Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Florentina Baltã - procuror
Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Frarom International Est" - S.R.L. din Iaşi în Dosarul nr. 4.614/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncã şi asigurãri sociale.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza este în stare de judecatã.
Reprezentantul Ministerului Public, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 11 ianuarie 2005, pronunţatã în Dosarul nr. 4.614/2004, Curtea de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncã şi asigurãri sociale a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Frarom International Est" - S.R.L. din Iaşi.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia aratã cã dispoziţiile art. 38 din Codul muncii reprezintã o încãlcare flagrantã a principiului egalitãţii cetãţenilor în faţa legii şi a principiului libertãţii contractuale, prejudiciind drepturile recunoscute de lege angajatorului. În acest sens apreciazã cã atâta vreme cât textul de lege criticat împiedicã exprimarea liberã a voinţei pãrţilor şi opreşte producerea efectelor juridice ale actului convenit de pãrţi în mod liber, acesta este neconstituţional în raport de prevederile art. 16 din Constituţie, egalitatea cetãţenilor în faţa legii însemnând inclusiv egalitatea contractualã, egalitatea de poziţie în momentul negocierilor şi a semnãrii actelor bilaterale, în absenţa oricãrei forme de constrângere.
De asemenea, aratã cã libertatea contractualã se circumscrie principiilor constituţionale consacrate în art. 30, 40 şi 45, în sensul recunoaşterii libertãţii de exprimare, de asociere şi a accesului liber al persoanei la o activitate economicã, toate acestea presupunând relaţii contractuale liber consimţite. Ca atare, atât timp cât nu se pune problema lipsei capacitãţii de exerciţiu, contractul de muncã fiind încheiat între persoane cu deplinã capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, protejarea excesivã a salariatului aduce prejudicii nejustificate angajatorului şi contravine principiilor constituţionale invocate.
Curtea de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncã şi asigurãri sociale apreciazã cã dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului egalitãţii cetãţenilor în faţa legii şi nici celui referitor la libertatea contractualã. În acest sens aratã cã, în dreptul muncii actual, principiul negocierii presupune cã drepturile şi obligaţiile salariaţilor se stabilesc prin negocierea liberã a acestora între salariaţi şi angajatori şi se concretizeazã atât în contractele individuale de muncã, cât şi în cele colective, la nivel de unitate, de ramurã sau chiar la nivel naţional. Ca atare, cei doi parteneri sociali îşi asumã drepturi şi obligaţii reciproce în funcţie de condiţiile economice şi sociale de la un anumit moment dat.
Instanţa apreciazã cã textul de lege criticat nu conferã salariatului o protecţie excesivã şi lipsitã de temei legal şi nici nu contravine prevederilor constituţionale invocate, întrucât reprezintã, pe de o parte, un minim de garanţie pentru acesta, iar pe de altã parte, reflectã un anumit echilibru între interesele patronului şi dreptul persoanelor fizice de a-şi câştiga existenţa prin muncã.
Potrivit prevederilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciazã cã dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, întrucât interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la drepturile recunoscute de lege, precum şi sancţiunea nulitãţii aplicatã actelor de acceptare tacitã a unor drepturi salariale diminuate reprezintã o mãsurã minimã de protecţie a salariaţilor, având drept scop asigurarea exercitãrii neîngrãdite a drepturilor şi intereselor legitime izvorâte din raporturile de muncã, împotriva oricãror abuzuri din partea angajatorilor, constituind totodatã un echilibru între interesele salariaţilor şi ale angajatorilor. În acest context, mãsura de protecţie a salariaţilor nu reprezintã un privilegiu, fiind justificatã de situaţia în care se gãsesc aceştia şi care impune o asemenea mãsurã.
Aşa fiind, prin textul de lege criticat sunt respectate şi principiile constituţionale cu privire la inviolabilitatea libertãţii de exprimare, asocierea liberã a cetãţenilor şi accesul liber al persoanei la o activitate economicã, libera iniţiativã şi exercitarea acestora, <>Legea nr. 53/2003 - Codul muncii fiind în deplinã concordanţã cu principiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei.
Guvernul considerã excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiatã. În acest sens aratã cã reglementarea cuprinsã în art. 38 din Codul muncii este în acord cu cerinţele art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevede, printre altele, cã dreptul la muncã nu poate fi îngrãdit, iar alegerea locului de muncã este liberã.
