/JHA prin care a fost înfiinţat EUROJUST. Aceastã instituţie ce reuneşte autoritãţile judiciare ale statelor membre, competente în combaterea infracţionalitãţii transfrontaliere şi a criminalitãţii organizate, prezintã Parlamentului European, anual, în scris, un raport cu privire la activitãţile şi managementul sãu, inclusiv al managementului bugetar (art. 32). Cu aceeaşi ocazie EUROJUST prezintã şi problemele legate de politica penalã în cadrul Uniunii Europene. Ca urmare, raportul anual prezentat ministrului justiţiei de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul Naţional Anticorupţie - prevãzut în modificãrile <>Legii nr. 304/2004 va fi baza evaluãrii eficienţei manageriale a celor douã instituţii şi a conducãtorilor lor. Criteriile de evaluare pe care va trebui sa fie construit raportul anual sunt redactate astfel încât sã se asigure obiectivitatea şi tratamentul egal. Ministrul justiţiei va prezenta raportul în Parlament, creându-se posibilitatea dezbaterilor publice asupra eficienţei manageriale/rezultatelor Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetului Naţional Anticorupţie. Dupã cum se cunoaşte, Parlamentul nu are posibilitatea revocãrii procurorilor generali, aşa încât dezbaterile parlamentare vor fi numai un prilej de discuţii publice, de întrebãri şi rãspunsuri în faţa organului reprezentativ al poporului. Eficienţa parchetelor şi în general administrarea justiţiei sunt chestiuni de mare interes public, iar o dezbatere publicã anualã asupra acestor chestiuni nu poate fi decât beneficã societãţii româneşti. Raportul va fi prezentat, de asemenea Consiliului Superior al Magistraturii. În prezent, Parchetul Naţional Anticorupţie prezintã un raport anual în faţa Consiliului Superior al Magistraturii care nu are competenţe în materie de politici publice în domeniul penal sau în lupta împotriva corupţiei. De aceea, Consiliul Superior al Magistraturii este în imposibilitatea de a lua mãsuri pentru a remedia ineficienta instituţionalã a Parchetului Naţional Anticorupţie. Practica a dovedit ineficienta actualului sistem: în martie 2005 PNA a transmis raportul pentru 2004 Consiliului Superior al Magistraturii care nu a luat în discuţie eficienţa şi rezultatele ultimului an de activitate (absenţa cauzelor de corupţie la nivel înalt) şi ca atare nu a luat nici o decizie în acest sens. În actuala legislaţie, principiul responsabilitãţii este practic lipsit de conţinut. De altfel, soluţia prezentãrii unui raport anual cãtre Parlament a fost instituitã prin lege şi în cazul altor instituţii fundamentale ale statului, precum Consiliul Suprem de Apãrare a Ţãrii. Din cuprinsul întregii reglementãri termenul de raport se referã la o informare a Parlamentului şi nu la o instituire a unei modalitãţi de cenzurare a activitãţii procurorilor de cãtre forul legiuitor, c) Cu privire la susţinerea cã întreaga reglementare a organizãrii şi funcţionãrii Parchetului Naţional Anticorapţie este neconstituţionalã, se arãtã urmãtoarele: Reglementarea propusã ne modificã locul şi relaţia Parchetului Naţional Anticorupţie cu instanţele şi parchetele, pe de o parte, şi cu celelalte autoritãţi publice, pe de altã parte, acesta continuând sã fie structurã autonomã în cadrul Ministerului Public, sub coordonarea procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Intervenţia legislativã în acest domeniu are ca scop eficientizarea şi responsabilizarea procurorilor din cadrul acestui parchet. Numirea procurorilor prin ordin al Procurorului general al PNA nu are semnificaţia eludãrii, astfel cum se susţine în sesizare, a reglementãrii în materia numirii procurorilor şi judecãtorilor (prin decret al Preşedintelui României), întrucât numirea la Parchetul Naţional Anticorapţie intervine dupã dobândirea statutului de procuror, conform legii. d) Referitor la încãlcarea art. 142 alin. (5) din Constituţie cu privire la Curtea Constituţionalã, se precizeazã urmãtoarele: Dispoziţiile tranzitorii la titlul privind modificarea <>Legii nr. 304/2004 prevãd cã dispoziţiile privind pensionarea judecãtorilor şi procurorilor se aplicã şi magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale şi personalului de specialitate juridicã asimilat judecãtorilor şi procurorilor prevãzut la <>art. 73 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Necesitatea acestei precizãri apare din faptul cã prin Titlul XVII al Legii este reglementat statutul judecãtorilor şi procurorilor, statut care se aplicã prin asimilare şi personalului asimilat acestora din cadrul Curţii Constituţionale şi al cãrui statut este reglementat printr-o altã lege - <>Legea nr. 47/1992 , republicatã. Din acest motiv trebuia prevãzutã în mod expres aplicabilitatea noilor dispoziţii şi acestei categorii de personal. B. Referitor la obiecţiile de neconstituţionalitate ridicate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la Titlurile XV şi XVII din legea supusã controlului constituţionalitãţii, care se referã la: I. Încãlcarea principiilor independenţei şi inamovibilitãţii judecãtorilor prevãzute în dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, precum şi în cele ale art. 6(1) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ale art. 1 din Principiile internaţionale ale independenţei magistraţilor (Milano 1985) şi ale Rezoluţiei nr. 94/95 din 1994 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind independenţa, eficienţa şi rolul judecãtorilor; II. Încãlcarea principiului neretroactivitaţii legii (art. 15 alin. 2 din Constituţie); III. Încãlcarea art. 1 alin. (4) şi a art. 133 alin. (4) din Constituţie prin art. I pct. 42 din Cap. XV, care impune Consiliului Superior al Magistraturii obligaţia de a prezenta anual un raport Parlamentului, conform noului <>art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 Examinând obiecţiile de neconstiteţionalitate se constatã cã acestea nu sunt întemeiate pentru urmãtoarele considerente: I. Guvernul considerã ca sunt neîntemeiate obiecţiile de neconstituţionalitate privind încãlcarea principiilor independenţei şi inamovibilitãţii judecãtorilor prevãzute în dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, precum şi în cele ale art. 6 (1) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ale art. 1 din Principiile internaţionale ale independenţei magistraţilor (Milano 1985) şi ale Rezoluţiei nr. 94/95 din 1994 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind independenţa, eficienţa şi rolul judecãtorilor; 1. În ceea ce priveşte neconstituţlonalitatea prevederii referitoare la reducerea limitei de vârstã pânã la care magistraţii pot fi menţinuţi în activitate, Guvernul considerã cã aceasta nu poate fi reţieutã pentru argumentele prezentate la punctul A, secţiunea III - Obiecţii de neconstituţionalitate privitoare la justiţie - punctul 2 litera f) din punctul sãu de vedere. Se precizeazã cã aceeaşi obiecţie de neconstituţionalitate a fost ridicatã şi în sesizarea formulatã de 101 deputaţi şi 39 senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD din Camera Deputaţilor şi din Senat ce formeazã obiectul dosarului Curţii Constituţionale nr. 555A/2005. În completarea argumentelor la care a fãcut referire, Guvernul menţioneazã cã nu este deloc rezonabilã evocarea de cãtre judecãtorii actualei instanţe supreme a Deciziei nr. 25/20 septembrie 1934 a Secţiilor Unite a Curţii de Casaţie, hotãrâre pe care Titulescu o califica drept "ruşinoasã" şi care l-a determinat pe Nicolae Iorga sã afirme cã "înalţii magistraţi s-au îmbrãcat în robe de stambã". Oricum, situaţiile sunt diferite, întrucât în cazul de faţã se eliminã posibilitatea prelungirii condiţionate a ocupãrii funcţiei dupã împlinirea vârstei legale de pensionare, întrucât aceastã condiţionare îl face pe magistratul pensionabil sã fie şantajabil, împrejurare care îi afecteazã ab initio imparţialitatea şi independenţa. La fel de puţin concludentã apare azi <>Hotãrârea nr. 1 din 3 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ataşatã în dosar) în care sunt evocaţi factorii suplimentari de stres cu care se confruntã judecãtorii pentru a se ajunge la bizara concluzie cã "suprasolicitarea intelectualã" impune o prelungire a duratei activitãţii lor profesionale. Contradicţia evidentã dintre argument şi concluzie anuleazã aceastã încercare de protejare a unul interes pur personal, acela de a ocupa cât mai mult timp o funcţie. 2. Se afirmã cã schimbarea bazei de calcul a pensiei de serviciu ar fi de asemenea neconstitutionalã. Guvernul considerã, cu certitudine, cã nu existã nici un impediment de ordin constituţional care sã interzicã o astfel de modificare a bazei de calcul. Luarea în calcul a unei perioade de 12 luni este constituţionalã şi, în orice caz, mai echitabilã în mãsura în care rãsplãteşte cu o mai mare acurateţe eforturile profesionale constante, exprimate în valoarea remunerãrii lor. Oricum acest sistem menţine statutul privilegiat al judecãtorilor şi procurorilor de care nici o altã categorie profesionalã nu mai beneficiazã. În ultimã instanţã, Guvernul apreciazã este şi o chestiune de decenţã sã reaminteascã faptul cã modalitatea de calculare a pensiilor instituitã prin <>Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale utilizeazã ca baza de calcul nivelul salarizãrii de-a lungul întregii perioade de activitate profesionalã. 3. Referitor la afirmaţia cã interdicţia exercitãrii funcţiei de magistrat dupã împlinirea vârstei prevãzute de <>Legea nr. 19/2000 este neconstituţionalã, aceasta nu poate fi susţinutã. Guvernul apreciazã cã argumentele expuse în punctul sãu de vedere rãspund în egalã mãsurã şi acestei obiecţiuni. Autorii sesizãrii se referã la o formã de discriminare fãrã a observa cã în realitate judecãtorii beneficiazã de un regim, profesional în care atât nivelul de salarizare cât mai ales condiţiile de pensionare sunt în sensul unei discriminãri pozitive. Fiind discriminatoriu acest regim nu poate fi aplicat decât în limite strict prevãzute de lege. Ideea cumulãrii pensiei de serviciu pe care o încaseazã un magistrat cu indemnizaţia pe care acelaşi magistrat o poate avea rãmânând în funcţie este în acest context vãdit inechitabilã şi profund imoralã. Nu în ultimul rând este de remarcat cã judecãtorii sau procurorii pensionaţi pot realiza în continuare un astfel de cumul între pensia de serviciu şi veniturile suplimentare obţinute din muncã în alte activitãţi decât acelea de magistrat. II. În legãturã cu încãlcarea principiului neretroactivitãţii legii (art. 15 alin. (2) din Constituţie): 1. Se susţine cã noua reglementare ar opera retroactiv afectând durata mandatului membrilor CSM aleşi în anul 2004. În ceea ce priveşte aceastã obiecţie de neconstituţionalitate Guvernul aratã cã aceasta nu poate fi reţinutã pentru argumentele prezentate la punctul A, secţiunea III - Obiecţii de neconstituţionalitate privitoare la justiţie - punctul 1 litera d) din punctul sãu de vedere. Se precizeazã cã aceeaşi obiecţie de neconstituţionalitate a fost ridicatã şi în sesizarea formulatã de 101 deputaţi şi 39 senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD din Camera Deputaţilor şi din Senat ce formeazã obiectul dosarului Curţii Constituţionale nr. 555A/2005. 2. Se afirmã cã modificãrile legislative privind numirea în funcţii la toate instanţele şi încetarea mandatelor de conducere actuale de 5 ani încalcã principiul neretroactivitãţii legii. Şi în legãturã cu aceastã obiecţie de neconstitutionalitate Guvernul considerã cã nu poate fi reţinutã pentru argumentele prezentate la punctul A, secţiunea III - Obiecţii de neconstituţionalitate privitoare la justiţie - punctul 2 litera b) din punctul sãu de vedere. Se precizeazã cã aceeaşi obiecţie de neconstituţionalitate a fost ridicatã şi în sesizarea formulatã de 101 deputaţi şi 39 senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD din Camera Deputaţilor şi din Senat ce formeazã obiectul dosarului Curţii Constituţionale nr. 555A/2005. III. Cu privire la încãlcarea art. 1 alin. (4) şi a art. 133 alin. (4) din Constituţie prin art. I pct. 42 din Cap. XV, care impune Consiliului Superior al Magistraturii obligaţia de a prezenta anual un raport Parlamentului, conform noului <>art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 : În ceea ce priveşte aceastã obiecţie de neconstituţionalitate Guvernul susţine cã aceasta nu poate fi reţinutã pentru argumentele prezentate la punctul A, secţiunea III - Obiecţii de neconstituţionalitate privitoare la justiţie - punctul 1 litera a) din punctul sãu de vedere. C. Referitor la sesizarea celor 17 senatori aparţinând Grupului parlamentar al PRM şi 8 senatori aparţinând grupului parlamentar al PSD ce constituie obiectul dosarului Curţii Constituţionale nr. 567A/2005, Guvernul considerã cã aceasta nu a fost depusã în termenul de 2 zile prevãzut de <>art. 15 alin. (2) teza finalã din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã. Guvernul aratã cã Legea privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente a fost adoptatã de Parlament prin angajarea rãspunderii Guvernului în conformitate cu art. 114 alin. (1) din Constituţia României. Angajarea rãspunderii reprezintã o procedurã parlamentarã prin care se urmãreşte adoptarea cu celeritate a unui proiect de lege. În consecinţã etapele procedurii de legiferare se parcurg în procedurã de urgenţã, fiind evident cã termenul înãuntrul cãruia se poate sesiza Curtea Constituţionalã este de douã zile şi începe sã curgã de la data anunţãrii în plenul celor douã Camere reunite şi depunerea legii la secretarii generali ai Camerei Deputaţilor şi Senatului. Astfel, Legea privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente se considerã adoptatã de Parlament în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituţie, în data de 22 iunie 2005, datã la care a fost respinsã moţiunea de cenzurã depusã ca urmare a angajãrii rãspunderii. Deci, data pânã la care se puteau depune sesizãri de neconstituţionalitate era 24 iunie 2005. În aceste condiţii, Guvernul considerã cã sesizarea depusã în data de 27 iunie 2005 la Curtea Constituţionalã de 17 senatori aparţinând grupului parlamentar al PRM şi 8 senatori aparţinând grupului parlamentar al PSD, este tardivã, termenul legal de depunere a sesizãrii fiind depãşit. În acest context se menţioneazã opinia domnului prof. univ. dr. Ioan Vida cu privire la angajarea rãspunderii Guvernului în condiţiile art. 114 din Constituţie, exprimatã în Manualul de legisticã formalã (Introducere în tehnica şi procedura legislativã), ediţia a II-a, revizuitã şi completatã, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pagina 182, potrivit cãruia "Dacã în 2 zile nu este atacatã la Curtea Constituţionalã, legea se trimite la promulgare....". Faţã de cele prezentate, punctul de vedere al Guvernului este cã aceastã sesizare nu poate fi admisã. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere cu privire la sesizãrile de neconstituţionalitate adresate Curţii Constituţionale.
CURTEA,
examinând sesizãrile de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecãtorii-raportori, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã sã se pronunţe asupra sesizãrilor de neconstituţionalitate, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale <>art. 15 din Legea nr. 47/1992 . În ceea ce priveşte legalitatea sesizãrii, Curtea constatã cã Legea privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente nu a fost promulgatã. De aceea, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, nu existã impedimente pentru realizarea controlului de constituţionalitate declanşat prin cele trei sesizãri. Memoriile depuse la Curte de un grup de judecãtori prin care se solicitã respingerea obiecţiilor formulate în legãtura cu legea supusã controlului nu pot fi avute în vedere, deoarece autorii acestora nu se regãsesc printre subiectele prevãzute de art. 146 lit. a) din Constituţie. Curtea urmeazã sã examineze criticile de neconstituţionalitate privitoare la procedura de adoptare a legii, cu privire la proprietate şi cele referitoare la independenţa justiţiei şi inamovibilitatea judecãtorilor, cu care a fost învestitã. I. În ceea ce priveşte procedura de adoptare a legii, grupurile de deputaţi, de deputaţi şi senatori susţin cã angajarea rãspunderii Guvernului şi adoptarea legii pe aceastã bazã s-au fãcut cu "încãlcarea art. 114 alin. (1) din Constituţie prin raportare la art. 61 alin. (1) şi, respectiv, art. 2 alin. (1) din Constituţie, cu observarea şi a art. 102 alin. (1) din Constituţie". În susţinerea criticii formulate, se aratã, în esenţã urmãtoarele: 1. Deşi dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie reglementeazã posibilitatea angajãrii rãspunderii Guvernului asupra unui singur proiect de lege, în cazul de faţã, Guvernul şi-a angajat rãspunderea asupra unui pachet de proiecte de lege, cum, de altfel, în mod constant şi-a anunţat intenţia şi scopul urmãrit, întrucât în realitate, fiecare dintre cele 17 titluri ale legii are semnificaţia unui proiect de lege de sine stãtãtor, ceea ce excede textului constituţional. 2. Legea astfel adoptatã cuprinde modificãri şi completãri de esenţã la 9 legi organice privind regimul proprietãţii, la 3 legi organice privind organizarea judiciarã, statutul magistraţilor şi Consiliul Superior al Magistraturii, la douã coduri (penal şi fiscal), precum şi douã legi noi privind renta viagerã şi procedura specialã de judecare a unor procese. 3. Formularea şi structurarea legii în 17 titluri nu acoperã încãlcarea dispozitiei imperative a art. 114 alin. (1) din Constituţie, aşa cum acest text trebuie interpretat prin raportare la art. 61, privind monopolul legislativ al Parlamentului, cât şi la art. 102 alin. (1) referitor la rolul Guvernului. 4. Acest mod de legiferare este considerat contrar şi celor statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale care "a apreciat" cã legiuitorul poate sã reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societãţi, dar a condiţionat valabilitatea demersului legislativ prin asumarea rãspunderii de existenţa unui scop unic". 5. Dreptul Guvernului de a stabili conţinutul şi structura proiectului de lege, pentru care îşi angajeazã rãspunderea, nu este absolut, ci trebuie sã se bazeze pe existenţa unui scop unic. Aceastã modalitate de legiferare apare ca o situaţie de excepţie, justificata de existenţa unei stãri de tensiune între Guvern şi Parlament, datorita cãreia Guvernul este în imposibilitatea realizãrii programului de guvernare, situaţie ce, în cazul de faţã, nu a existat. Pentru aceste considerente trebuie examinat dacã s-a justificat recurgerea la procedura angajãrii rãspunderii, ori dacã aceastã procedurã s-a utilizat doar ca un pretext pentru a se eluda dezbaterea parlamentarã, încãlcându-se principiul consacrat de art. 61 alin. (1) potrivit cãruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţarii. Examinând criticile formulate, în raport cu prevederile constituţionale invocate, Curtea Constituţionalã îşi însuşeşte punctul de vedere comunicat de Guvernul României şi constatã cã nu se poate reţine încãlcarea normelor de legiferare în modalitatea angajãrii rãspunderii Guvernului. Nici o dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege sã fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege, pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea rãspunderii în faţa Parlamentului sã propunã reglementarea mai multor domenii prin modificãri, completãri sau abrogãri a mai multor acte normative în vigoare. Curtea constatã cã, prin proiectul de lege supus controlului s-a urmãrit realizarea unui scop unic, acela de reglementare unitarã a mai multor domenii care privesc monitorizarea României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeanã, ceea ce conferã ansamblului de reglementãri unitate. Nu se poate primi nici susţinerea, potrivit cãreia modul de legiferare utilizat în cauza de faţã ar fi contrar monopolului legislativ al Parlamentului şi cã, Guvernul şi-ar fi arogat puteri de legiferare. Argumentele invocate, în acest sens, de autorii sesizãrii vizeazã mai mult probleme ale delegãrii legislative, respectiv legate de exercitarea dreptului Guvernului de a emite ordonanţe de urgenţã, în temeiul prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, ceea ce nu poate fi identificat cu prevederile art. 114 alin. (1) din Legea fundamentalã. De altfel, Curtea a validat în jurisprudenţa sa, procedeul utilizat în cazul de faţã şi potrivit cãruia legiuitorul poate sã reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societãţi, de ex. <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 147 din 16 aprilie 2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003 cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. De altfel, conform alin. (3) al art. 114, parlamentarii în cadrul procedurii angajãrii rãspunderii Guvernului, pot formula amendamente la proiectul de lege prezentat, iar dacã acestea sunt acceptate de Guvern, proiectul de lege se considerã adoptat împreunã cu amendamentele respective. Angajarea rãspunderii Guvernului este o procedurã parlamentarã simplificatã de adoptare a unei legi. Aceastã procedurã poate genera o moţiune de cenzurã povocatã de Guvern. În cazul în care cel puţin o pãtrime din numãrul total al deputaţilor şi senatorilor, nu sunt de acord cu angajarea rãspunderii Guvernului ori cu conţinutul proiectului de lege, aceştia pot depune o moţiune de cenzurã, iar dacã moţiunea este adoptatã cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, Guvernul suportã cea mai severã sancţiune, aceea a demiterii. Curtea constatã cã, prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie privind suveranitatea invocate în cauzã nu au relevanţã. De asemenea, nu sunt incidente în cauzã nici prevederile art. 102 alin. (1) din Constituţie referitoare la rolul Guvernului privind realizarea politicii interne şi externe a ţarii, precum şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice. II. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate referitoare la proprietate 1. Prin criticile de neconstitutionalitate a dispoziţiilor din lege care reglementeazã restituirea în naturã a tuturor imobilelor, inclusiv a celor care au destinaţie culturalã, ştiinţificã, socialã, eta., critici ce fac obiectul Dosarului nr. 555A/2005 şi al Dosarului nr. 567A/2005, se susţine cã restituirea în naturã a tuturor imobilelor, inclusiv a celor având destinaţiile menţionate, reprezintã o încãlcare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 8 privind pluralismul şi partidele politice, în art. 9 privind sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, în art. 32 privind dreptul la învãţãturã, în art. 33 privind accesul la culturã, în mãsura în care imobilele ce fac obiectul, restituirii sunt sedii ale partidelor politice şi ale sindicatelor, ale unitãţilor de învãţãmânt sau de culturã etc. Totodatã se aratã cã soluţia de restituire legiferatã încalcã şi dispoziţiile art. 135 alin. 2 lit. c) din Constituţie potrivit cãrora "statul trebuie sã asigure: [".] c) stimularea cercetãrii ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a ariei şi protecţia dreptului de autor". Curtea îşi însuşeşte punctul de vedere comunicat de Guvernul României şi constatã cã aceste critici sunt neîntemeiate. În primul rând, Curtea reţine cã forţa principiilor care se degajã din cuprinsul art. 8 şi 9 din Constituţie, ce garanteazã organizarea democraticã a vieţii sociale sau contribuie la apãrarea drepturilor şi intereselor profesionale, nu este legatã intrinsec de condiţia asigurãrii de cãtre stat a sediilor pentru persoanele juridice în cauzã. Aceasta, întrucât, atât partidele politice, cât şi organizaţiile patronale sau sindicale iau fiinţã în temeiul dreptului la asociere, dispunând de patrimoniu propriu. Deşi ele sunt subiecte de drept public, nu se bucurã, în mod esenţial, de suportul material al statului, cu excepţia partidelor politice care pot primi finanţare de la bugetul de stat în limitele