Avocatul Poporului aratã cã dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv <>Decizia nr. 494/2004 , aratã cã nu poate fi reţinutã critica de neconstituţionalitate a <>art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii faţã de art. 16 din Constituţie.
De asemenea, apreciazã cã nu este întemeiatã nici critica de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale faţã de prevederile art. 45 din Constituţie, întrucât dreptul oricãrei persoane de a desfãşura o activitate economicã este liber, statul garantând accesul neîngrãdit la libera iniţiativã, precum şi exercitarea acesteia, ceea ce s-a realizat prin dispoziţiile legale criticate.
În ceea ce priveşte contrarietatea dispoziţiilor <>art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii cu prevederile art. 30 şi 40 din Constituţie, Avocatul Poporului apreciazã cã nu poate fi reţinutã, deoarece domeniile de incidenţã ale drepturilor fundamentale invocate sunt diferite faţã de obiectul de reglementare al normei deduse controlului de constituţionalitate.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sãu de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauzã de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconsti-tuţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, potrivit cãrora "Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmãreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovitã de nulitate".
Autorul excepţiei susţine cã dispoziţiile legale criticate încalcã prevederile art. 16, 30, 40 şi 45 din Constituţie, care au urmãtoarea redactare:
- Art. 16: "(1) Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnitãţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetãţenia românã şi domiciliul în ţarã. Statul român garanteazã egalitatea de şanse între femei şi bãrbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnitãţi.
(4) În condiţiile aderãrii României la Uniunea Europeanã, cetãţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autoritãţile administraţiei publice locale.";
- Art. 30: "(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisã.
(3) Libertatea presei implicã şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimatã.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masã obligaţia de a face publicã sursa finanţãrii.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defãimarea ţãrii şi a naţiunii, îndemnul la rãzboi de agresiune, la urã naţionalã, rasialã, de clasã sau religioasã, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţã publicã, precum şi manifestãrile obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Rãspunderea civilã pentru informaţia sau pentru creaţia adusã la cunoştinţã publicã revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestãrii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presã se stabilesc prin lege.";
- Art. 40: "(1) Cetãţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militeazã împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitãţii, a integritãţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecãtorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organicã.
(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.";
- Art. 45: "Accesul liber al persoanei la o activitate economicã, libera iniţiativã şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate."
Examinând excepţia, Curtea constatã cã, în susţinerea criticii sale de neconstituţionalitate, autorul excepţiei pleacã de la o premisã greşitã, constând în absolutizarea exerciţiului dreptului (libertãţii) al cãrui titular ori beneficiar este şi pe care îl invocã, pretinzând cã prin reglementarea dedusã controlului i-ar fi fost încãlcat. În cauza de faţã, obiectul pretinsei încãlcãri îl constituie - chiar dacã nu este nominalizatã ca atare - libertatea contractualã care, în ciuda unei aparente identitãţi terminologice, nu face parte din categoria drepturilor şi libertãţilor fundamentale, în expresia lor constituţionalã. Într-o formulã sinteticã, libertatea contractualã este posibilitatea recunoscutã oricãrui subiect de drept de a încheia un contract, în înţelesul de mutuus consensus, de produs al manifestãrii sale de voinţã convergentã cu a celeilalte sau celorlalte pãrţi, de a stabili conţinutul acestuia şi de a-i determina obiectul, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii a cãror respectare este obligatorie pentru pãrţile contractante.