şi în condiţiile strict reglementate de legea finanţãrii partidelor politice. Aşadar, independenţa patrimonialã este de esenţa partidelor politice şi a persoanelor juridice prevãzute de art. 9 din Constituţie. De altfel, în Titlul I, art. I punctul 39, este prevãzut dreptul partidelor politice de a beneficia de preemţiune la cumpãrarea imobilului. În legãturã cu susţinerea potrivit cãreia restituirea în naturã a unor imobile afectate unor activitãţi de utilitate publicã - învãţãmânt, culturã etc. şi care au fost preluate în mod abuziv, Curtea constatã cã este neîntemeiatã. Autorii sesizãrii susţin cã dispoziţiile din lege cu un asemenea conţinut de reglementare sunt contrare art. 135 alin. (2) lit. c) din Constituţie. Curtea observã însã cã aceste dispoziţii pretins încãlcate reglementeazã obligaţia statului sa asigure stimularea cercetãrii ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor, neavând relevanţã în soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate. Referitor la susţinerea autorilor sesizãrii, în sensul cã restituirea imobilelor în naturã şi acordarea de despãgubiri persoanelor îndreptãţite este contrarã regulii proporţionalitãţii, consacratã de dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituţie, Curtea observã cã acest principiu se aplicã doar în cadrul restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi fundamentale. Autorii sesizãrii considerã cã este încãlcat acest principiu, întrucât "intervine un conflict între interesul personal al persoanei îndreptãţite de a i se restitui în naturã şi interesul colectiv, interesul general, de a se menţine funcţionarea unor instituţii publice, a unor servicii publice". Principiul proporţionalitãţii este cuprins în alin. (2) al art. 53 din Constituţie privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, având urmãtorul conţinut: Restrângerea poate fi dispusã numai dacã este necesarã într-o societate democraticã. Mãsura trebuie sã fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o, sã fie aplicatã în mod nediscriminatoriu şi fãrã a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertãţii". Legea criticatã nu dispune restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale ale cetãţeanului, ci acordarea unor reparaţii pentru daunele suferite de acei cetãţeni care au fost deposedaţi de imobile prin mãsuri abuzive. Aşa cum prevãd dispoziţiile constituţionale ale art. 53 alin. (1), restrângerea exerciţiului unor drepturi, prin lege, nu este condiţionatã de interesul general, ci de "apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav". Curtea Constituţionalã reţine cã legiuitorul a avut în vedere exercitarea activitãţilor din învãţãmânt, culturã etc. De aceea, a prevãzut, la Titlul I, art. I punctul 37, cã în situaţia restituirii acestor imobile, se menţine afectaţiunea pe o perioadã de pânã la 3 ani de la data emiterii deciziei, pentru imobilele ocupate de instituţii publice şi de instituţii culturale şi, respectiv, de pânã la 5 ani de la data emiterii deciziei, pentru imobilele ocupate de unitãţi şi instituţii de învãţãmânt din sistemul de stat şi de unitãţi sanitare şi de asistenţã medico-soeialã din sistemul public. Parlamentul, în temeiul dispoziţiilor art. 61 din Legea fundamentalã "[...] este unica autoritate legiuitoare a ţarii", el este suveran sa elaboreze politica de reformã economicã şi socialã a ţãrii, respectând cadrul constituţional existent. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate în Dosarul nr. 567A/2005, Curtea constatã ca susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile legale criticate sunt contrare prevederilor art. 30 din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare şi celor ale art. 31 din Constituţie, referitoare la dreptul la informaţie, "în mãsura în care imobilele retrocedate sunt sedii ale unor instituţii media" este neîntemeiatã, deoarece exercitarea libertãţii de exprimare şi a dreptului la informaţie nu are relevanţã în soluţionarea cauzei. Cu privire la susţinerea potrivit cãreia dispoziţia legalã criticatã este contrarã prevederilor art. 10 din Constituţie, în mãsura în care "imobilele retrocedate sunt sedii ale misiunilor diplomatice", Curtea constatã, de asemenea, cã nici aceste dispoziţii constituţionale nu au relevanţã în cauzã, acestea reglementând principiile pe care se întemeiazã relaţiile internaţionale ale României. Se constatã însã cã legiuitorul a luat în consideraţie necesitatea bunelor relaţii ale României prin restituirea cãtre fostul proprietar a imobilelor în care îşi au sediile misiunile diplomatice, prevãzând eliberarea acestor imobile în timp şi cu îndeplinirea anumitor condiţii. Astfel, la Titlul I art. 1 pct. 78, la Anexa nr. 2, lit. b), pct. 2, se prevede cã, în lista imobilelor ce intrã sub incidenţa <>art. 13 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 , republicatã, sunt cuprinse şi "imobilele ocupate de sedii ale misiunilor diplomatice, oficiilor consulare, reprezentanţelor organizaţiilor internaţionale inter-guvernamentale acreditate în România şi imobile ocupate de personalul acestora". La Titlul I art. I pct. 34, se prevede cã <>art. 13 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se modificã, având urmãtorul cuprins: "Contractele de locaţiune pentru imobilele restituite în naturã având destinaţiile arãtate în anexa nr. 2 lit. b) pct. 2 care face parte din prezenta lege, se prelungesc de drept pe o perioadã de 3 ani cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului [...]". Susţinerea cã dispoziţia legalã criticatã este contrarã prevederilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, în mãsura în care birourile restituite în naturã aparţin proprietãţii publice, declarate inalienabile prin Constituţie, este neîntemeiatã. Legea criticatã nu conţine nici o dispoziţie care sã prevadã restituirea unor imobile proprietate publicã. Este, însã, de observat cã, în ipoteza în care, cu ocazia aplicãrii legii se impune restituirea unor imobile ce fac obiectul proprietãţii publice, nu opereazã impedimentul constituţional al inalienabilitãţii unor astfel de imobile şi aceasta deoarece, în temeiul dispoziţiilor <>art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, "Trecerea din domeniul public in domeniul privat se face, dupã caz, prin hotãrâre a Guvernului a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local dacã prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel". Ulterior publicãrii hotãrârii Guvernului în Monitorul Oficial al României, poate fi emis titlul de proprietate având ca obiect un imobil ce urmeazã a fi restituit şi care a aparţinut proprietãţii publice. 2. In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din lege care reglementeazã reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente şi de revocare a titlurilor de proprietate, autorii sesizãrilor susţin cã reluarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, dupã trecerea unei perioade îndelungate de timp de la intrarea în vigoare a <>Legii nr. 18/1991 , aduce atingere stabilitãţii raporturilor juridice dintre cetãţeni, principiu specific statului de drept, în care autoritãţile publice îşi exercitã prerogativele în mod rezonabil, în respectul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie şi care consacrã valori supreme, cum ar fi: demnitatea, drepturile şi libertãţile fundamentale, libera dezvoltare a personalitãţii umane etc. Potrivit reglementãrii privitoare la reconstituirea dreptului de proprietate, şi anume pe vechiul amplasament şi repunerea în termen pentru formularea de notificãri, "nu se înlãtura o nedreptate, ci se declanşeazã un veritabil şir de abuzuri" încãlcându-se dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitate, si, dispoziţiile art. 44 alin. (2) referitoare la ocrotirea şi garantarea proprietãţii private indiferent de titular. Curtea constatã cã aceastã criticã nu este întemeiatã. Noile dispoziţii nu sunt de naturã sa creeze o stare de instabilitate a raporturilor juridice, deoarece nu aduc atingere drepturilor câştigate în temeiul legilor menţionate anterior, ce au reglementat regimul reconstituirii şi constituirii dreptului de proprietate funciarã. Astfel, potrivit <>Legii nr. 18/1991 , regula instituitã prin art. 14 alin. (2) era cã atribuirea terenurilor, în zona colinarã se fãcea, de regulã, pe vechile amplasamente, iar în zonele de câmpie, pe sole stabilite de comisie şi nu neapãrat pe vechile amplasamente. Legiuitorul a optat pentru reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente prin <>Legea nr. 1/2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, care la art. 2 alin. (1) prevede "În aplicarea prevederilor prezentei legi reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacã acestea sunt libere." Aşadar, din cuprinsul dispoziţiilor criticate se reţine cã legiuitorul a rãmas consecvent, menţinându-şi politica de reconstituire a terenurilor pe vechile amplasamente, cu excepţiile prevãzute de lege. Dispoziţiile de lege avute în vedere de autorii sesizãrii sunt cuprinse la Titlul IV - Modificarea şi completarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 , Titlul V - Modificarea şi completarea <>Legii nr. 169/1997 , pentru modificarea şi completarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 , Titlul VI - Modificarea şi completarea <>Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit prevederilor <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale <>Legii nr. 169/1997 . Aceste dispoziţii nu aduc atingere drepturilor câştigate în temeiul unor acte juridice emise cu respectarea condiţiilor legale în vigoare la momentul naşterii lor. De exemplu la art. I punctul 2 din Titlul IV, prin care se introduce un nou alineat se prevede cã "(2^1) Terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producţie de la persoanele fizice, fãrã înscriere în cooperativele agricole de producţie sau de cãtre stat, fãrã nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacã acestea nu au fost atribuite legal altor persoane". În acelaşi sens, tot cu titlu de exemplu, sunt şi dispoziţiile cuprinse la punctul 5, al art. I al Titlului VI partea referitoare la introducerea alin. (1^1): "(1^1) Pentru terenurile foştilor proprietari persoane fizice sau juridice, [...], în prezent proprietatea statului, restituirea se face pe vechile amplasamente, cu obligaţia de a le menţine destinaţia [...]". În aceste condiţii, legiuitorul nu a adus atingere drepturilor câştigate în mod legal, ci a statuat, prin norme imperative, cã actele de reconstituire şi constituire a dreptului de proprietate, emise în condiţii ilegale, sunt lovite de nulitate absolutã. Efectul nulitãţii absolute de repunere în situaţiile anterioare, deschide posibilitatea celor îndreptãţiţi sã beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (art. III din Titlul VI). Astfel sunt, de exemplus dispoziţiile de la punctul 1 al articolului unic din cuprinsul Titlului V. Curtea reţine cã reglementarea sancţiunii legale a nulitãţii absolute a actelor emise în mod ilegal, pânã la adoptarea legii criticate nu atrage destabilizarea raporturilor juridice. Aceasta nu presupune încãlcarea principiului statului de drept, ci respectarea principiului de dreptate, consacrat ca valoare constituţionalã la art. 1 alin. (3) din Legea fundamentalã, care prevede cã România este stat de drept [...] în care [...] drepturile şi libertãţile cetãţenilor [...], dreptatea [...] reprezintã valori supreme, [...] şi sunt garantate". Astfel, legiuitorul a stabilit cã existenţa drepturilor dobândite cu rea-credinţã sau prin abuzul autoritãţii publice nu este compatibilã cu garantarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor, potrivit prevederilor art. 57 din Constituţie, în virtutea cãrora "Cetãţenii români, [...] trebuie sã-şi exercite drepturile şi libertãţile constituţionale cu bunã-credinţã, fãrã sã încalce drepturile şi libertãţile celorlalţi". Curtea observã cã mãsura legislativã a atribuirii terenurilor pe vechiul amplasament şi sancţionarea cu nulitate absolutã a actelor emise în mod ilegal este în concordanţã cu principiul garantãrii proprietãţii, prevãzut la art. 44, alin. (4) din Constituţie potrivit cãruia: "Proprietatea privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. [...]. De asemenea, aceastã mãsura legislativã este în concordanţã şi cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) conform cãrora "Cetãţenii sunt egali in faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri." Critica de neconstituţionalitate vizeazã şi prevederile cuprinse la pct. 8 al Titlului IV referitoare la alin. (2^2), potrivit cãrora: "În cazurile în care s-au emis titluri de proprietate în mod abuziv altor persoane decât foştii proprietari, iar aceştia deţineau la acel moment adeverinţe de proprietate şi aveau posesia terenului, comisiile de fond funciar vor revoca respectivele titluri emise cu încãlcarea legii dacã acestea nu au intrat în circuitul civil. Dacã respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare-cumpãrare sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiţiei pentru constatarea nulitãţii absolute a titlului respectiv, potrivit <>art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 ". Se susţine de cãtre autorii sesizãri cã obligaţia revocãrii titlurilor de proprietate emise de organele administraţiei are semnificaţia încãlcãrii principiului separaţiei puterilor în stat, prevãzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, "în sensul cã legea stabileşte obligaţia unei autoritãţi administrative de a revoca un act". Curtea constatã cã principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune autoritãţilor publice exercitarea atribuţiilor proprii stabilite de lege, fãrã vreo imixtiune în competenţa altei autoritãţi publice. Este de esenţa autoritãţii administrative sã exercite funcţia publicã de realizare în concret a prevederilor legale ce au ca finalitate satisfacerea intereselor legitime ale cetãţeanului, iar prin dispoziţia legalã se reglementeazã obligaţia organului administrativ emitent de a "revoca titlurile emise cu încãlcarea legii, dacã acestea nu au intrat în circuitul civil". Dispoziţia din teza a doua a alineatului (2^2), de la pct. 8 al Titlului IV, nu reglementeazã revocarea titlurilor ci, dreptul fostului proprietar, ca în cazul în care titlurile au produs efecte juridice în circuitul civil, de a se adresa justiţiei pentru constatarea nulitãţii absolute a titlului emis cu încãlcarea legii, potrivit prevederilor <>art. III din Legea nr. 169/1997 . În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizeazã şi dispoziţiile art. I punctul 8 de la Titlul VI, prin care se introduce alin. (1^4) la <>art. 6 al Legii nr. 1/2000 , referitoare la anexele ce trebuie sã însoţeascã cererea celui îndreptãţit la reconstituirea dreptului de proprietate, prevãzutã la <>art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 (republicatã), autorii sesizãrii susţin cã "se realizeazã o ierarhizare a probelor", fãrã sã se ţinã seama de faptul cã actele de preluare abuzivã, în special <>Decretul nr. 92/1950 , conţineau erori. Se susţine cã nu organul administrativ este cel chemat sã se pronunţe asupra concludentei probelor, ci instanţele judecãtoreşti, fiind astfel încãlcat principiul liberului acces la justiţie, prevãzut de art. 21 din Constituţie precum şi art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea cetãţenilor. Aceste susţineri sunt nefondate, accesul liber la justiţie al persoanelor îndreptãţite la beneficiul reconstituirii dreptului de proprietate fiind reglementat de dispoziţiile cuprinse în <>Legea nr. 18/1991 , republicatã. Aşadar, legea criticatã trimite cu privire la mijloacele de probã pentru reconstituirea dreptului de proprietate la reglementarea anterioarã. Mai mult, în lege se aratã cã orice probã poate fi înlãturatã numai prin alta de aceeaşi forţã juridicã. III. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate care vizeazã reforma în domeniul justiţiei Autorii sesizãrilor, formulate de grupurile de deputaţi şi senatori, solicitã constatarea neconstituţionalitãţii în întregime a Titlurilor XV, XVI şi XVII referitoare la justiţie, respectiv, modificãrile şi completãrile fãcute la <>Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, <>Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã şi <>Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor. Se considerã cã, textele evocate ca fiind neconstituţionale "sunt înlãnţuite cu multe altele, astfel, încât se impune constatarea neconstituţionalitãţii întregului pachet privitor la justiţie". Esenţa criticilor formulate la modificãrile şi completãrile aduse celor trei legi se exprimã în urmãtoarele fraze: "Prin întreaga concepţie a noii reglementãri se urmãreşte subordonarea politicã a justiţiei, a instanţelor judecãtoreşti, a procuraturii, a actualului Consiliu Superior al Magistraturii şi controlului acestora, rãpind Consiliului Superior al Magistraturii rolul de garant al independenţei justiţiei. De asemenea, se doreşte desfiinţarea inamovibilitãţii judecãtorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi de la celelalte instanţe, a independenţei procurorilor, desfiinţarea atribuţiei Consiliului Superior al Magistraturii de a decide asupra numirii şi statutului judecãtorilor şi procurorilor". Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sesizarea adresatã Curţii Constituţionale, criticã dispoziţiile de la art. I pct. 26, 27 şi 42, precum şi de la art. II alin. (1) şi (2) din titlul XV, referitoare la modificarea art. 24 alin. (2) şi (4) şi <>art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi la încetarea mandatului unor membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Prin aceeaşi sesizare se considerã ca fiind neconstituţianale modificãrile aduse la art. 81 şi <>art. 82 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, precum şi dispoziţiile art. IV alin. (1), (6) şi (7) din Titlul XVII. Curtea urmeazã sã examineze criticile referitoare la textele de lege modificate ori nou introduse, cu raportare la prevederile constituţionale invocate, separat pe cele trei legi referitoare la domeniul justiţiei. Aşa cum se va arãta în continuare, Curtea Constituţionalã constatã cã unele obiecţii de neconstituţionalitate şi anume cele limitativ arãtate în dispozitivul deciziei sunt întemeiate. Cu privire la toate celelalte obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea îşi însuşeşte punctul de vedere comunicat de Guvernul României şi constatã cã acestea nu sunt întemeiate. 1. Cu privire la Titlul XV pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a) O primã criticã de neconstituţionalitate susţine cã noul alin. (6) al art. 39 care prevede obligaţia Consiliului Superior al Magistraturii de a prezenta Parlamentului anual un raport asupra stãrii justiţiei şi asupra activitãţii sale proprii, instituie controlul parlamentar asupra justiţiei şi asupra organului ei suprem. Astfel, acest text de lege încalcã prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, art. 124 şi art. 126 referitoare la independenţa justiţiei şi înfãptuirea acesteia numai prin instanţele judecãtoreşti. Curtea constatã, cã aceastã criticã nu este întemeiatã. Textul de lege criticat, prevede elaborarea unui raport privind starea justiţiei şi a unui raport privind activitatea proprie a Consiliului Superior al Magistraturii, care se prezintã Camerelor reunite ale Parlamentului şi se publicã în Monitorul Oficial al României. Curtea reţine cã aceastã dispoziţie legalã dã expresie principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie care presupune colaborarea şi informarea reciprocã a puterilor publice. Este de observat cã Parlamentului, în calitatea sa de organ reprezentativ al poporului român, i se prezintã rapoarte şi din partea altor autoritãţi publice. b) O altã criticã susţine cã noua reglementare "restrânge rolul Consiliului Superior al Magistraturii la un organism cu rol consultativ, la dispoziţia ministrului justiţiei şi, implicit, a Preşedintelui României în funcţiune", fapt demonstrat prin eliminarea din art. 1 alin. (1) a precizãrii calitãţii Consiliului Superior al Magistraturii de "reprezentant al autoritãţii judecãtoreşti". Prin eliminarea sintagmei "reprezentant al autoritãţii judecãtoreşti" nu s-a diminuat rolul Consiliului Superior al Magistraturii, dat fiind cã legea atacatã nu a suprimat nici una din atribuţiile prevãzute de Constituţie. De altfel, este inexactã aserţiunea cã rolul Consiliului Superior al Magistraturii este acela de reprezentant al autoritãţii judecãtoreşti. In realitate, autoritatea judecãtoreascã este reprezentatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecãtoreşti, funcţia Consiliului de autoritate care garanteazã independenţa justiţiei, realizându-se prin atribuţiile acestuia privitoare la recrutarea, numirea, promovarea şi pregãtirea profesionalã a magistraţilor şi prin celelalte atribuţii constituţionale. c) Sunt evocate numeroase articole din dispoziţiile cãrora autorii sesizãrii deduc diminuarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi creşterea atribuţiilor secţiilor în detrimentul plenului. Se criticã şi abrogarea art. 65, art. 66 şi art. 67 care conţineau dispoziţii tranzitorii. Curtea constatã cã, textele de lege invocate nu reduc rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, majoritatea acestora referindu-se la componenţa consiliului şi la modul de alegere a membrilor sãi, la mãsuri de organizare şi funcţionare, la incompatibilitãţi etc. În sfârşit, Curtea constatã cã nu existã nici o dispoziţie constituţionalã care sã interzicã abrogarea printr-o lege de modificare şi completare a prevederilor care la data adoptãrii actului normativ modificat au avut caracter tranzitoriu. d) Art. I punctele 26 şi 27 din Titlul XV, prin care se modificã <>art. 24 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi, respectiv, se introduce la acelaşi articol alin. (4), este criticat pentru cã extinde interdicţia desfãşurãrii activitãţii de judecãtor şi de procuror la toţi membrii Consiliului Superior al Magistraturii, iar nu numai la preşedintele şi vicepreşedintele acestuia, şi modificã durata mandatului membrilor Consiliului. Se considerã cã aceste noi reglementãri încalcã principiile inamovibilitãţii judecãtorilor şi al stabilitãţii în funcţie a procurorilor, prevederile art. 133 alin. (4) din Constituţie privind durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi principiul neretroactivitãţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie. Curtea constatã cã aceastã criticã este întemeiatã. Dispoziţiile <>art. 24 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 317/2004 , în redactarea datã prin art. I al Titlului XV din legea analizatã, au urmãtorul cuprins: "Art. 24 alin. (2): În perioada mandatului, judecãtorii şi procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii nu pot desfãşura activitatea de judecãtor sau procuror. La încetarea mandatului, membrii Consiliului Superior al Magistraturii revin în funcţia de judecãtor sau procuror deţinutã anterior alegerii." "Art. 24 alin. (4): Funcţiile de conducere deţinute de judecãtorii sau procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii înceteazã de drept la data publicãrii hotãrârii Senatului în Monitorul Oficial, Partea I". Alin. (2) al art. 24 din lege încalcã dispoziţia explicitã şi imperativã cuprinsã în art. 133 alin. (2) lit. (a) din Constituţia României, potrivit cãruia 9 dintre membrii Consiliului sunt judecãtori, iar 5 sunt procurori, adicã magistraţi care desfãşoarã activitatea specificã acestor funcţii. Raţiunea normei constituţionale este aceea de compunere a acestei autoritãţi judecãtoreşti care este Consiliul Superior al Magistraturii chiar din magistraţi care îşi desfãşoarã activitatea în autoritãţile judiciare, adicã în instanţele judecãtoreşti şi în parchete şi care, în virtutea acestei poziţii, cunosc din interiorul sistemului problemele justiţiei şi