Curtea reţine cã libertatea contractualã poate fi valorificatã numai în cadrul legal, cu respectarea unor limite rezonabile impuse de raţiuni de ocrotire a unor interese publice şi private legitime; exercitatã în afara acestui cadru, fãrã oprelişti, orice libertate îşi pierde legitimitatea şi tinde sã se converteascã în anarhie. Neîndoielnic, şi contractul de muncã dã expresie libertãţii contractuale, dar o face într-o manierã specificã, determinatã de obiectul sãu propriu şi esenţial diferit de acela al altor contracte, constând în prestarea unei anumite activitãţi, a unei munci, în schimbul unei remuneraţii. Întrucât munca constituie un factor esenţial pentru existenţa şi propãşirea societãţii umane, iar remuneraţia aferentã muncii prestate reprezintã pentru cea mai mare parte a membrilor acestei societãţi principala, dacã nu chiar unica sursã de subzistenţã, dreptul la muncã este inclus în categoria drepturilor fundamentale ale omului, fiind consacrat, ca atare, de Constituţie, iar contractul de muncã, ca instituţie juridicã prin care este valorificat în principal, beneficiazã de o atenţie prioritarã din partea legiuitorului, materializatã în adoptarea unei legislaţii complexe şi unitare, constituind o ramurã distinctã de drept, destinatã reglementãrii multitudinii de drepturi şi obligaţii pe care, direct sau mediat, cu titlu principal ori în subsidiar, le genereazã. Curtea constatã cã, în condiţiile în care, de regulã, între pãrţile contractului de muncã - angajator şi salariat - existã o discrepanţã vãditã din punct de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea celui dintâi, de naturã sã-i permitã a-şi impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul - şi anume statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definitã România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie, - este ţinut sã intervinã legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economicã. Obligaţia statului, în sensul arãtat, decurge nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora "Salariaţii au dreptul la mãsuri de protecţie socialã. Acestea privesc securitatea şi sãnãtatea salariaţilor, regimul de muncã al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţarã, repausul sãptãmânal, concediul de odihnã plãtit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesionalã, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege".
Curtea constatã cã, pentru ca aceste mãsuri de protecţie socialã sã îşi gãseascã efectiv aplicare, în mod necesar ele trebuie sã fie instituite pe calea unor norme imperative, în caz contrar, deci în situaţia în care ar fi prevãzute de norme supletive, aşa cum susţine autorul excepţiei, respectarea lor ar deveni facultativã, pãrţile având posibilitatea sã deroge de la ele prin acordul lor de voinţã, ceea ce ar permite angajatorului sã-şi impunã punctul de vedere. Ca atare, protecţia socialã a muncii, deşi consacratã cu titlu de obligaţie în sarcina statului, prin Constituţie, ar deveni, astfel, pur formalã şi iluzorie. Aşa fiind, textul legal dedus controlului de constituţionalitate reprezintã un corolar logic al art. 41 alin. (2) din Constituţie, fãrã a releva nici o contradicţie cu textele constituţionale de referinţã invocate.
Astfel, referitor la susţinerea autorului excepţiei privind înfrângerea art. 16 alin. (1) din Legea fundamentalã, Curtea reţine cã nu poate fi reţinutã aceastã criticã, întrucât dispoziţiile art. 38 din Codul muncii dau pe deplin expresie textului constituţional, urmãrind asigurarea egalitãţii între pãrţile contractante, inegale, ab initio, din punct de vedere al potenţialului economic şi financiar.
În ceea ce priveşte celelalte texte de referinţã menţionate, şi anume art. 16 alin. (2), (3) şi (4), art. 30, 40 şi 45 din Constituţie, Curtea constatã cã domeniul lor de incidenţã este cu totul altul decât cel al reglementãrii legale deduse controlului, ceea ce exclude, de plano, posibilitatea oricãrei coliziuni între ele şi, pe cale de consecinţã, lipseşte de relevanţã invocarea lor cu acest titlu.
În final, Curtea reţine cã dispoziţiile <>art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii au mai fost supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, prin <>Decizia nr. 494 din 11 noiembrie 2004 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 18 ianuarie 2005, Curtea a constatat cã interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la aceste drepturi, precum şi nulitatea actelor de acceptare tacitã a unor drepturi salariale diminuate sunt mãsuri de protecţie a salariaţilor, menite sã asigure exerciţiul neîngrãdit al drepturilor şi al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncã, pentru a-i feri de consecinţele unor eventuale abuzuri ori ameninţãri din partea angajatorilor. O astfel de mãsurã de protecţie a salariaţilor nu poate fi consideratã un privilegiu şi, deci, contrarã prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât ea se justificã în considerarea situaţiei unei anume categorii sociale care reclamã o astfel de protecţie.
Deoarece nu au intervenit elemente noi care sã justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin aceastã decizie îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauzã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Frarom International Est" - S.R.L. din Iaşi în Dosarul nr. 4.614/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncã şi asigurãri sociale.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 5 iulie 2005.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Ingrid Alina Tudora
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