au legitimitatea de a asigura îndeplinirea de cãtre Consiliul Superior al Magistraturii a rolului sãu - prevãzut în art. 133 alin. (1) din Constituţie - de garant al independenţei justiţiei. Or, judecãtorul care nu îndeplineşte activitatea de judecãtor pierde în fapt aceastã calitate, la fel, procurorul, iar Consiliul Superior al Magistraturii, compus din aceşti membri care sunt magistraţi doar formal şi din ceilalţi membri prevãzuţi în art. 133 alin. (2) lit. (b) din Constituţie, care nu au calitatea de magistraţi, înceteazã de a mai fi exponentul puterii judecãtoreşti, devenind un organ de naturã administrativã. In ce priveşte alin. (4) al art. 24, acesta încalcã, de asemenea, norma constituţionalã menţionatã care nu conţine restricţii cu privire la alegerea în Consiliul Superior al Magistraturii a unor magistraţi care îndeplinesc funcţii de conducere în instanţele judecãtoreşti sau în parchete. Dacã însãşi Constituţia nu face nici o distincţie în privinţa funcţiilor pe care le îndeplinesc judecãtorii şi procurorii membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, nici legiuitorul nu este îndreptãţit sã o facã. Dar Legea fundamentalã a consacrat admisibilitatea cuprinderii în componenţa Consiliului Superior al Magistraturii şi a unor judecãtori şi procurori care îndeplinesc funcţii de conducere, ceea ce rezultã explicit din art. 133 alin. (2) lit. (c) din Constituţie, în conformitate cu care, din Consiliu fac parte preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al parchetului de pe lângã aceastã instanţã. Totodatã, încetarea funcţiilor de conducere deţinute de judecãtorii aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii contravine şi principiului inamovibilitãţii, consacrat prin art. 125 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care judecãtorilor nu li se poate modifica, fãrã consimţãmântul lor, statutul în timpul exercitãrii funcţiei. e) Art. II alin. (1) şi alin. (2) din Titlul XV este criticat pentru cã are ca efect modificarea mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii de 6 ani, prevãzut de art. 133 alin. (4) din Constituţie şi suprimã funcţiile de conducere ale judecãtorilor şi procurorilor, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Textele de lege criticate au urmãtorul cuprins: "(1) În termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi membrii Consiliului Superior al Magistraturii care exercitã o funcţie de conducere sunt obligaţi sã opteze între funcţia de conducere la instanţele judecãtoreşti sau parchete şi calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii". "(2) In cazul în care judecãtorii şi procurorii prevãzuţi la alin. (1) nu îşi exercitã dreptul de opţiune în termenul stabilii sau nu mai funcţioneazã la o instanţã sau parchet de acelaşi grad cu instanţa sau parchetul unde erau numiţi la momentul alegerii îşi pierd calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii". Critica de neconstituţionalitate este întemeiatã pentru urmãtoarele considerente: Constituţia României prevede în art. 133 alin. (4) cã durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani. Dispoziţiile Constituţiei sunt imperative şi, potrivit principiilor statului de drept, sunt obligatorii erga omnes, inclusiv pentru Parlament ca autoritate legiuitoare. Aşa dar, Parlamentul nu poate, fãrã încãlcarea Constituţiei, sã micşoreze durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, nici printr-o dispoziţie explicitã şi nici - aşa cum este cazul textului cuprins în alin. (1) al art. II din Legea criticatã, - printr-o dispoziţie a cãrei aplicare produce un asemenea efect. Textul de lege analizat încalcã şi principiul inamovibilitãţii judecãtorilor, atât în ce priveşte încetarea funcţiei de conducere exercitate de membrii Consiliului Superior al Magistraturii - în ipoteza opţiunii pentru calitatea de membru al Consiliului - cât şi încetarea calitãţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii - în ipoteza opţiunii pentru funcţia de conducere în cadrul instanţei judecãtoreşti. 2. Cu privire la titlul XVI pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã a) Se susţine în sesizare cã noile texte din <>Legea nr. 304/2004 , contrar prevederilor art. 132 din Constituţie, permit ministrului justiţiei ca, din proprie iniţiativã, sã exercite controlul asupra modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu, ceea ce echivaleazã cu exercitarea controlului politic asupra actului de justiţie. Curtea constatã cã aceastã criticã se referã la noua redactare a <>art. 66 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 fãrã a se avea în vedere dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol potrivit cãrora: "Controlul constã în verificarea eficienţei manageriale a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfãşoarã raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrãrile de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza mãsurile dispuse de procuror în cursul urmãririi penale şi soluţiile adoptate". Cu aceastã precizare, dreptul conferit ministrului justiţiei corespunde prevederilor art. 132 alin. (1) din Constituţie, referitoare la desfãşurarea activitãţii procurorilor "sub autoritatea ministrului justiţiei". b) Dispoziţiile <>art. 75^1, nou introdus în Legea nr. 304/2004 , potrivit cãrora Pachetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie sã prezinte ministrului justiţiei un raport privind activitatea desfãşuratã, sunt considerate ca fiind neconstituţionale, deoarece acest parchet "este coordonat doar administrativ de ministrul justiţiei, iar profesional, din punct de vedere al competenţei funcţionale, de Consiliul Superior al Magistraturii". Curtea observã cã, potrivit textului de lege criticat "Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie elaboreazã un raport privind activitatea desfãşuratã, pe care îl prezintã Consiliul Superior al Magistraturii şi ministrului justiţiei", iar ministrul justiţiei va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate. Rezultã deci, cã nici în acest caz nu este vorba de un raport supus dezbaterii în vederea dispunerii vreunor mãsuri faţã de soluţiile adoptate ori mãsurile dispuse de procurori. c) Autorii sesizãrilor fãcute de deputaţi şi senatori considerã cã este neconstituţionalã întreaga reglementare a organizãrii şi funcţionãrii Parchetului Naţional Anticorupţie, ca structurã autonomã cu independenţã absolutã, inclusiv faţã de Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât procurorii care-l încadreazã sunt numiţi prin ordin al procurorului general al acestui pachet, iar nu prin decret al Preşedintelui României. Curtea observã cã, aceastã criticã are la bazã înţelegerea greşitã a dispoziţiilor art. 83 din lege, în noua lor redactare, deoarece se ignorã faptul cã procurorii Parchetului Naţional Anticoruptie sunt selecţionaţi dintre procurorii de la alte parchete, numiţi în aceastã calitate anterior prin decret al Preşedintelui României. Semnificativ pentru înţelegerea corectã a reglementãrii este şi textul alin. (9) al art. 83, potrivit cãruia: "La data încetãrii activitãţii în cadrul Parchetului Naţional Anticoruptie procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul sã funcţioneze potrivii legii". d) În sesizarea formulatã de grupul de 25 de senatori, sunt distinct criticate dispoziţiile Titlului XVI, prin care sunt introduse în <>Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara noi reglementãri referitoare la instanţele şi la parchetele militare. Dispoziţiile art. 58^1-6 şi <>art. 92^1-5 nou introduse în Legea nr. 304/2004 referitoare la instanţele militare, respectiv, la parchetele militare, sunt considerate de autorii sesizãrii ca fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (5) care interzic înfiinţarea de instanţe extraordinare, art. 118 referitoare la rolul armatei şi art. 16 alin. (1) privind principiul egalitãţii cetãţenilor în faţa legii şi a autoritãţilor publice. Se susţine cã "sistemul nostru constituţional nu admite o justiţie specialã pentru militari şi existenţa unor judecãtori şi unor procurori care sã fie militari de carierã, ceea ce înseamnã grade şi disciplinã militarã, ierarhie, obligaţii de subordonare etc. numai magistraţi supuşi autoritãţii CSM". Se concluzioneazã în sensul cã, judecãtorii şi procurorii sunt singurii magistraţi care nu pot avea şi calitate de militari". Examinând aceste critici, Curtea constatã cã şi acestea sunt neîntemeiate pentru urmãtoarele considerente: Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie: "Justiţia se realizeazã prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege". Aşadar, nominalizarea, înfiinţarea şi organizarea instanţelor judecãtoreşti, revin legiuitorului, prin lege organicã. Teza întâi a alin. (5) al art. 126 interzice "înfiinţarea de instanţe extraordinare", iar teza a doua din acelaşi alineat permite înfiinţarea, prin lege organicã, a unor "instanţe specializate în anumite materii". Caracterul distinct specific al unor materii, care justificã reglementarea competenţei materiale a unor instanţe judecãtoreşti specializate, poate fi determinat şi de calitatea subiecţilor ca pãrţi în litigiile supuse judecãţii, a justiţiabililor, cum ar fi minorii, pãrţile raporturilor juridice de muncã, navigatorii, comercianţii etc. Curtea reţine cã instanţele militare nu reprezintã instanţe extraordinare. Înfiinţarea de instanţe extraordinare a fost interzisã de Constituţie şi înainte de revizuirea acesteia în 2003, iar instanţele şi parchetele militare au existat şi au funcţionat, fãrã ca prin aceasta sã fi fost încãlcatã vreo dispoziţie sau vreun principiu constituţional. Conform dispoziţiilor legale criticate instanţele militare sunt: tribunalele militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Militarã de Apel Bucureşti, acestea fiind similare celorlalte instanţe judecãtoreşti, pe lângã ele fiind organizate şi funcţionând, pe baza unor principii identice, parchete. Instanţele militare având competenţa materialã, dupã calitatea persoanei, sã judece cauzele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt militari, nu aplicã reglementãri legale ce caracter discriminatoriu, ci tratament juridic diferenţiat justificat obiectiv prin situaţia diferitã. In ceea ce priveşte statutul magistraţilor militari, <>art. 30^1 din Legea nr. 303/2004 , nou introdus prevede: "Poate fi numitã judecãtor sau procuror militar persoana care îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege pentru intrarea în magistraturã, dupã dobândirea calitãţii de ofiţer activ în cadrul Ministerului Apãrãrii Naţionale". Rezultã din aceastã reglementare cã, numirea, promovarea şi evoluţia carierei de magistrat a judecãtorilor şi procurorilor militari se fac în aceleaşi condiţii ca şi în cazul magistraţilor de la celelalte instanţe judecãtoreşti şi parchete. Singura condiţie suplimentarã pe care trebui sã o îndeplineascã înainte de a fi numiţi, este acea de a deveni militar activ în cadrul Ministerului Apãrãrii Naţionale. Aceasta însã, nu înseamnã relaţii de subordonare pe planul îndeplinirii atribuţiilor ce le revin magistraţilor. Magistraţii militari beneficiazã de toate drepturile şi au toate obligaţiile prevãzute de lege pentru judecãtori, respectiv, pentru procurori. Potrivit prevederilor art. 73 alin. (4) din Legea privind statutul magistraţilor, "Judecãtorii şi procurorii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din aceastã calitate". Aceste drepturi şi obligaţii sunt altele decât cele care decurg din calitatea de magistrat. Alin. (5) al aceluiaşi articol prevede cã: "Salarizarea şi celelalte drepturi cuvenite judecãtorilor şi procurorilor militari se asigurã de Ministerul Apãrãrii Naţionale", dar nu dupã opţiunea liberã a acestui minister, ci "în concordanţã cu prevederile legislaţiei privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autoritãţii judecãtoreşti şi cu reglementãrile referitoare la drepturile materiale şi bãneşti specifice calitãţii de militar activ".
3. Cu privire la Titlul XVII pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor a) Autorii sesizãrii susţin cã este neconstituţional chiar titlul modificat al Legii, ca "Lege privind statutul judecãtorilor şi procurorilor", precum şi toate prevederile legii care "fac constant distincţie între judecãtori şi procurori şi nu opereazã cu termenul generic de magistrat". Aceastã distincţie urmãreşte "scoaterea procurorilor din sfera magistraţilor şi trecerea Ministerului Public sub controlul politic al Preşedintelui şi al ministerului justiţiei" cu toate cã autoritatea ministrului justiţiei, prevãzutã de art. 132 alin. (1) din Constituţie are doar semnificaţia unei autoritãţi organizatoricã - administrativã, iar nu de autoritate funcţionalã. Faţã de aceastã criticã, Curtea constatã cã <>Legea nr. 303/2004 a fãcut distincţie corespunzãtoare între judecãtori şi procurori chiar şi înainte de modificare, distincţie determinatã de deosebirea esenţialã a statutului acestor categorii de magistraţi: judecãtorii sunt inamovibili, iar procurorii se bucurã de stabilitate. Procurorii nu au fost excluşi din categoria magistraţilor. Potrivit textului modificat al art. 1 din lege: "Magistratura este activitatea judiciarã desfãşuratã de judecãtori în scopul înfãptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apãrãrii intereselor generale ale societãţii a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor". b) Autorii sesizãrii considerã ca fiind neconstituţionale şi prevederile art. 63 din lege, contrare principiului inamovibilitãţii judecãtorilor şi al independenţei procurorilor, creând "posibilitatea demiterii acestora în cazuri subiective controlabile de puterea politicã: incapacitatea profesionalã şi nepromovarea examenului". Curtea reţine cã, incapacitatea profesionalã constituie una dintre cele mai importante impedimente pentra exercitarea unor funcţii, iar examenul la care se referã textul de lege criticat este cel pe care trebuie sã-l susţinã un magistrat numit din alt sector de activitate juridicã, dupã terminarea cursului de 6 luni de formare profesionalã. Autorii sesizãrii ignorã dispoziţiile alin. (2) al art. 63, potrivit cãrora: "Eliberarea din funcţie a judecãtorilor şi procurorilor se dispune prin decret al Preşedintelui României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii". c) În opinia autorilor sesizãrii eliminarea din art. 8 a precizãrii potrivit cãreia "magistraţii nu se subordoneazã scopurilor şi doctrinelor politice" este contrarã principiului separaţiei puterilor, prevãzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi principiului independenţei judecãtorilor şi supunerii lor numai legii, consacrat de art. 124 alin. (3) din Legea fundamentalã. Curtea constatã cã, nemenţinerea precizãrii respective nu reprezintã încãlcarea principiilor invocate, atâta timp cât din textul menţinut al art. 8 rezultã aceleaşi interdicţii. Astfel art. 8 prevede: "(1) Judecãtorii şi procurorii nu pot sã facã parte din partide sau formaţiuni politice şi nici sã desfãşoare sau sã participe la activitãţi cu caracter politic. (2) Judecãtorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor sã se abţinã de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice". d) De asemenea, se considerã ca fiind încãlcate principiile separaţiei puterilor în stat, al inamovibilitaţii judecãtorilor, precum şi al stabilitãţii şi imparţialitãţii procurorilor, prin urmãtoarele noi texte: - art. 14 alin. I^2 privind perceperea unei taxe pentru participarea la concursul de admitere în magistraturã şi formarea profesionalã iniţialã, organizat în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii; Curtea observã cã cei care se înscriu la concurs nu au calitatea de magistrat. - art. 29 alin. (6) care "este un text discriminatoriu, pe criteriu etnic, contrar art. 16 din Constituţie". Potrivit acestui text: "În circumscripţiile instanţelor şi parchetelor unde o minoritate naţionalã are o pondere de cel puţin 50% din numãrul locuitorilor, la medii egale, au prioritate candidaţii cunoscãtori ai limbii acelei minoritãţi". Textul instituie un criteriu de departajare între candidaţii care au obţinut rezultate identice la concurs sau examen. Criteriul nu ţine de apartenenţa la o anumitã etnie, ci de cunoaşterea limbii majoritãţii locuitorilor din circumscripţia instanţei. - art. 48 încalcã şi prevederile art. 15 alin. (2) referitoare la principiul neretroactivitãţii legii, întrucât mandatul de 5 ani al conducãtorilor instanţelor şi parchetelor, prevãzut de legislaţiile anterioare, se reduce la 3 ani, tocmai cu scopul de a putea fi înlãturate persoanele aflate în funcţie, chiar prin înlãturarea de la actul de decizie a Consiliului Superior al Magistraturii. Situaţia este identicã şi in privinţa funcţiilor de conducere din cadrul parchetelor, prevãzute de art. 48^1. e) In sesizãrile adresate Curţii Constituţionale sunt criticate şi dispoziţiile art. IV alin. (1), alin. (6) şi alin. (7) din Titlul XVII, care au urmãtoral cuprins: (1) La data intrãrii în vigoare a prezentei legi înceteazã mandatele de conducere ale judecãtorilor şi procurorilor de la curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecãtorii, precum şi ale procurorilor de la parchetele de pe lângã acestea. [...] (6) Durata mandatelor judecãtorilor şi procurorilor care exercitã, la data intrãrii în vigoare a prezentei legi alte funcţii de conducere decât cele prevãzute la alin. (1) este de 3 ani, de la data învestirii. (7) Mandatele judecãtorilor şi procurorilor care ocupã alte funcţii de conducere decât cele prevãzute la alin. (1) înceteazã, dacã la data intrãrii în vigoare a prezentei legi durata acestora a depãşit 3 ani de la învestire. Toate aceste dispoziţii încalcã principiul inamovibilitãţii judecãtorilor, consacrat prin art. 125 alin. (1) din Constituţie, principiu înţeles ca acea stare de drept care, în garantarea independenţei acestora, îi apãrã de riscul de a fi demişi, destituiţi sau retrogradaţi din funcţie fãrã temei legitim ori mutaţi la alte instanţe, prin delegare, detaşare sau chiar prin promovare, fãrã consimţãmântul lor. Principiul inamovibilitãţii se aplicã atât în privinţa duratei funcţiei de judecãtor cât şi la durata mandatului funcţiei de conducere îndeplinit de acesta, care nu poate fi nici micşoratã şi nici prelungitã fãrã consimţãmântul judecãtorului. Pe de altã parte, legiuitorul este liber sã redimensioneze, printr-o lege nouã, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, altfel ar însemna sã nesocoteascã regula neretroactivitãţii legii, care este normã de nivel constituţional, prevãzutã în art. 15 alin. 2 din Legea fundamentalã. În sensul celor arãtate este de reţinut cã magistraţii care îndeplinesc în prezent funcţii de conducere au mandate pe o perioadã de 5 ani, în conformitate cu reglementãrile în vigoare la data promovãrii lor, iar unii dintre ei au exercitat funcţia de conducere mai puţin de 3 ani cât se prevede în reglementarea actualã. Numirea lor s-a fãcut pe baza criteriilor de vechime în magistraturã şi de competenţã profesionalã, stabilite de legile în vigoare. Actuala reglementare face sã înceteze sau, potrivit distincţiei menţionate, scurteazã toate mandatele de conducere ale judecãtorilor şi procurorilor. Încetarea sau, respectiv, scurtarea tuturor mandatelor de conducere în curs de exercitare se constituie într-un precedent legislativ primejdios pentru funcţionarea statului de drept. Judecãtorul este personajul central al statului de drept, iar instabilitatea legislativã privind cariera lui profesionalã nu poate constitui decât un factor descurajator atât în alegerea profesiei cât şi în fidelitatea faţã de lege şi de regulile deontologice. Cunoscând precedentul legislativ de suprimare a mandatului de conducere fãrã a i se imputa vreo culpã profesionalã, judecãtorul numit într-o funcţie de conducere înceteazã sã mai fie independent şi este îndemnat sã se subordoneze programului şi oportunitãţilor factorului politic competent sã decidã asupra duratei mandatului sãu. Mai mult decât atât, mãsura de înlãturare din funcţie a tuturor judecãtorilor şi procurorilor care exercitã funcţii de conducere se relevã ca o mãsurã cu caracter individual care excede resortul puterii legiuitoare şi interfereazã nepermis domeniul puterii judecãtoreşti. Se încalcã, astfel, şi prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţia României, privind separaţia puterilor în stat. f) Art. 50 alin. (2) este considerat ca fiind neconstituţional pentru cã permite revocarea magistratului din funcţia de conducere şi la propunerea preşedintelui instanţei. Curtea observã cã, posibilitatea ori eventualitatea apariţiei unor stãri de tensiune în cadrul unor instanţe judecãtoreşti nu determinã caracterul neconstituţional al reglementãrii. g) sunt criticate şi prevederile art. 30, art. 31 şi <>art. 52 din Legea nr. 303/2004 prin care se stabileşte dreptul Preşedintelui României de a refuza numirea în funcţie a judecãtorilor şi procurorilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii şi de a face numirile în cele mai înalte funcţii din Ministerul Public la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii. Autorii sesizãrii susţin cã aceste prevederi ale legii contravin dispoziţiilor art. 134 din Constituţie. Referitor la aceste critici, Curtea constatã cã numirea judecãtorilor şi procurorilor urmeazã a se face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcţii de conducere, se face dintre persoanele numite anterior în funcţia de procuror. Dacã Preşedintele României nu ar avea nici un drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor fãcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecãtorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacã nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici mãcar o singurã, datã, atribuţiile Preşedintelui României, prevãzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţã. h) Dispoziţiile modificate ale art. 72-86 sunt criticate în sesizare ca fiind contrare prevederilor art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1), şi ca "fiind, în mod vãdit, o ingerinţã şi un atentat la independenţa şi inamovibilitatea magistraţilor şi o violare a art. 6 alin. (1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului". Se considerã cã, prin reglementãrile modificate, drepturile magistraţilor anterior stabilite sunt "fie înlãturate, fie serios amputate". Cu titlu exemplificativ, se amintesc reglementãrile referitoare la dreptul la pensie al magistraţilor, prin care se face o egalizare, prin trimitere la dreptul comun, în loc de menţinerea regimului actual special şi specific pentru magistraţi, se schimbã baza de calcul a pensiei, se reduce limita de vârstã pentru pensia de serviciu de la 68 de ani la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 57 ani şi 7 luni pentru femei şi la 62 ani şi 7 luni pentru bãrbaţi şi se introduce interdicţia continuãrii exercitãrii funcţiei de judecãtor sau procuror dupã împlinirea vârstei de pensionare. Majoritatea noilor texte de lege, criticate în bloc, diferã de cele anterioare numai prin aceea cã în locul termenului comun de "magistrat" se utilizeazã denumirile de judecãtor şi procuror", fapt ce nu contravine nici unei dispoziţii constituţionale. Diminuarea unor drepturi, faţã de cele prevãzute de reglementãrile anterioare, se constatã la art. 81 alin. (1) în privinţa bazei de calcul pentru stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor şi la art. 83 alin. (2), devenit art. 84 alin. (2), în privinţa actualizãrii pensiilor de serviciu şi a pensiilor de urmaş, Reglementãrile actuale prevãd ca bazã de calcul " venitul brut realizat în ultima lunã de activitate înainte de pensionare", şi actualizarea pensiilor de serviciu "în raport cu nivelul indemnizaţiei brute a magistraţilor în activitate", ori de câte ori se majoreazã aceastã indemnizaţie. Reglementãrile modificate prevãd ca bazã de calul "media veniturilor brute realizate în ultimele 12 luni de activitate înainte de data pensionãrii'ad şi actualizarea anualã a pensiilor stabilite "în raport cu media veniturilor realizate în ultimele 12 luni a judecãtorilor şi procurorilor în activitate". Dupã cum Curtea Constituţionalã a statuat în mod repetat în jurisprudenţa sa, în temeiul prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are dreptul şi obligaţia sã stabileascã criteriile şi condiţiile concrete ale exercitãrii dreptului la pensie, inclusiv modul de calcul şi de actualizare a cuantumului pensiei. Astfel, Curtea nu poate reţine neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 72-80, art. 81 alin. (1)-(7) şi art. 83-86. Noile reglementãri nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv, în privinţa cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrãrii lor în vigoare. i) Curtea constatã, însã, cã sunt neconstituţionale noile dispoziţii înscrise în art. 82, potrivit cãrora: "Judecãtorii procurorii, magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi personalul de specialitate juridicã prevãzut la art. 86 alin. (1) nu pot fi menţinuţi în funcţie, dupã împlinirea vârstei de pensionare prevãzutã de <>Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale, cu modificãrile şi completãrile ulterioare". Aplicarea acestor dispoziţii legale înseamnã pensionarea forţatã a magistraţilor la împlinirea vârstei standard de pensionare din sistemul public, dar şi înlãturarea din funcţie a magistraţilor, chiar dacã nu îndeplinesc toate condiţiile de pensionare, dar au împlinit vârsta respectivã. Interdicţia menţinerii în funcţie dupã împlinirea vârstei standard de pensionare a judecãtorilor, procurorilor şi a personalului prevãzut în textul de lege examinat apare ca având, caracter discriminatoriu, contrar principiului consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, în raport cu celelalte categorii de cetãţeni care beneficiazã de principiile generale ale sistemului public de pensii pe care se întemeiazã reglementãrile <>Legii nr. 19/2000 . Potrivit acestor principii, în acord şi cu prevederile Constituţiei, pensionarea este un drept fundamental al fiecãrui cetãţean, iar nu o obligaţie, iar înscrierea la pensie se face la cererea titularului dreptului, nefiind impusã de nici o dispoziţie legalã. Pentru exercitarea anumitor profesii, inclusiv a profesiei de magistrat, în considerarea importanţei şi complexitãţii atribuţiilor ce trebuie îndeplinite în funcţiile respective, pot fi stabilite limite de vârstã rezonabile, în raport cu aptitudinile şi capacitãţile umane biologice, fizice şi mentale, influenţate hotãrâtor de vârstã. Aceastã limitã de vârstã nu coincide însã, cu vârsta standard la care se naşte dreptul de a se înscrie la pensie. În cazul magistraţilor, limita maximã de vârstã pânã la care îşi pot exercita funcţia, este prevãzutã la 70 sau la 68 de ani în legislaţiile cvasitotalitãţii statelor. <>Legea nr. 19/2000 prevede creşterea treptatã, pânã în anul 2014, a vârstei standard de pensionare la 60 de ani pentra femei şi la 65 de ani pentru bãrbaţi, faţã de care aplicarea imediatã a dispoziţiilor legale examinate impune eliberarea din funcţie a magistraţilor şi a personalului de specialitate juridica la vârsta de 57 ani şi 7 luni femeile şi 62 de ani şi 7 luni bãrbaţii. Curtea constatã cã, aceste dispoziţii legale încalcã şi principiile independenţei şi inamovibilitãţii judecãtorilor, prevãzute de art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, prin aceea cã aceştia sunt eliberaţi din funcţie, cu sau fãrã pensionare, indiferent daca mai au sau nu capacitatea de a-şi continua activitatea, dacã mai sunt sau nu corespunzãtori profesional. Curtea Constituţionalã constata cã textul contravine şi dispoziţiilor art. 155 alin. (5) din Constituţie, în conformitate cu care judecãtorii în funcţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie "îşi continuã activitatea pânã la data expirarii mandatului pentru care au fost numiţi". În raport cu aceastã dispoziţie imperativã, prevederea din art. 82 este, în ceea ce îi priveşte pe judecãtorii în funcţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numiţi pentru un mandat de 6 ani, sub regimul constituţional anterior, este vãdit neconstituţionalã. Dar art. 155 alin. (5) din Constituţie are şi o valoare de principiu, în definirea conceptului de inamovibilitate a judecãtorilor, prevãzut de art. 125 alin. (1). Din acest text se desprinde clar ideea - care nu poate fi decât unitara, adicã aplicabilã în toate cazurile de inamovibilitate - cã în cazul schimbãrii duratei mandatului, fie prin Constituţie, fie prin lege, magistraţii în funcţie îşi continuã activitatea pânã la data expirãrii mandatului pentru care au fost numiţi. Curtea constatã cã dispoziţiile prin care se modificã dispoziţiile <>art. 82 din Legea nr. 303/2004 contravin şi unor documente internaţionale, printre care: - Principiile fundamentale privind independenţa magistraţilor, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august - 6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generalã a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, care prevãd în mod expres, prin art. 11, cã "durata mandatului judecãtorilor, independenţa acestora, siguranţa lor, remuneraţia corespunzãtoare, condiţiile de muncã, pensiile şi vârsta de pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege"; - Carta Universalã a Judecãtorului, adoptatã de Asociaţia Internaţionalã a Judecãtorilor cu prilejul Reuniunii de la Taipei, în 17 noiembrie 1999, care prevede, la pct. 8, "Nici o modificare a vârstei obligatorii de pensionare a judecãtorilor nu poate avea efect retroactiv"; - Recomandarea nr. R (94) 12 cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecãtorilor, adoptatã la 13 octombrie 1994 de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, care stabileşte, ca principiu general al independenţei judecãtorilor, cã "Mandatul judecãtorilor şi remuneraţia vor fi garantate prin lege". Pentru aceleaşi motive sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. VIII din Titlul XVII, potrivit cãrora noile prevederi ale <>art. 82 din Legea nr. 303/2004 se aplicã în mod corespunzãtor şi personalului Curţii Constituţionale. Cele douã texte de lege nu pot fi disociate, dar cel al art. VIII va fi aplicat în sensul art. 82, pus în concordanţã cu prevederile Constituţiei. j) Curtea mai constatã, potrivit considerentelor mai sus expuse, cã este neconstituţionalã şi sintagma "alta decât cea de judecãtor sau procuror" din noul alin. (8) al art. 81 din Titlul XVII, care exclude posibilitatea ca magistraţii pensionaţi la limita de vârstã sã mai desfãşoare activitatea de judecãtor sau procuror, cumulând veniturile realizate cu pensia. Textul menţionat are urmãtorul cuprins: "(8) Judecãtorii şi procurorii care beneficiazã de pensie de serviciu potrivit alin. (1), (2) şi (4) pot cumula pensia de serviciu cu veniturile realizate dintr-o activitate profesionalã, alta decât cea de judecãtor sau procuror, indiferent de nivelul veniturilor respective." Acest text al legii conţine o dublã discriminare a judecãtorilor şi procurorilor care beneficiazã de pensie de serviciu, contravenind flagrant principiului egalitãţii în drepturi prevãzut în art. 16 alin. (1) din Constituţia României. Prima şi cea mai gravã discriminare se face între procurorii şi judecãtorii beneficiari ai unei pensii de serviciu, pe de o parte, şi ceilalţi pensionari. În conformitate cu <>art. 94 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale, orice pensionar pentru limitã de vârstã poate cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesionalã, inclusiv din cea de judecãtor sau de procuror, indiferent de nivelul veniturilor respective. <>Art. 81 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 interzice judecãtorilor şi procurorilor, beneficiari ai pensiei de serviciu, de a cumula pensia cu veniturile pe care le-ar obţine din activitatea de judecãtor sau de procuror - în ipoteza cã ar fi reîncadraţi în aceastã activitate, ceea ce constituie o discriminare inadmisibilã dat fiind cã situaţia juridicã luatã în considerare - aceea de pensionar reangajat - este aceeaşi pentru toţi. Dar <>art. 81 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 conţine o discriminare şi între magistraţii din categoriile pe care le nominalizeazã. Astfel, în aplicarea textului de lege, judecãtorii şi procurorii beneficiari ai unei pensii de serviciu care desfãşoarã orice altã activitate profesionalã - de exemplu, activitatea de avocat, de notar, de cadru didactic, de diplomat - pot cumula pensia de serviciu cu veniturile obţinute din aceastã activitate, în schimb, judecãtorii şi procurorii beneficiari ai unei pensii de serviciu care, dupã pensionare, ar fi chemaţi sã îndeplineascã pentru un timp oarecare funcţia de judecãtor sau de procuror, nu ar avea dreptul sã cumuleze pensia de serviciu cu indemnizaţia acordatã pentru activitatea prestatã. Nici o dispoziţie constituţionalã nu împiedicã legiuitorul sã suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea mãsurã sã se aplice în mod egal pentru toţi cetãţenii, iar eventualele diferenţe de tratament între diversele categorii profesionale sã aibã o raţiune licitã. În absenta oricãrei raţiuni a discriminãrilor menţionate, ar putea rezulta concluzia, inacceptabila şi absurdã, cã legiuitorul a instituit o sancţiune pentru judecãtorii şi procurorii care s-au aflat în serviciul justiţiei timp de cel puţin 25 de ani - duratã prevãzutã pentru acordarea pensiei de serviciu - şi anume aceea de a nu putea beneficia de aceastã pensie în cazul în care prezenţa lor în aparatul judiciar ar mai fi utilã sau eventual, necesarã. Având în vedere aceste considerente, dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi <>art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi, în legãturã cu criticile privind nerespectarea procedurii de adoptare a Legii privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, prin angajarea rãspunderii Guvernului în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţia şi criticile privind dispoziţiile cuprinse în aceastã lege, în: a) Titlul XV art. I punctul 26, prin care se modificã dispoziţiile <>art. 24 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi punctul 27, prin care se introduce în acelaşi articol alin. (4); b) Titlul XV art. II alin. (1) şi alin. (2); c) Titlul XVII art. I pct. 93 prin care la <>art. 81 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor se introduce alineatul (8) - sintagma "alta decât cea de judecãtor sau procuror"; d) Titlul XVII art. I pct. 93 referitor la <>art. 82 din Legea nr. 303/2004 ; e) Titlul XVII art. IV alin. (1), alin. (6) şi alin. (7), cu unanimitate de voturi, cu privire la celelalte critici care formeazã obiectul sesizãrilor de neconstituţionalitate
Curtea Constituţionalã În numele legii Decide:
1. Constatã cã Legea privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, în ansamblul sãu, a fost adoptatã cu respectarea procedurii de legiferare prevãzutã de dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie, referitor la angajarea rãspunderii Guvernului. 2. Constatã cã sunt neconstituţionale urmãtoarele dispoziţii din Legea privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente: Titlul XV art. I punctul 26, prin care se modificã dispoziţiile <>art. 24 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi punctul 27, prin care se introduce în acelaşi articol alin. (4); Titlul XV art. II alin. (1) şi alin. (2); Titlul XVII art. I pct. 93 prin care la <>art. 81 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor se introduce alineatul (8) - sintagma "alta decât cea de judecãtor sau procuror"; Titlul XVII art. I pct. 93 referitor la <>art. 82 din Legea nr. 303/2004 ; Titlul XVII art. IV alin. (1), alin. (6) şi alin. (7). 3. Constatã cã toate celelalte dispoziţii din Legea privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente care formeazã obiectul sesizãrilor, sunt constituţionale. Definitivã şi general obligatorie. Decizia se comunicã Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului, primului - ministru şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterea a avut loc la data de 6 iulie 2005 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stãnoiu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUTIONALE Prof. univ. dr. Ioan Vida
Prim magistrat asistent, Claudia Miu
OPINIE SEPARATĂ I*)
Nu putem împãrtãşi considerentele pe baza cãrora, prin votul majoritãţii membrilor Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea art. I, pct. 26 şi 27 şi art. II alin. (1) şi (2) din Titlul XV al Legii privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, cât şi a art. IV alin. (1), (6) şi (7) din Titlul XVII al aceleaşi legi. Astfel: 1. Prin art. I pct. 26 din Titlul XV al legii criticate se modificã <>art. 24 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii în sensul cã judecãtorii şi procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, în perioada mandatului "nu pot desfãşura activitatea de judecãtor sau procuror". Aceastã nouã reglementare a fost determinatã de creşterea substanţialã, în volum şi importanţã, a atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, ceea ce impune o activitate permanentã din partea tuturor membrilor care compun Consiliul. Noul text de lege interzice, în realitate, cumulul de activitãţi, respectiv, desfãşurarea activitãţii de judecãtor sau procuror, concomitent cu activitatea ce trebuie desfãşuratã în calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Constituţia nu reglementeazã modul de desfãşurare a activitãţii Consiliului Superior al Magistraturii, ca activitate permanentã sau activitate în sesiuni, nici incompatibilitãţile funcţiei de membru, al Consiliului, ori cumulul de activitãţi ce pot desfãşura membrii Consiliului. În mod implicit dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. c) din Constituţie permit cumulul funcţiilor de ministru al justiţiei, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procuror general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu cea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, deţinãtorii acestor funcţii fiind membri de drept ai Consiliului. Noile dispoziţii legale, supuse controlului de constituţionalitate, nu ating în nici un fel principiul constituţional al inamovibilitãţii judecãtorilor şi cel legal al stabilitãţii în funcţie a procurorilor, înscrise în art. 125 alin. (1) din Constituţie, respectiv, în <>art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor. În sensul acestor dispoziţii legale, judecãtorii şi procurorii aleşi în calitate de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi pãstreazã calitatea de magistraţi, funcţiile de judecãtori sau de procurori la instanţele judecãtoreşti ori la parchetele de lângã acestea, funcţii în virtutea cãrora au fost aleşi ca membri ai Consiliului. Prin textul de lege examinat li se interzice doar ca, în perioada exercitãrii mandatului de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, sã desfãşoare activitatea de judecãtor sau procuror. Sub acest aspect, este concludentã dispoziţia cuprinsa în teza a doua a art. 24 alin. (2), care, în noua redactare, prevede: "La încetarea mandatului membrii Consiliului Superior al Magistraturii revin în funcţia de judecãtor sau procuror deţinutã anterior alegerii". De altfel, constituţionalitatea textului de lege examinat rezultã şi din prevederile art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie, preluate şi în <>art. 6 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, potrivit cãrora funcţiile de judecãtor şi de procuror sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice, cu excepţia funcţiilor didactice din învãţãmântul superior. Noul text al alin. (4) al art. 24 din Legea nr. 317/2005 dispune încetarea funcţiilor de conducere deţinute de judecãtorii şi procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Aceastã dispoziţie se aplicã doar pentru viitor, când vor fi aleşi ca noi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, judecãtori sau procurori care deţin funcţii de conducere la instanţele sau pachetele la care au fost numiţi. Funcţia de conducere a acestora va înceta la data publicãrii în Monitorul Oficial a Hotãrârii Senatului prin care se valideazã alegerea lor. Aceastã reglementare este o consecinţã logicã a aplicãrii principiilor potrivit cãrora Consiliul Superior al Magistraturii desfãşoarã o activitate permanentã, iar membrii lor nu pot cumula alte funcţii nici la instanţele judecãtoreşti sau parchetele de la care provin. 2. Articolul II din titlul XV al legii care formeazã obiectul controlului de constituţionalitate prevede obligaţia membrilor în funcţie ai Consiliului Superior al Magistraturii care deţin funcţii de conducere la instanţele judecãtoreşti sau la parchetele de pe lângã instanţe sã opteze între cele douã funcţii, iar dacã nu-şi manifestã opţiunea în termen de 15 zile îşi pierd calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Aceste dispoziţii nu ating mandatul de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Nu modificã nici durata mandatului. Prin aceste dispoziţii se manifestã consecvenţa în privinţa interdicţiei ca membrii Consiliului Superior al Magistraturii sã desfãşoare şi alte activitãţi. Pentru judecãtorii şi procurorii care deţin funcţii de conducere la instanţele judecãtoreşti sau parchete, legea prevede dreptul de a opta pentru funcţia pe care doresc sã o pãstreze în continuare, iar pierderea calitãţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii intervine numai în cazul neexercitãrii dreptului de opţiune. In aceste condiţii nu se poate susţine cã s-a încãlcat dispoziţia constituţionalã privind durata mandatului de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Teza a doua a alin. (2) al art. II din acelaşi titlu al legii prevede pierderea calitãţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii şi în cazul celor care "nu mai funcţioneazã la o instanţã sau parchet de acelaşi grad cu instanţa sau parchetul unde erau numiţi la momentul alegerii". Mãsura se impune datoritã caracterului reprezentativ al funcţiei elective de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, legea stabilind şi proporţia de reprezentare a diferitelor categorii de instanţe şi parchete. 3. Articolul IV din Titlul XVII al legii prevede la alineatele (1), (6) şi (7), încetarea mandatelor judecãtorilor şi procurorilor numiţi în funcţii de conducere la instanţele judecãtoreşti şi la parchete, precum şi reducerea duratei mandatelor de conducere de la 5 ani la 3 ani cu posibilitatea reînvestirii o singurã datã. În dezacord cu opinia majoritãţii care a adoptat decizia, considerãm, cã aceste reglementãri legale nu contravin Constituţiei. Dispoziţiile privind criteriile şi condiţiile de numire şi revocare în funcţii de conducere la instanţele judecãtoreşti şi la parchete, ca şi durata mandatelor celor numiţi în asemenea funcţii, nu sunt de nivel constituţional, ci de nivelul legii organice, a cãrei modificare este prevãzutã prin legea criticatã pentru, neconstituţionalitate. De altfel, principiul constituţional al inamovibilitãţii judecãtorilor şi principiul legal al stabilitãţii procurorilor constituie garanţii ale independenţei şi imparţialitãţii acestora în activitatea de înfãptuire a justiţiei sau în cea judiciara, iar nu în activitatea desfãşuratã în funcţiile manageriale din cadrul instanţelor şi parchetelor. Apreciem cã nu este lipsit de relevanţã nici faptul cã magistraţii care sunt numiţi în diferite funcţii de conducere la instanţele judecãtoreşti sau la parchete, nu constituie un organ colegial, ai cãrui membri trebuie sã beneficieze de mandate valabile pe o duratã strict stabilitã de lege şi care nu poate fi modificatã pe parcursul exercitãrii mandatului, pentru buna funcţionare a autoritãţii respective.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GABOR KOZSOKAR ASPAZIA COJOCARU CONSTANTIN DOLDUR
OPINIE SEPARATĂ II*)
Consider cã nici dispoziţiile referitoare la vârsta de pensionare a judecãtorilor şi a procurorilor, cuprinse în Titlul XVII al legii la pct. 93, prin care se stabileşte noul cuprins al art. 82 din Legea nr. 3O3 privind statutul magistraţilor nu contravin prevederilor Constituţiei. Dispoziţiile art. 125 alin. (1) din Constituţie, care consacrã principiul inamovibilitãţii judecãtorilor, prevede cã "judecãtorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili în condiţiile legii", fãrã a da o definiţie constituţionalã a inamovibilitãţii şi a fixa vârsta pensionãrii judecãtorilor. In aceste condiţii, atât definirea inamovibilitãţii, cât şi limita de vârstã pentru pensionare, sunt stabilite prin <>Legea nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor, a cãrei modificare este dispusã prin dispoziţiile legii criticate. Este de observat cã aceeaşi situaţie, mult criticatã în epocã, exista şi în regimul constituţional din perioada interbelicã. Articolul 104 al Constituţiei din 1923 prevedea cã judecãtorii sunt inamovibili, în condiţiile speciale pe care legea le fixeazã. Aceastã redactare a fost consideratã insuficientã de Curtea de Casaţie din acea vreme, care ceruse încã în timpul elaborãrii Constituţiei, dar fãrã rezultat, cã întrucât puterea judecãtoreascã este o putere în stat, este bine sã se prevadã, în textul constituţional, nu numai cã inamovibilitatea magistraturii este de ordin constituţional, dar sã se dea o definiţie constituţionalã inamovibilitãţii. (A se vedea, Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, Editat de Alex. Th. Doicescu p. 466 - 467). În consecinţã, noile dispoziţii ale art. 82 din Legea privind statutul judecãtorilor şi procurorilor, care, în ceea ce priveşte vârsta pensionãrii acestora, fac trimitere la <>Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, chiar dacã pot fi criticate pentru alte considerente, între care şi acela cã în majoritatea ţãrilor vârsta de pensionare a magistraţilor este mai ridicatã - în jur de 70 de ani -, nu contravin nici unei dispoziţii constituţionale. În acest sens, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat într-o situaţie asemãnãtoare prin <>Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2002. În considerentele acestei decizii, Curtea a conchis cã "mãsura încetãrii mandatului membrilor Curţii de Conturi mai înainte de termen, ca urmare a reorganizãrii activitãţii şi reducerii numãrului de membri care compun aceastã Curte, mãsuri stabilite prin dispoziţiile legii organice de modificare şi completare a <>Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, nu încalcã dispoziţiile art. 139 alin. (4) din Constituţie cu privire la inamovibilitatea şi independenţa membrilor Curţii de Conturi". Pentru a ajunge la aceastã concluzie, Curtea a reţinut printre altele cã "însuşi textul art. 139 alin. (4) din Constituţie [anterior revizuirii] trimite la lege, prevãzând cã "Membrii Curţii de Conturi, numiţi de Parlament, sunt independenţi şi inamovibili, potrivit legii". Aceleaşi considerente conduc şi la concluzia cã nici dispoziţiile referitoare la suprimarea dreptului judecãtorilor şi procurorilor de a cumula pensia cu salariul de magistrat, cuprinse în noile prevederi ale art. 81 alin. (8) din statut, nu sunt neconstituţionale. În aceastã privinţã, considerãm cã nu se poate susţine cã sunt încãlcate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în faţa legii, întrucât faţã de ceilalţi beneficiari ai dreptului la pensie prevãzuţi de <>Legea nr. 19/2000 , judecãtorii şi procurorii au o situaţie specialã, drepturile lor fiind stabilite în alt cuantum şi în alte condiţii decât cele prevãzute în aceastã lege. Or, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a stabilit, ca şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cã principiul egalitãţii nu înseamnã uniformitate, fiind permis ca în situaţii diferite tratamentului juridic sã fie diferit, dacã aceasta se justificã în mod obiectiv şi raţional.
JUDECĂTOR CONSTANTIN DOLDUR -----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
